Eu am predat științe sociale şi istoria. La consfătuirile pe care le aveam ni se spunea categoric: “Spuneți-le copiilor să nu meargă la biserică”. Eram şi cu pionierii, instructor superior de pionieri şi apoi comandant, cum s-a numit, şi la instruirile pe care le aveam pe această linie aceleași lucruri ni se spuneau. În cărţile de cunoştinţe social-politice erau lecții speciale in ce privește religia, fiind combătute cât se poate de mult, ori în asemenea calități nu puteam să nu spun copiilor aceste îndrumări şi recomandări care ne erau făcute în timpul consfătuirilor, în timpul instruirilor de la Centrul de Raion, cum era pe atunci. Nu am mers însă prin Cimitir sau la Biserică să îi pândesc, așa cum poate chiar unii dintre colegi au insinuat, dar le-am spus, așa cum nu numai eu, dar şi un vârstnic învățător, domnul Vasilică Cocoş, le spunea. Şi în condiţiile acestea, trebuia să le spun, pentru că mă gândeam că poate veni cineva de la Raion şi să întrebe dacă li s-a spus să meargă la biserici? Şi atunci o păţeam, mai ales că am pățit-o cu icoana despre care am povestit şi mai ales că fusesem exmatriculat şi de la Facultate pe motive politice. Cu toate acestea era o situație cât se poate de jenantă, cât se poate de penibilă pentru noi profesorii când trebuia să adresăm, să transmitem asemenea recomandări.

Ştiu că în alte zone se organizau activități de strângere a recoltelor, alte activități sportive chiar în ziua în care erau hramurile bisericilor.

Nu mai vorbesc, în legătură cu această problemă, trebuia să întocmeşti planuri lunare sau trimestriale cu activități duminicale, adică in timpul slujbelor, afişate asemenea planificări în cancelarie pentru a anunţa copiii să vină. Cât privește, personal, ce făceam ca să mă bucur de toate aceste slujbe religioase, era următorul lucru: cum se spunea că fiecare casă era o biserică, aveam aparat de radio, puneam aparatul de radio când se transmiteau slujbe din alte ţări şi le ascultam, iar de mers la alte mănăstiri sau biserici, mergeam, dar nu anunţam pe nimeni. Chiar am aici, dacă nu plictisesc, o poezie cu mersul la Horaița şi de aici se poate vedea foarte bine cum le era interzis copiilor să meargă la mănăstire: “În drumeţie la schitul Horăicioara”. Voi cita numai versurile care se referă la așa ceva: “Mă lua bunica şi pe la mănăstiri, la Horaița am fost de atâtea ori,/ Oricând înţelegeam din ale ei priviri cât de mult preţuieşte schitul de sărbători./ Văzând că toamna e gata de plecare, am întrebat în clasă cine ar vrea/ Ca într-o Duminica, zi de sărbătoare la Schit să meargă cu bunica mea./ Amatori de mers erau foarte mulți copii, dar dintre ei doar vreo doi ne-am dus/ A doua zi dimineaţa doar bucurii, cei mai cuminţi la drum am purces”. Şi asta pentru că n-aş fi vrut să se afle că făcem această excursie la mănăstire, întrucât eram criticați şi am ales doar doar copii care nu divulgau mersul la mănăstire.

O alta etapă, alimentele din casă. Ați prins perioada de foamete?

În orice caz, nu pot să uit că datorită războiului, dacă ne referim la încălțăminte, până prin clasa a III-a chiar şi în clasa a IV-a fiind după război şi negăsindu-se pantofi sau ghete, purtam papuci. Papucii fiind făcuţi de o femeie din Bălțătești ce se ocupa de așa ceva erau din cârpe. Cât privește alimentația, hrana zilnică consta în lapte, carne de pasăre sau porc, peşte din râul Cracău, cartofi, fasole, brânzeturi de vacă, de oaie. Duminica şi în sărbători, ca şi la alţi locuitori, alimentația era mai deosebită. Nu pot spune că nu aveam o masa îmbelşugată. Am prins însă perioada de foamete, nici atunci, sincer să fiu, niciodată n-am avut mai puţin de două mese pe zi, ci întotdeauna trei mese cel puţin, dar pe timpul foametei mâncărurile obișnuite erau borșurile de zarzavat, salatele, ciulamaua, papanașii, iahnia de fasole, cartofii fierți etc. Mi-amintesc ca ajunsesem într-o criză de făină de porumb şi de grâu. Nemaiavând faină de porumb, de grâu am plecat la bunicii de pe mamă, din satul Trohan, comuna Gârceni, județul Vaslui, unde 15 km până la gară, unchiul nostru ne-a dus cu căruța cu vaci vreo 2 -3 saci de făină de porumb şi de grâu şi apoi din gara Gârceni cu trenul până în gara Pașcani. De la Pașcani cu mașina am adus sacii acasă. Așa că vă închipuiți cât de grea era situația pe timpul foametei, mai ales ca o fată a femeii care făcea papuci în Bălţătești a şi murit din cauză că fără să cunoască buruiana respectivă, mama ei a făcut un borș de buruiene şi s-a nimerit ca să fie o plantă otrăvitoare pusă în borș și a murit la numai 16 ani, cam așa ceva. Așa am auzit, așa spun şi eu.

Au măi fost plecați din localitate după porumb, după altele?

Nu au avut de unde aduce, la noi a fost întâmplarea. Bunicul a avut transmis din moși-strămoși 11 hectare de pământ, pe care strămoșii lui le-au primit de la Ștefan cel Mare pentru participarea la luptele de la Vaslui din 1475. Nu numai bunicul meu a primit astfel, ci și alți săteni de acolo din sat, ori cu limbă de moarte ei au păstrat din tată în fiu această răzeșie, fără să vândă nimic. Ba chiar bunicul mai cumpărase vreo 7 hectare, având 18 hectare. Ei, în condițiile acestea, a putut să ne dea câțiva saci de faină, dar alții de unde puteau să dea? Am avut colegi de școală, care au plecat în Ardeal, țin minte ca spuneau de localități cum ar fi Beiuș, Zalău şi altele ca să nu moară de foame aici.

După perioada ’89, familia a mai putut răscumpăra o parte din terenurile pe care spuneți ca bunicul dumneavoastră le-a avut?

Eu țin minte ca am avut 1 hectar şi jumătate răscumpărat de mama mea. Înainte de a se încheia în ’62 colectivizarea, cooperativizarea agriculturii, l-am înregistrat pe numele unui văr de-al meu şi când s-a făcut restituirea terenurilor m-am dus cu acest văr la Primărie, el a fost descărcat de terenul respectiv, eu l-am primit şi în felul acesta am primit 1 hectar jumătate de pământ. Unchiul meu, neavând copii, a înfiat o fată în clasa a III-a. Aceasta, între timp, după cooperativizare s-a căsătorit, având 3 copii, deși acel primar care era atunci a insistat să iau o jumătate de teren, am zis că nu e drept să iau jumătate de teren, am zis că iau numai terenul pe care l-am cumpărat. De ce? Pentru că ea a îngropat pe unchiul şi mătușa mea, le-a făcut de 40 slujbe, de 3 luni, de 6 luni. Normal este, mai ales că are 3 copii să aibă toată moștenirea şi le-a rămas toata moștenirea lor. Doar un polog de 15 prăjini, 10 prăjini le-am mai luat eu şi vreo 22 prăjini de pădure care, sincer să fiu, acea pădure a dispărut pentru că a fost tăiată complet, nu mai sunt decât niște tufe. Primarul a spus: „Domle, dacă mi-a tăiat mie toată pădurea, da păi dumitale?”. Mai trebuia să iau 5 hectare de pădure, conform actului succesiunii, însă n-a vrut băiatul pentru ca să o luam să fie tăiată, nu are rost. Însă dacă am luat aceste proprietăți, le-am luat numai din motive sentimentale, datorită faptului că au fost moștenite de la Ștefan cel Mare și sunt în satul natal al mamei mele, al bunicilor, chiar dacă lucrează cineva aceste pământuri eu nu le iau nici un leu sub acest motiv.

Vă mulțumesc pentru interviul dat, domnule profesor!

Gabriela Chihaia, clasa a VI-a, prof. Luminița Savin

Articolul Interviurile noastre şcolăreşti: Profesorul Teodosiu Laurențiu, comuna Crăcăoani (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Copilăria

Ne puteţi descrie câteva amintiri legate de copilăria dumneavoastră? Am copilărit mai mult pe lângă casă, dar ne jucam şi în prundul Cracăului sau în pădure cu alţi copii care îmi erau vecini. Cei mai buni prieteni erau Costică Anton, Savin Stefan, Bocancea Neculai, Luca Elena, Cretu Emilia. Mai prieten eram cu Costică Solomon. Părinţii noştri au avut o asociație în trei, Solomon Ion, Mihuţ Neculai şi tata – un gater de cherestea. Gaterul a mers în jur de 15 ani. In urma unor neînţelegeri au împărţit toată averea, iar tata cu banii primiţi a cumpărat 30 hectare de pământ pentru că avea mai mulţi copii; ceilalţi asociaţi au plecat din localitate. De multe ori făceam întrecere care dintre noi ciopleam cel mai frumos băţ din alun sau din brad, sau care făcea fluierul – ţîhnalul care suna cel mai tare. Duminica după ce veneam de la biserică ne jucam ţurca si săpam gropi fiecare copil, apoi ocheam un băţ la vreo 10 metri distanța. Cel care rata mergea după băţ, iar ceilalţi în timpul acesta îi măreau groapa, ducând pământul şi umplând gropile lor. Cei care terminau de umplut groapa câştiga. Cel care nu reuşea să și-o umple era izbit cu fundul de groapa de către ceilalţi. Iarna ne dădeam cu sania pe Izvorul Alb, cel mai mare derdeluş. Părinţii de cele mei multe ori ne trimiteau să avem grija mieilor sau a boilor atunci când nu erau luaţi la lucru în pădure, la tras lemne. Tata a avut 4 perechi de boi, iar fraţilor mei care erau căsătoriţi, Vasile şi Ion, le dăduseră tata şi lor câte o pereche.  Făceam şi unele obrăznicii. Dintre părinţi mama era cea care îmi lua de multe ori apărarea în faţa tatei sau a surorilor sau a fraţilor mei mai mari. Tata era foarte sever şi cam fugeam din faţa lui dacă greşeam.  M-a născut la 50 de ani, iar mama avea 46.

III.      Școala

1. Ce studii aveți? Șase clase și apoi completare, pe timpul comuniștilor, am terminat opt clase, în sat.
2. Ce învățători/ profesori ați avut? Luca Gheorghe,  Luca Maria, iar în timpul războiului a fost altcineva.
3. Câţi copii erau în clasă? 14, de la clasa I până la clasa a IV-a.
4. Care erau materiile de studiu? In trăistuţă aveam un Abecedar și o placă pe care scriam cu creta. Mai târziu am avut caiete și scriam cu creionul. Matematica și româna la clasele mici, apoi și istorie, geografie la clasele a V-a – VI-a. Preotul Savin venea la şcoală şi ţinea ora de religie. Mergea în patru sate vecine.
5. Cum se comportau învățătorii? Erau foarte severi. Nu glumeau cu copiii. Primeam beţe la palme si ne lua de perciuni atunci când greşeam.
6. Ţineţi minte vreo întâmplare deosebită din şcoală? Când ne jucam la catedră am rupt ştampila domnului Luca şi am fost pedepsit aspru pentru asta. Noroc că tata era cumătru cu domnul. În spatele şcolii era o plantaţie de brad unde ne urcam în puieţi și ne dădeam huţa  Într-o zi  s-a rupt puietul și iar am primit-o. Cursurile se ţineau în şcoala nouă de piatra, astăzi cea veche.
7. Aveați colegi de alte etnii? Nici „ţigani”, nici evrei, toţi erau români ortodocşi.
8. Adolescenţă – Tinerețe

Care au fost primele îndeletniciri? La ce vârstă ați început munca?  Păzeam boii, vacile. Când mă săturam ridicam într-un băţ o haină colorată, iar un bou, Rusu, fugea speriat spre casă, fiind urmat şi de celelalte animale. Îl minţeam pe tata că animalele au strechiat. Mai târziu am început sa lucrez în pădure sau mergeam cu cherestea la vândut în diferite târguri, până la Tg. Frumos.

Cum puteţi descrie lumea satului din acea perioadă a vieţii dumneavoastră?  In sat se făcea joc în fiecare duminică.

1. Căsătorie- familie
2. Când v-ați căsătorit? După eliberare am făcut nunta în 56. Naşul de cununie a fost Ghiţă Toma.
3. De unde aţi luat mireasa? Din Bălţăteşti, am mers cu nuntă şi am adus-o în sat. Ne-am dus cu fraţii călări şi cu 20 de căruţe; chiar şi cu o maşină de-a lui Turcanu. A fost foarte frumos.
4. Unde a avut loc cununia şi nunta? La biserica in sat, preot era Bariz, iar nunta a fost acasă.
5. Cum s-a desfăşurat evenimentul? De duminică dimineaţa până marţi după amiaza. Muzica a fost fanfara de la Ghindăoani.
6. Cum a fost darul? Am primit bani.  Vornicul a fost un frate, Ion, ştia poeziile şi datinile, strigăturile.
7. Aveți copii? Nepoți? Da, trei copii şi trei nepoţi.
8. Armata – războiul

In timpul războiului câţi ani aveaţi? Când a început aveam 8 ani, iar când s-a terminat aveam 12.

Ce vă amintiţi în mod deosebit din acea perioadă? Nemţii nu au trecut prin sat, ci doar pe şoseaua Tg. Neamt – Piatra Neamţ. Au trecut doar rușii prin Calea Mare, spre Hangu. Eram la Bălţăteşti, la sora Maria care era căsătorită acolo, atunci când s-a rupt frontul la Tg. Neamt. Era plină şoseaua de armată, tancuri, tunuri. Au început să tragă din Pădurea Mare spre Buga împotriva ruşilor. Am venit speriat acasă, iar a doua zi aveam de strâns fân la Mitoc. Am mers cu două căruţe cu boi, deoarece ne luase la cotă două perechi de boi. Când am ajuns la Mitocul Bălan au început să treacă ruşii spre Hangu. Tata, speriat, a venit printre ruşi îmbrăcat în port naţional să vadă ce e cu noi, pentru că prin sat ruşii omorau refugiaţii din Tg. Neamt care se adăpostiseră în Magazia. Ruşii căutau băutură, au omorât chiar pe unul în casa noastră, iar tata a a reuşit să fugă. Ne-am ascuns în Fundul Platoneştilor la un grajd si am rămas singur cu boii timp de două săptămâni, apoi m-am întors acasă, pentru că venise tata după mine. Toată perioada aceasta nemţii de sus, din Calea Mare, trăgeau cu tunurile în ruşii de pe Valea Cracăului. Pavăl Pasat a murit de pe urma unor schije.

Ați făcut armata? Unde?  In anul ’52 am plecat în armată, iar înainte de a pleca am stricat casa bătrânească şi mi-am făcut casă nouă, cum se făcea: două odăi, sala şi bucătarie în dreapta. Mama mi-a lipit casa până am venit din armată. Armata am făcut-o la Bucuresti la antiaeriană. Trebuia sa fac doi ani, dar am făcut trei ani şi o lună. Am fost şi la muncile câmpului din armată.

Eraţi căsătorit? Nu.

La cât timp vă vedeați familia? La 5-6 luni. Dar, după ce am devenit comandant de grupă, fiindcă am făcut Şcoala regimentală de instructori, la Bateria 1, puteam veni acasă când doream, dar nu veneam prea des pentru care departe.

Vă amintiți de vreun haiduc din zona noastră?  Eram mic când au venit la noi în casă banda lui Baltă (trei fraţi), înainte de război. Tata îi cunoştea. Ei nu prădau oamenii săraci. Iar în timpul războiului, Ursache, dezertase din armată şi începuse să prădeze casele unor gospodari din sat, dar la noi nu a venit. Tata îl speriase odată cu arma – un frate mai mare era vânător şi avea armă.

Vă amintiţi ceva în legătura cu data de 23 august 1944? Atunci s-a rupt frontul la Tg. Neamt. Dar 30 decembrie 1947? Nu ştiu.

VII.    Locuința – gospodărie

1. Din ce erau construite casele în general? Din lemn toate.
2. Casa în care locuiţi acum este mai nouă, dar vă rog să descrieţi casa bătrânească, în care aţi copilărit. La intrare era o sală mare, în spatele sălii era cămara, pentru mâncare şi dormit, iar în dreapta camera de curat, spre răsărit. Soba era de perete.

3.Ce alte acareturi mai aveați? Grajd  mare în forma de L, cu două rânduri de porţi acoperite, una care dădea din drum şi alta din gradină, coşar de oi, şoproane pentru porci, găini, gâste şi rate. Aveam câte 40 de oi. Drumul prin sat era doar de o căruţă, nu prea puteau trece două care unul pe lângă altul şi era plin de bălţi când ploua mai mult.

4. Aveați gospodărie mare? Aveam două vaci, 40 de oi, iepuri, o iapă, 6 perechi de boi, găini, raţe, gâşte. Eram şi mulţi în casă.
5. Ce plante cultivați? Aveam porumb, cartofi dar şi cânepă câteva prăjini, mai putin în pentru facerea hainelor. La un vecin din sat Nuţu Haralambie era o piuă, unde mama mergea cu şiagul pentru haine şi cu prosoapele. In sat erau în jur de 3-4 oameni care erau gospodarii satului, iar tata era unul dintre ei.

VIII.   Îmbrăcămintea

1. Ce îmbrăcăminte purtați? Dar încălțăminte? Hainele se ţeseau în casă din lâna de oaie, iar cămăşile de in şi cânepă. Şiagul de calitate era făcut la mănăstire de către maici. In picioare aveam opinci, iar la sărbători aveam bocanci şi pantofi şi papuci din şiiag făcuţi la baba Onigoaia, iar tălpile erau mai groase. La chiuă la Nuţu şi la Luca şiiagul ieşea neted.
2. Alimentație
3. În ce consta hrana zilnică? Mâncam produse din gospodărie. Nicu Bulaga avea o dugheană de unde mai cumpăram şi alte produse. Magazin de haine era doar la Tg. Neamţ.
4. Aveați o masă îndestulată? Aveam ce mânca, căci munceam cu toţii, aveam pământ mult. Borşul era principala mâncare. La moara mergeam să măcinam la una cu roată de piatră, pe apa Cracăului. În comună mai erau trei mori la Crăcăoani. Porumbul se semăna în gradină, dar mulţi oameni aveau proprietăţi la Tg. Frumos, pământ primit după război, câte un hectar de teren.  Aduceau oamenii recolta cu carele de boi de acolo.

1. Mari sărbători de peste an
2. Cum petreceați Paştele? Se făceau scrânciobe, dar și hore și baluri. Scrânciobul era făcut de patru băieţi, dragomani. Tot timpul am făcut scrânciob şi eram şi seful lor, dar… nu mai spune asta. Eu având frati mai multi, toţi ascultau de mine. Se cânta din vioară, cobză, acordeon şi dobe. Erau „ţigani” din Cracăul Negru, Jenică Simeon şi fraţii Mandache.
3. Dar sărbătorile de iarnă? Mergeam cu capra formata din urs, căpitani, munteanca, ţigani şi jidani. Muzica era din acordeon, tobe şi vioara. Costumaţiile şi le făceau fiecare. Căiuţii mai erau, dar şi Banda lui Bujor şi Arnăuţii. Acestea erau jucate de către cei mai mari din sat. Cu colinda mergeam organizaţi cu profesoara de la şcolă la cei mai gospodari oameni din sat. Primeam bani pentru asta şi erau strânşi de către profesoară, pentru şcoală..
4. Cum petreceați hramul? Veneau neamuri din toate satele vecine sau prieteni. Participau şi ei de multe ori la hore și baluri.
5. Cu ce primeați oaspeții? Cu sarmale, borș de carne, cozonaci și rachiu sau vin care se cumpăra, cu pâine de casă. Noi aveam și pruni din care făceam ţuică.
6. Viața politică și socială
7. Ce ne puteţi spune despre viaţa politică înainte de război? Cu cine simpatiza tata? Dar fraţii mai mari? Nu mai ţin minte. Gheorghe, fratele meu era  făcea parte dintr-un grup de legionari şi cântau frumoase cântece prin sat.
8. Ați fost membru de partid? Am fost și șeful organizației de bază pe comună.
9. Ați avut probleme cu Miliția, Securitatea? Nu.
10. Cunoașteți pe cineva care a suferit de pe urma regimului? Da, Nicu Bulaga, a fost considerat chiabur şi a fost trimis la canal. Şi tata a stat ascuns, dormea în acoperişul porţilor. Noroc a fost că a avut mulţi copii căsătoriţi şi le dăduse pământul acestora.
11. Când era mai bine, atunci sau acum? Toată viaţa mea am muncit foarte mult. Pentru cei bătrâni era rău, nu aveau pensii ca acum. Dar dacă munceşti şi nu leneveşti e bine pentru tine şi familia ta. Mulţi fug de pământ, e greu să-l munceşti, dar ai iarna ce pune pe masă.
12. Vă amintiți primarii comunei? Cornea Vasile, Axinia, Ursu Gheorghe.

XII.    Perioada actuală

Când ați avut prima oară radio? Tata nu a avut, eu mi-am cumpărat după ce m-am căsătorit. Era cu 12 baterii încărcate cu acumulatori.

Dar TV? Prin 1969.

Dar prima bicicletă?  De la 14-15 ani, se găseau la Piatra Neamt.

Dar mașină? În 1976, am avut o Dacie 1300. Preotul satului mai avea maşină la acea data.

Cum vedeați viitorul localității? Destul de greu va fi dacă nu vor munci toţi şi vor încerca să fure.

Doriţi să spuneţi ceva care nu v-am întrebat? O bucurie a fost atunci când am fost instructor de pionieri pe şcoală. Iar în adolescenţă când participam la concursuri de dans la Balţăteşti, împreună cu profesorul Ghineţ, de unde am amintiri foarte frumoase.

Dionisie SAVIN

Articolul Interviurile noastre: PETRU USTUROI din Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din însemnările starețului Eremia Toader de la Mănăstirea Horaița, reiese că, la venirea lui Dragoș Vodă ca să alunge tătarii din Moldova, exista un sat în jurul Schitului Horăicioara, care, din cauza năvălirii tătarilor, s-ar fi mutat undeva mai la vale, între dealuri, iar o parte pe apa Cracăului, sate ce pot fi Poiana Crăcăoani și Crăcăoani.

Zona este posibil să fie aleasă de sașii din Bistrița și Rodna în secolul al XIII-lea și datorită izvoarelor cu apă sărată din zonă (slatinele de la Oglinzi, Bălțătești, Lunca etc.). De la sașii care locuit în această zonă vin toponimele Pârâul Sasului, Valea Sasului, doi afluenți ai râului Cracău, Săscuța la Gura Carpănului, Viile Sașilor. Este ceea ce afla dintr-un document Theodor Codrescu şi pe care-l publica în al său „Uricariul”: ”… se află izvoare de slatină pe la mai multe locuri, precum: în valea Iapa, Bagoslov, Ghercina, Bălțătești (e vorba de valea dintre Crăcăoani și Bălțătești)], Slatincea lângă Neamțu etc.”

În 1395, campania regelui maghiar Sigismund de Luxemburg a adus în atenţia cronicilor şi documentelor ţinutul Neamţului cu târgurile, cetăţile şi satele sale. Continuator al politicii lui Petru I Mușat de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei, Ștefan I Mușat – care fusese sprijinit pentru a accede la tron de dinastia Jagellonă – a reluat relațiile suzerano-vasalice cu aceasta, astfel că la 6 ianuarie 1395 el a recunoscut suzeranitatea poloneză „în numele poporului Țării Moldovei”.

Regele maghiar pregăteşte o expediţie de pedepsire. Trupele ungare nu au putut forța trecătorile Carpaților pe la Tulgheș și Bicaz, aici rezistând plăieşii graniţei şi alţi ostaşi moldoveni. Privilegiile acordate de rege fraților Ștefan și Ioan de Kanisza, în 1397 și 1401, relatează că Ștefan, comitele secuilor, în fruntea cetelor din avangardă a purtat în prima jumătate a lunii ianuarie lupte grele pentru forţarea pasurilor din munți, întărite și apărate cu dârzenie de moldoveni. De aceea, Ștefan de Kanisza a fost obligat să se înapoieze la Cherestur (Cristuru Secuiesc), unde se afla regele la 3 și 4 ianuarie și apoi, prin Odorhei (la 9 ianuarie), să se îndrepte spre Oituz, pentru a deschide restul oștilor regale calea spre Moldova. După forţarea Oituzului, regele, mânios de rezistența arcașilor moldoveni, a ținut să ajungă la Piatra lui Crăciun pentru a pedepsi pe străjerii satelor de munte și a le distruge întăriturile. La 30 ianuarie, Sigismund de Luxemburg dădea „dinaintea orașului Piatra lui Crăciun” („ante villam Karachonow”) un privilegiu pentru a face demonstrație de putere. Ridicându-și tabăra a doua zi, oștile și-au continuat drumul spre Târgul Neamțului și la 3 februarie se aflau în fața Cetății Neamțului, pe care n-au putut-o cuceri. Fortificațiile cetății apărate cu bărbăție de luptătorii de la Vânătorii Neamțului au obligat pe rege și oștile sale la ridicarea asediului, iar ambuscada pregătită în pădurile de la Ghindăoani, în 5 februarie, au grăbit retragerea prin Piatra spre Oituz. Altă cronică spune că ungurii au fost siliţi să plece de la Târgu-Neamţ pe „Calea Mare”, prin valea Cracăului, spre Hangu. În latura acestui drum, pe Dealul Doamna, deasupra Audiei, străjuia o „palancă”, sau – cum i se mai spunea – o „posadă”, adică o întăritură rudimentară de pământ și lemn. Localnicii au atacat de acolo trupele aflate în retragere, pricinuindu-le însemnate pierderi. Pe piatra de mormânt de la Rădăuți a lui Ștefan I Mușat, pusă de strănepotul său, Ștefan cel Mare, scrie: „Binecinstitorul domn al Țării Moldovei, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormîntul acesta strămoșului nostru, bătrânul Ștefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindov, a biruit pe Jicmont craiul unguresc la Hindov”.

Într-un document a lui Alexandru cel Bun, din 1428, se atestă documentar satele Dobreni, Doljeşti, Soci, Grieleşti (dispărut azi, era lângă satul Căciuleşti de azi, pomenit şi de Ştefan cel Mare în anul 1500), Lupşa (alt sat pe Cracău şi tot lângă Căciuleşti, dispărut), Brăşăuţi, Bârgău, Lăslăoani (sate amintite chiar şi înaintea lui Dragoş), Ilişeşti (sat lângă Şerbeşti), Borleşti (amintit prima dată în 1419), Avereşti, Boţeşti, Ivăneşti şi Bilăeşti (sate din comuna Girov, dispărute), Zăneşti, Podoleni, Hlăpeşti (apare prima dată în 1414), Hindău (e vorba de Ghindăoani, apare menţionat chiar din 1395, când Ştefan Muşat îi bate pe unguri), Calu şi Iapa, Prăjeşti, Porceşti (azi Moldoveni), Valea Albă şi Itrineşti. La Netezi (în imediata apropiere a vetrei satului Mânjeşti) săpăturile arheologice au dat la iveală rămăşiţele unei curţi boiereşti, datând din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, când vechile aşezări din Depresiunea Neamţ cunosc o revigorare economică, activităţile productive şi schimburile comerciale permiţând transformări esenţiale în statutul localităţilor, iar interesul domniei pentru aceasta zonă a devenit tot mai evident. Constantin Matasă scria la 1929: “În depresiunile subcarpatice, adecă în ulucul format de şirul Carpaţilor şi dealurile subcarpatice, cum sunt în judeţul Neamţ văile Tazlăului, Cracăului şi Nemţişorului, unde omul avea la îndemână loc pentru agricultură, lemn pentru casă, apă şi dese izvoare de slatină, aşezările omeneşti sunt foarte vechi”.

Aşezări în vatra de astăzi a comunei Crăcăoani au fost în vechime cele numite Munteni şi Pânteceşti, atestate în timpul lui Iuga Vodă Koriatovici la 1399. Deşi asupra documentelor vechi ale Moldovei planează suspiciuni, considerăm că este un document real, coroborând informaţiile din alte surse şi cele oferite de tradiţia istorică şi de vestigiile arheologice. Prezentăm in extenso textul hrisovului, care îl putem încadra cronologic în perioada 1399, după Martie 12 –1400, înainte de februarie 11, cea a domniei lui Iuga-Vodă: „Iuga Voievod, cu a lui tălmăcire… cuprinzătoriu au dat lui Şărban Hîndău, pentru slujbele ce au făcut… trii sati, unul Solomoneşti pe Topoliţa şi două sati, Munteni şi Pânteceşti, pe Cracău. Iară hotarul să le fie după hotarele vechi”. Documentul ne arată că cele două aşezări au o vechime mai mare decât domnia efemerului voievod pe tronul muşatinilor. Atestarea localităţii la 1399 care s-a înregistrat prin domnitorul Iuga ce dădea un hrisov în care se menţionează satele Munteni şi Pânteceşti ca fiind Cracăul Negru, respectiv Crăcăoani este ipotetică, existând evidente probleme de localizare geografică. Să menţionăm însă descoperirea de fragmente ceramice din Evul Mediu în vatra comunei din secolele XIV-XV, aici fiind probabil satele Munteni şi Pânteceşti. Este şi părerea antropogeografei Margareta Constantinescu, ce a efectuat cercetări înainte de 1940, care localiza cele două sate între Crăcăoani şi Ghindăoani.

Un ispisoc sârbesc de la domnul Ilie Voevod, cu tălmăcirea lui, ne arată că domnitorul dă lui Cristea Iucașanul „moșia Oșlobeni pe Cracău”, localitate astăzi aflată în imediata apropiere a comunei Crăcăoani şi care a fost menţionată şi în documentul lui Alexandru cel Bun de la 1428. Un alt document de la acelaşi voievod pomeneşte localităţi din regiune, printre ele şi Horaiţa: „6944 (1446) April 12, Ilie Voevod de la al măriei sale frate Ștefan Voevod, fiii domnului Alexandru voevod… ca pe o adevărată slugă, anume Baico pentru ale sale drepte și cu credință slujbe ce au slujit părintelui măriilor sale, cum și însuși măriei sale, s-au milostivit și din osebită milă domnească i-au dat și i-au întărit, lui, întru acest pământ al Moldovii, pe care a lui drepte ocini, sate anume Dolheștii unde era casa lui, și Negrești și Almășelul și Horaița și Roșcani și pe Almașii din Jos de Dolhești și Dobreni”.

Dionisie SAVIN, Daniel DIEACONU

Articolul File de istorie: La început de Ev Mediu, la Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

Este fondatorul şi preşedintele Asociaţiei Ecologice „Corolar” cu care a iniţiat mai multe proiecte de protecţie a naturii prin intermediul rangerilor juniori pentru care a organizat mai multe tabere în parcurile naţionale şi naturale nemţene.

A fondat Mini-muzeul de Istorie şi Etnografie „Camera Bunicii” Magazia-Crăcăoani în 2012. Este coautor al manualului „Ţinutul Zimbrului”, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2010, alături de R. Deju, S. Catanoiu, E. Petrariu, I. Pipirigeanu şi al manualului „Legendă, tradiţie şi istorie în munţii Neamţului”, manual de istorie opţional, Editura Universitară, Bucureşti, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011, Daniel Dieaconu – coordonator.

A colaborat la realizarea volumelor colective „Identitate nemţeană”, Editura Universitară, Bucureşti şi Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2012, „Pelerin în judeţul Neamţ”, coord. D. Dieaconu, V. Nicolau, D. Savin Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2013; „Pe urmele plăieşilor şi haiducilor-legendă, tradiţie şi istorie în munţii Neamţului”, manual de istorie opţional, Ed. Limes, Cluj, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2013; „Istoria şi poveştile de lângă noi”, volum coordonat de D. Dieaconu, V. Nicolau, D. Savin, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2014; „Mărturii nemţene de istorie recentă”, volum coordonat de D. Dieaconu, D Savin, V. Nicolau, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2014. A realizat monografia „Bălţăteşti – file de monografie”, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011.

A fost redactor la revistele: „Întoarcere la Bălţateşti – Retro album cartofili”, 2012, „Gânduri” (2018 – Crăcăoani) şi „Mugurii Speranţei” (Bălţăteşti – 2023), ultima revistă şcolară calificată la faza naţională a Concursului de Reviste Şcolare.

Dionisie Savin este un om cu „condei”, scrie bine şi uşor, aşa cum o face şi pentru revista noastră şi îi dorim cât mai multe şi mai bune articole pentru „Ecoul munţilor”, căci sunt atâtea multe şi frumoase în zona în care trăieşte ce merită a fi scrise…

Daniel DIEACONU

Articolul Cine sunt redactorii noştri?! Dionisie Ion Savin ot Magazia/Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.