Am decis să mă întorc în timp și să privesc spre o altfel de copilărie…cea a bunicului meu. Ne-am așezat pe cerdacul căsuței sale și am început să povestim. A fost un moment de curiozitate pentru mine, însă pentru el o emoție intensă, ce a produs o stare de fericire nemaisimțită de mult timp.

Acest articol este o incursiune spre ulițele satului său, a copilăriei de altădată, care avea un farmec aparte ce parcă dezvăluie o epocă demult apusă. Pentru a înțelege cât mai bine ne vom lăsa purtați de relatările sale, pe care le poartă în suflet ca niște comori.

Bunicul meu, Ceapă Constantin, s-a născut în 29 ianuarie 1952, în satul Grințieșul Mare. A crescut într-o familie numeroasă, fiind al optulea din cei zece copii ai familiei. Părinții săi, Gheorghe și Parascheva Ceapă, au avut zece copii, cinci fete și cinci băieți: Ana, Elena, Maricica, Maria, Verginia, Gheorghe, Ion, Ilie, Constantin și Vasile (decedat la 1 an și jumătate).

De când a văzut lumina zilei, viața sa a fost o luptă, deoarece s-a născut prematur, la 7 luni. Pentru a supraviețui a fost ținut până la 9 luni în piei de oaie brumărie. Viața s-a de copil și-a petrecut-o în satul natal, Grințieșul Mare mai exact pe la Gura Primatarului, așa cum știu cunoscătorii..

Tatăl, Gheorghe Ceapă a fost primar, pădurar, ieșind la pensie din domeniul forestier. După ce s-a pensionat a lucrat la stână, având mare drag pentru animale. Pe lângă toate acestea era preocupat și de dogărie, având un mic atelier în care confecționa budăci, bărbânțe, cozi de topoare, de țapine sau greble din lemn. Toate aceste obiecte erau folosite la munca de acasă sau unele dintre ele la activitățile specifice ciobănitului. Bunicul își descrie tatăl ca fiind un om hotărât, muncitor, sever și bun.

Un mentor bun, tata i-a învățat pe toți copiii familiei să muncească și să știe cele necesare și specifice băieților crescuți la munte, care erau nevoiți să se descurce în gospodării cu multe animale. De la tatăl său a învățat să cosească, să taie lemne, să bată coasa, să mulgă oile și vacile, să caute brazii potriviți pentru a face draniță și țanduri, să facă draniță și șindrilă înflorită, să lucreze cu caii la pădure, la fân, la arat.

Mama sa, Parascheva, a fost casnică. Ea se ocupa de gospodărie și de copii, însă pe lângă grija pentru casă și familie era bucătăreasă la nunți și praznice.

În gospodărie mama era preocupată să gătească pentru familie, cosea, țesea, împletea. Avea stative unde lucra împreuna cu fetele sale. Dădea lâna în pieptănuș pentru a face haine din ea. Îndeletnicirea aceasta era foarte importantă, căci mama făcea, în casă, copiilor pantaloni, poale, cămăși, ciorapi de lână, veste.

Un pion important în familie, însă și în comunitate, Parascheva, străbunica mea pe care nu am ajuns să o cunosc, era și pentru oamenii satului o figură esențială mai ales în momentele speciale din viața acestora. Bucătăreasă la nunți și praznice, era pasionată să gătească, în special să facă prăjituri. Meniul nu era unul prea bogat, însă era gustos, căci era făcut acasă, cu materie primă din gospodării. Mâncarea pregătită la astfel de evenimente consta în borș, sarmale, prăjituri (cornulețe) și cozonac. Toate aceste activități ale mamei bunicului au fost transmise și surorilor lui, acestea lucrând alături de mama care le învăța cu răbdare și dojană blândă.

Viața de zi cu zi era una simplă, cu puțină joacă pentru bunicul Costică, zis Picu pentru noi cei din familie. Activitățile lui erau cele desfășurate în curte, însă nu așa cum sunt obișnuiți copiii zilelor noastre, ci acestea presupuneau muncă și responsabilitate. Hrănea animalele, făcea curat la grajd, tăia lemne cu bestia, păzea oile, călărea, trăgea lemne cu calul, neavând timp să se mai și joace. Momentele de joaca erau puține și rare, fie cu frații, fie cu copiii satului. Între jocurile enumerate era țurca, joaca cu mingea, cu trotineta din lemn sau cu cercul. Bunicului îi plăcea cel mai mult să alerge după veverițe. Le pândea, se urca în brazi și sărea din creangă în creangă în încercarea de a le prinde. Fetele  jucau șotron și  confecționau păpuși din cârpe.

La 10 ani, învățat deja cu muncile bărbătești din copilărie avea responsabilități serioase, alături de frații săi. Exista un program serios pentru fiecare, frații primind sarcini ce trebuiau îndeplinite. Tatăl lor îi monitoriza mereu, le urmărea activitatea și calitatea cu care erau duse la bun final, existând consecințe dacă unul dintre ei îndrăznea să mintă sau să nu se implice în ce era de făcut.

La 12 ani străbunicul Gheorghe i-a cumpărat bunicului Costică cal pentru a trage lemne cu acesta. De mic copil bunicul are o pasiune pentru animale, în special pentru cai. Pentru ca a crescut cu multe animale și s-a născut într-o familie ce avea cai, spune el ca moștenește această înclinație de la tatăl său.

De cele mai multe ori când alți copii se jucau, el era cu oile, duminica rar se ducea și el la joacă cu ceilalți copii din sat. Familia era numeroasă, așadar, și gospodăria era pe măsură. Aveau 100 de oi, 9 vaci cu lapte, 2 cai, 4-5 porci și găini. Toate acestea erau întreținute de părinți, însă cu ajutorul și implicarea fiecăruia dintre copii. De asemenea, pământul era lucrat și el. Ogorul era cultivat cu cartofi, ceapă și porumb de mâncat. Se făcea și fân, chiar mult, activitate la care băieții participau, cosind cu coasa.

Școala era simplă, spune el. Clădirea se afla mai la vale, lângă biserica de pe Grințieșul Mare. Era o instituție mare, fără etaj, dar cu cerdac de jur împrejur. Domn învățător Luca Nicolae învăța copii satului în două schimburi, dimineața și după amiaza. Elevii aveau cărți, caiete și scriau cu condeiul și călimara, ghiozdanul de astăzi fiind atunci înlocuit de o trăistuță. Dintre materiile studiate erau: citirea, matematica, scrierea, geografia și istoria. Materia preferată a bunicului era geografia, fiind entuziasmat să lucreze cu harta, să arate și să explice pe hartă lecția. Atunci când era scos la harta nu mai voia să meargă în bancă, entuziasmul fiind prea mare. Mi-a mai spus că le cerea părinților să îi cumpere o hartă, însă nu a primit niciodată una…

Se mergea pe jos, chiar și iarna. „Mergeam mereu pe lângă pârâu. Mă jucam mereu în apă, mă udam la picioare, dar nu conta. Chiar dacă ajungeam la școală cu opincile ude, eu mă bucuram că puteam pescui, când era cald…prindeam păstrăv și zlăvoci”.

Școala îi plăcea și nu prea mai mult se juca cu colegii, căci acolo avea timp de așa ceva, de îndată ce ajungea acasă își punea trăistuța în cui și pleca la oi. „La școala mai făceam și șotii, .m-am urcat într-un păr și nu voiam să mă mai dau jos. Domnul învățător a venit după mine, dar eu am început să arunc cu pere în el. Pedeapsa a fost nelipsită și pe măsură…de atunci nu m-am mai dus la școală”.

„Momentele speciale ale vremii erau marile sărbători din timpul anului. De Paști părinții ne luau haine noi, papuci, pălării pentru noi băieții, baticuri și fuste pentru fete. Se făceau prăjituri, mama și surorile fiind foarte pricepute, se tăiau 2-3 miei și carnea era friptă la cuptor, vopseau ouă, frământau cozonaci și pască, care tot la cuptor erau bine rumenite. Eu petreceam Paștele cu oile pe deal, puneam mâncarea în traistă…și eram dus.

Când era ziua unuia dintre noi, nu primeam cadou, însă mama ne făcea cele mai bune mâncăruri și se cânta Mulți ani trăiască.

În perioada sărbătorilor de iarnă se mergea la colindat. Prima dată am fost cu Bujorii la 15 ani, în 1967. Pe atunci eram Roșior. Din câte îmi mai amintesc din piesă făceau parte: fratele meu Gheorghe ( zis Cocioabă) ce avea rolul jianului, Gheorghe Roșu era Bujor, Ichim Gheorghe era vânător, Ichim Ion căpitan, Ichim Neculai haiduc, Șubea Dumitru Ghinc, Șubea Vasile haiduc, Curcă Ion jian.

Mergeam cu piesa prin tot satul, pe jos. Oamenii ne primeau și ne dădeau la schimb bani, prăjituri și ceva de băut. Costumele era asemănătoare cu cele de astăzi, aveam și peruci făcute din păr natural, de femeie, cusut de căciuli”.

Printre pasiunile sale am amintit de cea pentru cai, însă nu era doar aceasta. „Întotdeauna mi-am dorit să am cai. A fost cea mai mare dorință. Îmi amintesc și acum câteva nume de cai, de când eram copil: Mișu, Roibu, Puiu. Îmi plăcea să cânt din bucium. Când aveam 8 ani fratele meu mai mare, Ghiță, m-a învățat”.

Casa părintească era una simplă, avea două camere, o bucătărie și un hol. Nu era bogat amenajată, ci cu dulap, paturi, sobe de cărămidă. Pe jos și pe pereți erau covoarele lucrate de fete. Pe lângă covoare, pereții erau decorați cu tablouri în care erau poze cu familia în diferite momente speciale.

Casa era locul în care cu toții se strângeau, mai cu seamă atunci când se lua masa exista o regula pe care o respectau cu sfințenie. Dimineața și seara, toți stăteau la masă, mâncau împreună, apoi fiecare se ducea și își îndeplinea sarcinile pentru ziua respectivă. Seara se adunau din când în când la povești, iar fratele mai mare, Ghiță, care era mai glumeț, le povestea cum era la joc în sat.

Atât el, cât și ceilalți frați ai săi au avut porecle în copilărie. El era Buleu, ceilalți erau Țapu, Cocioabă și Ciolan. Acestea au rezistat trecerii timpului, fiind apelative după care oamenii locului îi identifică cu ușurință. Surorile nu erau poreclite, ci strigate după nume.

O viață simplă în care spune el „erau mai puține case, dar mai mulți oameni” și care se trăia după valori adevărate. „Cei șapte ani de acasă au fost educația cea mai importantă”, nelipsită și oferită cu atenție și severitate. „Tata era sever”, dar te învăța ce înseamnă munca și responsabilitatea, „mama era bună, ne mai certa, dar mereu ne explica și ne învăța cum să facem bine ce am greșit”, acestea două figuri importante din viața bunicului au modelat omul care a ajuns astăzi, însă despre acest lucru vom mai discuta și în alte apariții viitoare.

La finalul acestei călătorii spre copilăria de atunci, am înțeles că în sufletul său au rămas atâtea amintiri vii, pe care le povestește cu bucurie și emoție. Trecutul a prins glas prin poveștile sale și parcă îl vedeam cum era copil într-o zi simplă de muncă, în curtea casei de pe Grințieș, cum se juca cu cel mai bun prieten al său, cu frații și copiii din vecini, cum alerga pe ulițe sau cum pleca cu oile la păscut. Tot ce a trăit în acei ani, au fost experiențe care l-au format ca om, care l-au ajutat să devină bunicul pe care eu îl știu. Amintirile sale sunt pentru mine niște comori de suflet, ce m-au învățat să prețuiesc oamenii dragi.

Daiana Feraru

Articolul Ecouri dintr-o copilărie de altădată – Costică Ceapă apare prima dată în Ecoul muntilor.

          Ziua de 20 iulie a anului 2024, zi în care românii ortodocși sărbătoresc pe Sfântul Ilie Tesviteanul, aducător de ploi și făcător de minuni, două familii din comuna Grințieș, satul Bradu și-au propus ca în această zi să sfințească o cruce închinată eroilor care pe aceste culmi și-au pierdut viața, dar și stâna din această culme a Pietrelor Roșii.

            Domnul Costică Ceapă, împreună cu familia sa, și-au dorit să aducă un omagiu celor care și-au pierdut viața în timpul războiului, ridicând în inima munților o cruce metalică în vârful căreia steagul românesc colora văzduhul, unduindu-se pe ritmul vântului.

 Pentru a înțelege mai bine de ce a fost ales acest loc vom face o incursiune în trecut folosind un text scris de Daniel Dieaconu : „Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnã războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.”

            Slujba de sfințire a crucii a fost oficiată de către preotul paroh Celestin Ignat alături de câțiva enoriași aducând un pios omagiu celor care de ani au trecut în neființă, iar atmosfera creată făcea simțită prezența încărcăturii istorice pe care aceste meleaguri o poartă.

La câțiva pași de Crucea Eroilor, pornind pe o potecă străjuită de falnici brazi, ajungem la stâna din munte pe care familia Peter Cristian și Ionela alături de fiii lor o administrează. Cadrul natural în care ne aflăm este unul de poveste, în zare  Ceahlăul ne zâmbește cu piscurile lui argintii scăldate în razele soarelui, Măgura ne încântă cu brazii seculari, iar de jur împrejur culmile munților ne alină sufletul prin armonia cu care aceștia sunt încondeiați de Mama Natură.

Familia se ocupă de ani buni cu creșterea animalelor, este o pasiune mai mult decât o sursă de venit am putea spune. Anul acesta au un efectiv de 200 de oi, 16 vaci și un taur, dar și 10 câini. Viața în munte nu-i așa cum ne imaginăm, este o viață aspră, cu un program strict, unde fiecare știe exact ce are de făcut, iar produsele pe care aceștia le fac trebuie să menționăm că sunt excelente. Să încurajăm și să susținem fermierii locali cumpărându-le produsele, încă naturale!

În cursul anului trecut un eveniment neplăcut a apărut în această gospodărie, stâna din Pietrele Roșii a ars. Destoinici fiind și cu nădejde în Dumnezeu, au reconstruit stâna, iar în această zi au stabilit să o și sfințească. Preotul paroh Celestin Ignat a oficiat slujba, a sființit locul și animalele apoi a urmat un ospăț pe cinste: ca la stână. Bucatele au fost delicioase: miel în jântuit, balmoș, caș dulce, urdă, alivenci, chec, plăcinte, toate stropite cu vin, palincă, afinată și apă rece de izvor.

Păstoritul este o ocupație ancestrală să nu o lăsăm să moară!

Roxana Gabor Tănase

Articolul La Pietrele Roșii de Sfântul Ilie apare prima dată în Ecoul muntilor.