Cum vă numiţi? Busuioc Mihai (zis Piţu)

Când şi unde v-aţi născut? 24.02.1919, la Grinţieş, aşa era pe atunci, cu moaşe, nu cu spitale ca acu’.

Unde locuiţi? Aţi mai avut şi alte domicilii de durată? Doar la Grinţieş.

Copilăria

Unde aţi copilărit? La Grinţieş.

Cu cine vă jucaţi? Cu copiii din vecini, erau mulţi copii pe atunci.

Care erau jocurile preferate? Cu prinsu’, cu ascunsu’, săniuşu’ şi altele multe.

Cât timp aveaţi pentru joacă? Ajutaţi părinţii în gospodărie? Puţin ne jucam, căci mă trimiteau cu vitele pe deal.

Eraţi o familie numeroasă? Nu, am mai avut un frate care a murit de tifos de mic, după război.

Părinţii erau severi? Cum vă pedepseau când eraţi obraznici? Nu, ne mai chelfăneau câteodată, dar nu tare, eram harnic.

Eraţi ameninţaţi că „vine ţiganul cu sacul”? Da, ne spuneau adesea; când eram mic mi-era frică, pe atunci veneau pe la noi mai multe şatre de căldărari, de cărămidari, spoitori.

Şcoala

Ce studii aveţi? Patru clase, aşa era pe atunci.

Unde aţi învăţat? La Grinţieş, scoala veche de devale.

Ce învăţători/ profesori aţi avut? Soţii Focşa.

Cum se comportau învăţătorii? Erau severi? Erau buni, nu prea severi, el suferea de „ameţeli” (epilepsie. n.n.)

Cum vă pedepseau? Nu prea ne pedepseau, ne mai puneau la colţ.

Ce activităţi extraşcolare desfăşuraţi? Ne învăţau la altoit, lucru de grădină.

Adolescenţă- Tinereţe

Care au fost primele îndeletniciri? La ce vârstă aţi început munca? Am lucrat la pădure de mic, umblam cu tata cu boii la tras lemne şi am umblat şi cu vitele.

Care erau distracţiile vârstei? Horele şi balurile, dar care se făceau când era bine de trăit.

Care a fost prima iubire? Cum a debutat? Soţia. Când am venit din război am căutat o fată şi m-am însurat şi eu ca tot omu′.

Căsătorie- familie

Când v-aţi căsătorit? Ce preot v-a cununat? M-am însurat după război şi ne-am cununat la popa Romanescu.

Cum a fost peţitul? Am cerut-o de la părinţi, lumea era necăjită, nu prea-i ardea de distracţii, de peţituri, de alaiuri.

Unde aţi făcut nunta? Aţi avut vornic? Care era rolul lui? A fost mai restrânsă, am făcut-o acasă.

Aţi respectat ritualul? În ce consta el? Doar cununie la biserică, n-aveam cu ce tocmi un vornic.

Aţi avut mulţi naşi? Darul a fost bogat? În ce a constat? Am avut doi naşi. Darul a fost sărac, căci aşa era şi lumea.

Aveţi copii? Nepoţi? Vă împăcaţi cu socrii? Am trei copii şi mulţi nepoţi, nici nu le mai ştiu numărul.

Armata – războiul

Aţi făcut armata? Unde? Da. La Piatra Neamţ, la infanterie,  3 ani de zile.

La ce vârstă? La ce armă? La 20 de ani – în 1939.  A fost tare lungă şi când să se termine, am plecat pe front.

Eraţi căsătorit când aţi plecat în armată?  Nu.

La cât timp vă vedeaţi familia? Veneam foarte rar acasă, deşi nu era aşa departe.

Aţi prins războiul? Da.

Combatant sau civil? Combatant.

Ce v-a impresionat cel mai mult? Frontul, prizonieratul. Am ajuns până la Cotu’ Donului, acolo a căzut frontul şi am fost luaţi toţi prizonieri în Rusia. Am stat prizonier trei ani şi nu credeam că mai ajung acasă. Când m-am liberat aveam 27 de kg, de m-au ţinut jumătate de an la carantină, până mi-am revenit şi am venit acasă. Rusoaicele din lagăr ziceau: „Nema doma!”,adică „Nu mai vezi casa!” , dar uite că am ajuns acasă şi am trecut şi de 90 de ani…

Cum aţi găsit gospodăria când v-aţi întors? Mai săracă, mai distrusă.

Locuinţa – gospodărie

Din ce erau construite casele în general? Din lemn, simple, din bârne încheiate şi acoperite cu draniţă.

Dar a dumneavoastră? Tot din lemn, n-aveam bani de cărămidă.

Câte încăperi aveau? Două camere.

Cum arăta interiorul casei? Era simplu, sărac, cu lut pe jos, paturi cu paie, ţoale de lână.

Ce alte acareturi mai aveaţi? Grajd, căci aveam car cu boi şi alte vite.

Aveaţi gospodărie mare? Nu, nu eram chiaburi.

Ce animale creşteaţi? Ce meserie aţi avut? Aveam vaci, oi şi găini. Am fost muncitor forestier de mic.

Ce plante cultivaţi? Aveaţi grădină de zarzavat? Porumb, cartofi şi zarzavaturi, ca tot omu′ de la noi.

Îmbrăcămintea

Ce îmbrăcăminte purtaţi? Dar încălţăminte? Haine din lână şi din cânepă, opinci şi mai apoi bocanci.

Cine le făcea? Din ce? Care era procedeul? În casă sau cumpărate de la jidani.

Alimentaţie

În ce consta hrana zilnică? Dar duminica şi în sărbători? Lactate, lapte cu brânză şi mămăligă şi cartofi. Nu diferea de la o zi la alta, poate la cei bogaţi.

Aveaţi o masă îndestulată? Nu întodeauna, mă mai sculam şi flămând.

Aţi prins perioada de foamete? Da, şi în 1933 când a fost secetă şi în 1946-1947.

Ce mâncaţi atunci? Ne hrăneam cu vitele, dar am măcinat şi ciucălăi şi scoarţă de fag.

Mari evenimente din viaţa omului

Cum se desfăşura un botez? Era vreun ritual deosebit? Era simplu la noi.

Mari sărbători de peste an

Cum petreceaţi Pastele? În familie.

Dar sărbătorile de iarnă? La fel.

Cum petreceaţi hramul? La biserică şi apoi la horă.

Cu ce primeaţi oaspeţii? Cu cozonac şi friptură şi vin (dacă aveam de unde în anul acela).

La hramul muntelui mergeaţi? Mai rar.

Cunoaşteţi o poveste a Ceahlaului? Am auzit de Dochia.

Dar vreo legendă a locului? Piatra Teiului.

Vă amintiţi de vreun haiduc al zonei? Baltă şi Pleoacă, pe aici pe la noi. Pleoacă pe muntele Grinţieşului; l-a prins Ghiţă Ceapă de aici de la noi.

Timp liber

Cum petreceaţi timpul liber? Nu prea era timp liber.

Erau hore? Dar baluri? Erau la sărbători.

Dar scrânceobe? Erau şi scrânciobe.

Viaţa politică şi socială

Cu cine simpatizaţi înainte de război? Cu ţărăniştii.

Vă amintiţi poezii politice sau sloganuri? Nu.

Vă amintiţi cum au ajuns la putere comuniştii? După război l-au fugărit pe rege.

V-au confiscat ceva? Nu, că nu aveau ce.

Aţi fost membru de partid? Nu.

Aţi avut probleme cu Miliţia, Securitatea? Nu.

Cunoaşteţi pe cineva care a suferit de pe urma regimului? Au fost mulţi arestaţi şi de pe la noi şi alţii care au avut necazuri, chiar şi părintele Maftei.

Când era mai bine, atunci sau acum? Pentru mine e tot una.

V-aţi bucurat când a căzut Ceauşescu? Da, dar nu trebuia omorât.

Vă amintiţi primarii comunei? După război s-au tot schimbat.

Perioada actuală

Cum vă descurcaţi cu noua tehnologie? La 95 de ani, nu mă pricep.

Când aţi avut prima oară radio? La mult timp după război.

Dar televizor? Cine a avut prima dată? Nu am avut niciodată.

Ştiţi care a fost prima bicicletă din comună? Erau puţine.

Dar maşină? Era unu′ Bogza, şi-un „jidan” David la Călugăreni.

Vă aduceţi aminte vreun primar? Îl ştiu pe acesta, pe Alexandroaia, nu prea mi-i aduc aminte acu’…

Consideraţi că vreţi să ne spuneţi ceva ce nu v-am întrebat? Nu.

Ce părere aveţi despre proiectul nostru? E ceva bun.

Povestiţi-ne o întâmplare care v-a marcat viaţa. M-a marcat pentru toată viaţa suferinţa din cei trei ani de prizonierat din Rusia.

Vreţi să mulţumiţi cuiva pentru cariera sau viaţa dumneavoastră? Nu m-a ajutat nimeni cu nimic, ce-am muncit, aia am avut.

Daniel Dieaconu

Articolul Mărturii de istorie trăită: Dumitru Busuioc (zis Piţu) apare prima dată în Ecoul muntilor.

-Şi? l-am îndemnat eu.

-A urmat iadul pe pământ.

-V-au atacat cei din rezistenţă?

-Nu. Bătrânul a fost sincer şi nu erau partizani în zonă. Ne-am întors cu două ciubere de câte douăzeci de litri de apă. Era aur, fie la bucătărie, fie pentru trupă. Ne şi gândeam cum vom fi recompensaţi (poate o porţie dublă de mâncare, că nu eram prea ghiftuiţi). Se însera. Mai aveam vreo două sute de metri până la aerodrom (unul improvizat).

Deodată cerul s-a luminat şi au început să urle alarmele. Un sunet lung, trist, sinistru, ce prevestea moartea. Cerul a început să zumzăie ca şi când milioane de bondari s-ar fi adunat pentru a protesta împotriva albinelor. Păsările nu mai aveau loc pe cer de răul avioanelor. Unele începeau să fumege, apoi îşi îndreptau botul spre pământ sfârşind într-o vâlvătaie.

Tata şi tovarăşii lui au abandonat apa şi au alergat spre maşină. Încă nu era atinsă de gloanţe. Au pornit-o şi au gonit spre un avion ce se prăbuşise în flăcări. Pilotul mai mişca. Au tras carlinga şi l-au scos. De păr l-au tras afară. Era ciuruit şi ars. A spus ceva, ca un fel de mulţumesc, apoi a lăsat capul moale pe spate. Maşina din spatele lor a explodat lovită de o bombă. Suflul i-a trântit pe jos. Urechile ţiuiau. Au sărit care pe unde au apucat: unii în tranşele ce erau ca un stup, alţii în latrină. Ce mai conta? Viaţa…

        Tata ar fi sărit într-un tranşeu în care soldaţii erau ca sardelele. Nu era sigur dacă dintre ei nu au murit sufocaţi. N-a aterizat bine peste tovarăşi că o „căţea” din avion „a început să-i împroaşte cu sânge, cu sânge cald”. Un „vecin” a oftat lung, apoi şi-a lăsat mâna peste faţa tatei. În acelaşi timp obuzele explodau pretutindeni împrăştiind mii de schije. L-a pipăit pe tovarăş, dar era mort. L-a luat în braţe şi l-a întors deasupra. Instantaneu o bombă a explodat. Schijele s-au împrăştiat în toate direcţiile. Una a trecut prin cel aflat deasupra şi a rămas într-un picior al tatei. A murit, mult mai târziu cu ea acolo, pentru că nu a mai scos-o. Părea chiar mândru de ea, deşi atunci când se schimba vremea îl durea. L-a mai şters şi un glonţ prin şoldul stâng, dar parcă nu ardea aşa tare ca schija.

Într-un târziu potopul a încetat. Au început să iasă: unii din tranşee, alţii din latrine, unii de prin pământ. Puţini erau cei ce nu sângerau. Comandorul era sfârtecat pe fuselajul unui avion; probabil voise să scape pe cineva.

Au urmat douăzeci şi cinci de zile groaznice. Majoritatea erau răniţi. Ruşii preferau să le arunce când şi când câte-un obuz. Ştiau că sunt terminaţi.

Li se dădea câte o pâine, ca o cărămidă, ce avea un kilogram şi un litru de apă, la patru oameni, pentru o zi. „După douăzeci şi cinci de zile de încercuire, a venit un avion mare, având pe lângă el altele, de vânătoare şi ne-a scos de-acolo! Nu ne puteam ţine pe picioare, din cauza curentului de la avion, aşa că ne-au urcat alţii. Erau nemţi”. Prima profeţie a moşului se adeverise.

Avionul a aterizat undeva prin zona Buzăului. S-a deschis trapa şi li s-a ordonat să coboare. Tâmpită situaţie; românii „întorseseră armele”, deşi cei din avion nu aveau habar. Unul a îndrăznit să întrebe unde e unitatea lor pentru a se întoarce pe front.

-„Voi, românii, sunteţi curve, ne-aţi trădat. Nu e vina şi a voastră! Ştim de unde v-am luat! Încercaţi să ajungeţi acasă! Frontul se întoarce. Dumnezeu să ne păzească! Plecaţi cât puteţi de repede şi aveţi grijă că ruşii modifică calea ferată, iar orice fiinţă, ce poate mişca, e pusă la treabă. Poţi, trăieşti, nu, un cartuş sau tundra”.

Frumoasă situaţie: scapi de cartuşele ruşilor, ce erau inamici, ajungi în ţară, adus de nemţi, afli că eşti aliat cu răsăritenii, dar trebuie să te păzeşti de „prieteni”. Ziua stăteau ascunşi prin zăvoaie sau păpuşoi, iar noaptea înaintau. Au ajuns undeva în zona deluroasă a Buzăului, unde unul din tovarăşi îşi avea casa. Au stat ascunşi vreo trei zile, dar a fost minunat. Au mai rămas vreo cinci din tovarăşii ce trebuiau să-şi continue drumul. Fiecare dorea să ajungă acasă. Au pornit spre Bacău. Tot aşa, ziua ascunşi, noaptea – bufniţe. Erau aproape de Bacău şi inima le bătea tare, deoarece se apropiau de casă, iar un coleg era de lângă Bacău.

-Staite! Suceas struleai, ciorti! Nu ştiu ruseşte, dar cred că le-a zis să stea că-i împuşcă că sunt nişte draci. Sau ca pe nişte draci. Au fost luaţi în tabăra de lărgire a liniei ferate. Au muncit patru zile pe rupte. Un rus sta cu automatul lângă ei. Cei ce erau slăbiţi erau încărcaţi în „bou-vagoane” şi duşi spre zone unde după trecerea în nefiinţă nu puteau putrezi din cauza temperaturii.

-Camarazi, le-a zis în cele din urmă rusul ce-i păzea, şi care îi mirosise că sunt soldaţi, paşli, paşli damoi.

Nu le venea să creadă.

-Paşli, bâstroie!

-Dar tu?

-Suntem camarazi. Toţi am suferit. De-o fi să mor şi voi să trăiţi o să mă pomeniţi! Dar… cred  că toţi vom muri, aşa-i războiul.

Încet, încet au ajuns acasă, unde-i aşteptau lipsurile şi tifosul. Un frate de-al tatei, cel mai mare, Dumitru, a scăpat de gloanţele măcelului, dar a fost răpus de tifos acasă. Mulţi au murit atunci! Se zice că şi cei ce mai mişcau, dar erau infectaţi, erau îngropaţi de vii. Se ardeau hainele, uneori şi casa (dacă nu erau urmaşi). Naşul Ilie Mărcă, ce a prins acele vremuri, mărturiseşte că erau puşi câte doi morţi în acelaşi coşciug. Doamne fereşte!

Ilie  ALEXANDRU

Articolul De la Cotul Donului apare prima dată în Ecoul muntilor.