Constantin urmează liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, absolvindu-l în 1925. Cursurile universitare la București, devenind licențiat în filozofie și litere în 1929. La gimnaziul Hangu, directorul Galinescu, văzându-l vioi și isteț l-a luat ajutor la lucrările de secretariat ale școlii, scutindu-l de cheltuielile necesare învățăturii și-i rămâneau și bani de buzunar. Și la liceul „Petru Rareș”, directorul V. A. Trifu aflând că se pricepe la lucrările de cancelarie l-a luat la ținerea contabilității comitetului școlar scutindu-l și aici de taxa școlară, în plus, oferindu-i o recompensă bănească. La cancelarie a lucrat cu Stăhiescu, cu care s-a împrietenit pentru că Turcu avea o mare căldură sufletească, era bun și sincer și te puteai înțelege ușor cu „el în orice împrejurări” – Stăhiescu. În liceu a arătat o deosebită atragere spre literatura română lucru dovedit cu prisosință cu prilejul participării la concursurile societății „Tinerimea Română” din București când patru (4) ani la rând a luat premiul I pe țară. În facultate a fost remarcat în mod deosebit de profesorul Rădulesu-Motru. După absolvirea facultății revine la Piatra Neamț la liceul „Petru Rareș”, lucrând la secretariat și ca profesor de limba română și filozofie. În mai multe rânduri cei doi entuziaști iau inițiativa editării unui ziar „Avântul” cu un conținut variat cuprinzând articole de educație cetățenească și informații de tot felul spre a fi de folos oricărui cetățean. Colaborările erau deschise oricărui cetățean și a fost primit foarte bine de cetățenii din Piatra Neamț. La liceu și-a reluat lucrările de contabilitate la Comitetul Școlar devenind și secretar al liceului și ca să-și întregească situația materială, mai ales că între timp căsătoria cu Aurica Gr. Capșa. După plecarea lui Stăhiescu, Turcu a continuat munca culturală în alt chip, funcționând un timp ca bibliotecar al liceului, unde a depus o muncă fără egal pentru prosperitatea bibliotecii începând cu reorganizarea ei sistematică după exemplu marilor bibliotecii din București, străduindu-se pentru îmbogățirea ei cu volume multe și interesante, biblioteca ajungând să aibă rolul unei biblioteci orășenești. După un interval de vreo doi ani, organizează o „Expoziție de cărți vechi românești”, cu exponate de valoare foarte prețioase pe care le posedă biblioteca. Constantin Turcu mai avea la activul său și o însemnată activitate publicistică de erudit cercetător istoric. În broșura „Preocupări de cultură generală”, a scos în evidență aspecte din activitatea unor personalități de seamă a orașului Piatra Neamț ca: profesor Ion Negre, Calistrat Hogaș și alții. A ajutat la redectarea și tipărirea operei „Nibelungii” tradusă din limba germană de profesorul V. A. Trifu. A ajutat la redactarea și tipărirea cărții „Tataia” a profesoarei Sidonia Hogaș. A tradus și publicat partea referitoare la ținutul Neamțului din studiul lui Vaillant asupra călătoriei lui în România în colecția „Biblioteca cunoștințelor folositoare”, Editura „Cartea Românească”.

Din perioada cât a fost secretar al liceului „Petru Rareș”, 16 iunie 1930 – 31 august 1942, se remarcă printr-o remarcabilă activitate cultural – științifică. Din 1930, din inițiativa și strădaniile lui Constantin Turcu, „Anuarul liceului Petru Rareș”, devine o lucrare științifică cu scopul de a deveni o monografie a regiunii. Una din cele mai originale precizări în numismatica românească autohtonă a făcut-o în legătură cu moneda emisă de Ion Vodă cel Cumplit sau cel Viteaz (1572 – 1574). Despre moneda de aramă (akce – acceua) bătută sau emisă de Ion Vodă 1573 (7081) s-a scris mult la noi, rămânând probleme nerezolvate, dar o lectură corectă, componentă, judicioasă a legendei de pe verso a făcut-o numai Constantin Turcu. Această piesă cu inscripție parțial în limba română cu efigiu, portretul discutabil al domnitorului reprezentând singurul caz cunoscut în numismatica Moldovei când se folosește datarea cu anul de la facerea lumii. Începe să nutrească preocupări pentru studiul istoriei naționale publicând numeroase documente istorice pe care le-a găsit în cercetările sale precum și articolele întocmite pe baza informațiilor din revistele din specialitate. Pasiunea pentru studiile istorice l-a determinat să se prezinte la un concurs de „arhivist” care s-a ținut pe țară reușind primul și ca urmare a fost numit subdirector la Arhivele Statului Iași. La Iași, în acest centru de mare cultură a găsit mediul prielnic pentru cercetările sale istorice. L-au cunoscut și prețuit: Gh. T. Kirileanu, C.C. Giurescu, preotul și publicistul C. Bobulescu, Dan Simionescu, Augustin Z. N. Pop, Ștefan Ștefănescu, Costică Botez și mulți alții din care i-au acordat prietenia lor. Foarte pe scurt, dar cuprinzător activitatea științifică ieșeană a lui Constantin Turcu este arătată de istoricul Ștefan Ștefănescu, în volumul „Enciclopedia istoriografiei românești”, Editura științifică și enciclopedică București, pagina 328 – 329. Bogata lui activitate ar fi satisfăcut titlul unui doctorat la care însă din modestia care l-a caracterizat nu a râvnit.

În 1980, prin Alexandru Obreja, la cel de-al doilea simpozion de toponimie ținut la București, Constantin Turcu prezintă comunicarea intitulată „Despre unele toponimice de origine latină din județul Neamț. Prezintă o comunicare despre „silişte””, arătând semnificații istorice, dar și alte aspecte complexe. Monografia istorică „Războienii” – Valea Albă pentru comemorarea a 4.00 de ani de la sângeroasa ciocnire a lui Ștefan cel Mare cu turcii năvălitori, luptă memorabilă”. A contribuit cu două articole „Autohtonia toponimiei locale” (pp. 47 – 53) și „Eroi de peste secole” (pp. 116 – 120).

Datorită lui Turcu știm astăzi că Daniil Sihastru, sfetnicul înțelept și omul de cumpănire a lui Ștefan cel Mare, n-a fost un personaj legendar, ci o făptură autentică, cum a stabilit în 1947, indicând și mormântul pustnicului la Voroneț. Însemnat este aportul lui Constantin Turcu la „Istoria Iașilor”, amintindu-se că pentru evenimentele de la 1600, când Mihai Viteazu, integratorul de neam, restauratorul Daciei, a trecut prin capitala Moldovei, el a rezolvat prețioase informații cu privire la acțiunea politică și militară a voievodului. Constantin Turcu răspundea unui prieten la întrebarea ce mai scrie?: „Un articol în Almanahul turistic” în 1971, altul în „Studia bibliografica”, și un număr de articole în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”. Gata de tipar am o istorie a școlilor sătești din Moldova (secolul IV 130)”.

Constantin Turcu a avut puternicul cult al trecutului nostru zbuciumat dar glorios, fapte de dârză împotrivire, avea cultul oamenilor de seamă, „aleși”. Însă nici valorile prezentului nu-i scăpau. A fost cercetător ștințific în cadrul Institutului „A. D. Xenopol”. În scrisoarea din 6 iulie 1980 scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjește rău de câteva luni, am slăbit 8 kg. Deci am scăzut cam la 50 de kg. Nu știu ce va mai fi cu mine” (Dimitrie I. Stăhiescu). Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea de activitatea mea. La 16 – 17 mai am fost la Piatra Neamț și am ținut o comunicare despre „Toponomia latină din județul Neamț”. Îți trimit o ilustrată de acolo”. Pe versul ilustratei scrie 16 – 17 mai simpozion „Petrodava 2000 de ani”, apoi alături: „din urbea tinereții noastre temerare”.

Ion Chelcea – „ceea ce m-a surprins la Constantin Turcu mai presus de toate a fost cultul trecutului nostru”: Dr. Ion Petrescu: „Constantin Turcu era un băiat bun, era înțelept și-și vedea de învățătură. Discret, tăcut, delicat, cuviincios, nu fuma, nu gândea la Ducesa de Genua, nici la principesele celor două „Sardini”. Știam să cinstim pe eroi, fie profesori și colegi, cinsteam amintirea unui Mihai Stamatin, fost director. Cinsteam prezența la catedră a unui matematician de elită ca Neagoe care de o mare delicateţe cu noi, cu toate că era surd, era respectat și audiat într-o liniște academică, pentru că se purta cu noi foarte politicos. Îl respectam pe Costică Turcu pentru că era printre colegii silitori și nu avea nici o ?. Au plecat mulți dintre colegi. Constantin Turcu a avut grijă ca ceva să mai rămână din noi. Cu câtă trudă a organizat el întâlnirea foștilor elevi cu ocazia jubileului primului bacalaureat și sărbătorirea centenarului liceului. El ne-a chemat și a făcut totul ca amintirea noastră să nu se piardă ca un fum. Îi spuneam eu odată, că suntem colegi de breaslă, adică așa cum medicii nu-i lasă pe oameni să moară atunci când trebuie, și-i obligă să moară când nu trebuie, tot așa istoricii “Doctori fără de arginți”, mergând din sat în sat, din loc în loc. Doctor bun ca-n poveste. Unde află ca este un sat, un loc din vechi, un om de omenie, el pripășea cu meșteșugul lui fermecat, învia sate, târguri, drumuri, oameni. Împreună cu toți aceștia va trăi și acel doctor bun care i-a înviat, acel doctor bun de pe Valea Bistriței, Constantin Turcu”.

„Anuarul liceului Petru Rareș” a fost evidențiat într-o ședință a Academiei Române de ministrul de atunci Spiru Haret, Turcu făcându-se cunoscut în toată țara.

Pentru ziarul „Avântul”, pentru care colaborarea era deschisă oricărui doritor, a colaborat cu Constantin Matasă întemeietorul Muzeului de arheologie Piatra Neamț, Popovici Panaite Crivăț, Gh. Mihăilescu, învățătorul Petre Gheorghiasa, Alex. Gheorghiu, Ioan Mrejeru și alții. Era omul care ajuta pe oricine îi solicita ajutorul, pe cei străini sau rude. Așa s-a întâmplat cu fratele lui Mihai, care-și pierduse soția și rămase cei trei copii mici, Constantin a luat în familia lui pe fata mai mărișoară Margareta M. Turcu, a crescut-o și a școlarizat-o la Institutul „Oltea Doamna”, alegându-și meseria de cadrul sanitar.

Întreaga viață n-a avut decât un singur ideal căruia i-a fost devotat fără margini, munca, munca conștiincioasă și rodnică. Seriozitatea, migala și competența cu care trata problemele l-au făcut să se bucure de bine meritată apreciere a arhiviștilor istoricilor, filologilor, și a literaților săi fiind în permanență admirat, căutat, consultat, solicitându-i opiniile și colaborarea în cele grele probleme. Stau mărturie în această direcție zecile de scrisori și sutele de epistole, primite de la diverși oameni din toată țara, și lucrările lui publicate sunt rămase în manuscris toate constituind astăzi unul din cele mai bogate fonduri documentare personale pe care le are filiala arhivelor statului din Iași. Cu siguranță se va găsi, în curând posibilitatea înmănuncherii într-un volum a ceea ce a creat și adunat timp de o viață.

  „În memoria noastră, a celor care l-am cunoscut pe omul care a știut ce să facă din viața lui, simplă și modestă, cel care a avut ceva de spus contemporanilor ca și urmașilor, Constantin Turcu, rămâne figura unui slujbaș cinstit și devotat a cărui contribuție de multe ori anonimă este așezată în edificiul arhivistic și istoric” – V. Arimia.

DOINA GHEORGHEASA

Articolul Constantin Turcu – unchiul meu apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Încă nu s-a pus sub tipar, până în momentul de față, o monografie complectă a regiunii noastre. Nu pentru că nu ar meritat-o acest arhaic ținut al Neamțului – al cărui blazon de vechime a fost descoperit, de curând, de către d-l docent universitar Radu Vulpe, în pădurile tetramilenare ale pământului Horodiștei. Nici pentru că s-ar fi gândit nimeni la o asemenea lucrare… Am zis că nu s’a putut „încă” sub tipar, tocmai pentru că am auzit, de mulți ani, că mai multe persoane se laudă că„ lucrează”… la o monografie a regiunii, care va fi… etc., etc.

Să fim drepți: se spune că unele din aceste persoane într’adevăr au „lucrat”; dar lucru lor s’a mărginit – iarăși ni se spune – doar la oboseala de a încasa sume de bani din fondurile culturale ale autorităților noastre locale; desigur, în vederea… preîntâmpinării cheltuielilor cu alcătuirea… monografiei.

Nu aș putea preciza gradul de exactitate al acestor versiuni. Ceva însă, trebuie să fie; căci, până nu faci foc, nu iese fum…

Dar un lucru e absolut sigur: monografia regiunii „încă” nu s’a pus sub tipar. Și nici nu se va pune degrabă, mai ales de către aceia despre care ar fi vorba mai sus.

Cum rămâne însă cu ținutul! Nu s’a ocupat și nu se ocupă „încă” nimeni de dânsul? Ba da, dar numai fragmentar și indirect. Și gândul ne duce departe, în negura vremurilor.

Iată-i pe bătrânii cronicari, sfătoși ca niște moșnegi ce sunt, vorbind despre atâtea locuri, despre atâtea fapte și despre atâtea așezăminte ce stau și azi mărturie, de-a-lungul și de-a-latul bazinului Bistriței.

Iată-l pe Dimitrie Cantemir – Domnul și Prințul culturii moldave, ocupându-se, îndeaproape, de acest ținut străjuit până la adânci depărtări de uriașul Ceahlău.

Iată-l pe Gheorghe Asachi, fabricând hârtie la poalele Petrodavei, adunând legendele Pionului și scriindu-i un ghid amănunțit, pentru excursioniștii dornici de frumusețile renumitului munte, care a ocrotit odinioară pe Dochia – fiica regelui Decebal.

Iată-i, mai târziu, pe Alecsandri, Russo și Gane, călătorind, minunându-se și descriind neîntrecutele priveliști: Toancele, Piatra Teiului etc.

Iată-l pe Vaillant – marele filo-român din întâia jumătate a veacului trecut și marele dascăl de naționalism, de la Sf. Sava – rezervând călătoriei prin județul Neamț, 47 pagini din „Orografia” sa de 238 pagini.

Iată-i apoi, pe Creangă – meșterul povestirii românești, descriindu-și copilăria zburdalnică, petrecută pe meleagurile Humuleștiilor, a Broștenilor, și a Fălticenilor ș pe Vlahuță, mergând cu pluta de la Dorna la Piatra; și pe Cuconul Calistrat (Hogaș), rătăcind călare sau pe jos prin creerii munților Neamțului. Și câți alții nu vor mai fi, pe care nu-i putem măcar pomeni, aici, din lipsă de spațiu. Să nu uităm însă pe o altă categorie de cercetători, prețioși nu atât prin talentul lor de povestitori, cât prin materialul documentar pe care l-au adunat.

Să nu uităm colecția revistei „Asachi” care apărea prin 1880 1884, cu atâtea articole interesante asupra vieții regionale.

Să nu-l uităm pe harnicul dascăl C.D. Gheorghiu, directorul revistei „Munca” și autorul celui dîntâiu dicționar geografic, toponimic, statistic și istoric al județului Neamț și a celei dintâi monografii – a comunii Vânători.

Să nu-l uităm pe Economul V.V. Darie, care a alcătuit monografia parohiei Dobreni, nici pe Economul Victor Gervescu autorul monografiei „Biserica din Roznov” – ctitorie a boierului Roznovanu.

Să nu-i uităm pe G.T. Kirileanu, P. Gheorghiasa, M. Lupescu și A. Popovici, care au făcut să apară monografiile școlilor, a bisericilor și a Domeniului Regal Broșteni.

Să nu-l uităm pe Vlădica Narcis Crețulescu alcătuitorul unei schițe istorice asupra mănăstirei Bistrița, nici pe Stelia Popescu autorul volumului „Odoarele Mănăstirilor Neamțul și Secu”, nici pe marele N. Iorga cu volumul său „Călăuza Mănăstirei Neamțului”.

Să nu-l uităm pe N. Caranfil care a publicat în 1913 o „Călăuză a turistului în județul Neamț”, nici pe Cezar Parteni Antoni, autorul „Călăuzei Ceahlăului” în 1932.

Să nu-l uităm pe harnicul părinte C. Mătasă care s’a trudit pentru o „Călăuză a județului Neamț” și pentru volumul Palatul Cnejilor; nici pe C. A. Stoide și pe tovarășul său) care au dat la iveală cel dintâiul volum de documente vechi asupra județului Neamț.Și, recent de tot, să nu-i uităm pe Leon Mrejeru și Arhimandritul Ghenadie, care au tipărit monografia Mănăstirii Bistrița – cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Alexandru cel Bun.

Și câți alții vor mai fi, care au scris și au cercetat ținutul, dar al căror nume ne scapă – în graba cu care alcătuim aceste rânduri.

Și cu toate acestea monografia regiunii noastre încă nu s’a alcătuit. Și cred că nici nu se poate alcătui deocamdată – dacă e vorba de o lucrare în adevăratul sens al cuvântului.

Nu se poate alcătui, fiindcă regiunea noastră nu e încă suficient cercetată și studiată. Ceea ce se poate face, deocamdată, cu folos, este numai publicarea de contribuțiuni pentru o monografie viitoare, pe care o va alcătui – când se va ivi – spiritul sintetic al unui cunoscător adânc al acestei binecuvântate și bogate regiuni, cu cea mai veche vieață locală.

Și, venind vorba de „contribuțiuni”, socot că nu voiu comite un act lipsit de modestie, dacă voiu pomeni despre ceea ce a putut realiza, în acest domeniu, vreme de patru ani, autorul rândurilor de față).

Anume, e vorba despre activitatea din jurul Anuarului liceului de băieți din orașul nostru, a cărui alcătuirei mi-a fost încredințată și pe care o continuu după un plan cu totul original. într’un târg ca Piatra, unde lipsesc revistele de specialitate, anuarul școlar nici nu poate avea un rol mai nimerit ca acesta: să strângă în paginile lui – adică în jurul școlii – toate elementele cu reale înclinări spre studiul migălos și trudnic al trecutului.

Și de patru ani, anuarul a devenit un prițios instrument de cunoaștere a regiunii, din toate punctele de vedere. Anume, socotind școala în slujba regiunii, am crezut necesar că ea – în afară de activitatea dinlăuntrul zidurilor – trebue să oglindească și vieața pământului ale căruia energii tinere le instruiește. Și am reușit să strâng, în jurul acestei publicații, un excelent și distins mănunchiu de colaboratori, care au dat la iveală lucruri deosebit de prețioase.

Despre cum a fost primit și apreciat anuarul, sub acest nou aspect, ne-ar trebui zeci de pagini ca să putem reproduce toate articolele și dările de seamă ce s’au scris prin reviste și ziare, precum și nenumăratele scrisori primite de la intelectuali și cercetători consacrați de știința și cultura noastră românească.

Dar să arătăm ce anume am putut realiza în paginile Anuarului – ce aport anume am adus pentru o viitoare monografie:

Întâiu anuar, cu aceste preocupări, a apărut în 1930-31. Sub un titlu nou introdus „cunoașterea regiunii” au apărut două lucrări:

Plutăritul pe Bistrița – mic studiu antropogeografic de Aurora Capșa și

Istoricul și evoluția liceului de băieți din Piatra-N. de V. Ghițescu.

A fost un început stângaciu acesta.

Al doilea anuar a apărut în 1931-32, tot cu două studii:

Calistrat Hogaș, de Ioachim Botez și

Mișcarea populației școlare a liceului de băieți din Piatra-Neamț, pe ultimii 20 de ani – statistici, grafice, comentarii, de Constantin Turcu.

Al treilea anuar a apărut în 1932-33, ca omagiu profesorului Panaite Criveț, aducând nouă studii:

Vieața, personalitatea și activitatea profesorului Panaite Criveț, de Constantin Turcu.

Ion Creangă – scriitorul pământului, de Ioachim Botez.

Câmpul lui Dragoș, de preotul C. Mătasă.

Alunecările de straturi din muntele Cozla, de Ion Dandescu.

Câteva spicuiri din graiul popular de pe Valea Bistriței, de Petru Gheorghieasa.

Încercări asupra climatologiei orașului Piatra–Neamț, de Victor Andrei.

Turismul în județul Neamț, de I. V. Chetreanu.

Vechile școli din ținutul Neamțului, de D. L. Stăhiescu.

Considerațiuni asupra muntelui Petricica, de Ion Tăzlăuanu.

Al patrulea anuar a apărut în 1933-34, ca omagiul profesorului Gh. Mihailescu, aducând 13 studii:

Profesorul Gh. Mihailescu, de V. Ghițescu.

Un călător francez, acum un veac, prin județul Neamț: I. A. Vaillant, de Constantin Turcu.

Contribuțiuni pentru un istoric al Mănăstirii Durău, de Dimitrie Hogea.

Urme de rotacism pe Valea Bistriței și două legende necunoscute despre Ștefan cel Mare, de P. Gheorghieasa.

Casa cu oleandri, de Ioachim Botez.

Două scrisori inedite (a lui Emil Costinescu către A. D. Holban și a lui Alex. Odobescu către Iuliu Zane) de C. Juvara.

Fabrica de hârtie a lui Gh. Asachi – de la Petrodava, de Gh. Ungureanu.

Expedițiile Regelui Sobieski în Moldova și ținutul Neamțului, de Al. Grigorovici.

Perspectivele arheologiei preistorice în județul Neamț, de M. Cojocaru.

Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangului și ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini, de Gh. Ungureanu.

Mănăstirea Runcu, de C. A. Stoide.

Vânătorii Pietrii, de Preotul C. Matasă.

Istoricul bibliotecii liceului de băieți „Petru-Rareș” din Piatra-Neamț, de Constantin Turcu.

Asta e tot ceea ce s’a putut realiza, deocamdată. În curs de patru ani anuarul a realizat, pentru monografia regiunii, 26 de capitole, însumând peste 320 de pagini de tipar, în afară de numeroase planșe și schițe.

Al cincilea anuar, pe 1934-35, în curs de apariție. Pentru alcătuirea lui am propus vre-o 15-20 de subiecte, dintre care unele vor fi tratate de câțva profesori universitari.

Atâta putem spune, deocamdată, despre acesta.

Iată, dar, adevărata muncă pregătitoare pentru o monografie a regiunii. Ea va trebui să fie opera comună a tot ce e intelectual în acest fermecător ținut, căci nu o singură persoană va fi în stare să aicătuiască această operă, care e mult prea grea pentru o vieață de om, căci multiplă și complexă e vieața unei regiuni”.

Constantin TURCU, 1939

Articolul Scrieri de demult: Pentru o monografie a regiunii apare prima dată în Ecoul muntilor.

Marco Bandini, un misionar catolic, străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. Scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Scrie despre călugări şi schimnici: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi, două secole mai târziu, scria: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi”.

Nicolae Iorga ajunge „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”.

Constantin Turcu scria în 1943: „În jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Încheiem cu spusele părintelui Ioanichie Bălan despre „Ceahlău: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”…

Daniel DIEACONU

Articolul Neamţul: Ţinutul schiturilor şi mănăstirilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Am tras, acasă la preot. După ce ne-a dat să mâncăm, ne-a arătat în biserica sa o mică icoană a Fecioarei, care, la Pultava, a salvat vieața unui boier moldovean din serviciul regelui Carol al XII-lea.

Iată dar că într’un sat așa de mic, am aflat amintiri istorice și minuni! Foarte bine! Să continuăm… Drumul era măreț și caii fiind odihniți alergau ca într’o grădină, foarte frumos îngrijită și cultivată. Mergând bine, în trap reținut, am ajuns în trei ceasuri la Crăcăoani.

Drumul a fost lung și mă hotărâsem să rămân acolo,dacă o întâmplare plăcută nu mi-ar fi schimbat planul. Înaintea noastră mergeau veseli,cu lăutari în frunte,o ceată de tineri cheflii, care, prin gesturile și îmbrăcămintea lor, mi-au atras curiositatea, în așa măsură, că m’am luat după dânșii. Unii purtau pe cap o căciulă de miel negru, alții o pălărie cu marginea largă- și toți aveau câte o pană de păun în chip de cocardă. Erau înarmați cu câte un ciomag lung, în vârful căruia era legat un smoc de flori. Cămașa le atârna peste ițarii cam largi, iar mijlocul le era încins cu o curea lată,de piele, împodobită cu bumbi de aramă. Unii aveau ciubote ungurești – alții opinci, legate cu ață de lână, peste obielele ce le acopereau picioarele.

-Ce-i cu aceștia? am întrebat pe călăuză.

-Un flăcău, din împrejurimi, iubește o fată și-i trimite pețitori, cu propuneri de căsătorie.

Bravo! Îmi zic… iată și poezie! Apoi adresându-mă către vesela ceată: Fraților, încotro mergeți?

-La Mitocul lui Bălan – mi-au răspuns în cor.

-Bun de tot, asta-i și calea mea! Vom merge împreună. Nu-i tare departe de aici- nu-i așa?

-Cale de-o jumătate de ceas…

Minunat! Mă voiu odihni acolo,tot așa de bine ca și la Crăcăoani – nume, care, dealtfel, îmi cam supără auzul, amintindu-mi vechiul Cara chaonie. In plus voiu avea ocazia să fiu martor la rezultatul soliei. Făcându-mi socotelile acestea am ajuns înaintea cârciumii satului, unde am cerut rachiu. Sticla a circulat din mână în mână și, ceata fiind bine dispusă, n’a trebuit mult pentru a se înveseli dea binelea și a se porni pe cântec:

Ileană frumoasă dela Piatră,

Cu obraz ca de cireașă,

Ai vrăjit o lum toată,

Dă-mi un sărut și mă’mbată,

Să mă vrăjești și pe mine

Că eu te iubesc pe tine…

Hai Ileană la poiană,

Să săpăm o buruiană

Buruiana macului

Să i-o dăm bărbatului.

Bărbatul de ți-i urât

În cenusă de mormânt

Și presar-o’n așternut

Să să se scoale surd și mut.

Iar de ți-i frumos și drag

Fă-i patul să-i fie cald.

Și-i pune o vargă’n mâni,

Să se apere de câini.

  După cântec au început comentarii și hohote de râs care nu s’au mai sfârșit până la Mitoc. Înainte de a intra în sat, pețitorii s’au oprit pentru a se reculege, lăsând nebuniile călătoriei la o parte,și luând o ținută serioasă, la înalțimea rostului lor. Am descălicat îndatăși m’am amestecat în grup. Lăutarii si-au potrivit instrumentele și s’au așezat în frunte, iar noi, în urmă,în ordine, pe două rânduri.

N’a trecut mult până să ajungem la țintă. Ușa fiind baricadată, o împingem din răsputeri, o deschidem și intrăm. Lăutarii apăsau cât puteau pe arcuș, naiul țipa asurzitor și cobza suna fără sfârșit. Eram cinsprezece într’o cameră de vre-o patru metri pătrați și era aproape să asurzim de tot până s’a restabilit liniștea…

Stăpânul casei, Neculai și femeia sa, așezați gospodărește pe un pat gătit cu lăicere învărgate alb și galben, făceau toate sforțările să se țină serioși. Eram nerăbdător să știu ce se va mai întâmpla, când șeful lăutarilor, care era totdeauna vioristul, li s’a adresat, solemn:

-Cinstiți gospodari! Moșii și strămoșii nostri,umblând la vânat prin pădure,au dat peste țara aceasta în care trăim noi acum și ne hrănim cu laptele și miarea ei. După exemplu lor,vă aduc veste, că a plecat și cinstitul Ion Negrea din Pipirig la vânătoare, prin câmpii,prin codri și prin munți, până a întâlnit o căprioară, care fiind sălbatică, fricoasă și onestă,a fugit și s’a ascuns din fața privirilor stăpânului nostru. Noi am venit până aici tot pe urmele ei și vă rugăm să ne-o dați, sau să ne spuneți încotro a apucat- dar să ne spuneți drept, căci nu degeaba ne-am ostenit și am nădușii noi,căutând-o prin codri neumblați.

Uimit că aud un astfel de orator, exprimându-se cu atâta siguranță și amestecând atâta poezie și fantastic în cuvântarea sa, am rămas de două ori uimit când am văzut că aceași poezie se revarsă și în răspuns.

Neculai și Măriuța, nevasta sa au rămas mai întâiu că o astfel de sălbătăciune nu s’a aciuat în casa lor. Apoi, la stăruința flăcăilor că, totuși,aici trebuie să fie ascunsă, gospodarii au bătut din palme și o bătrână- mama lor- veni și se așeză lângă ei.

-Pe asta o căutați? se adresară ei, pețitorilor…

-Nu.

Gospodarii bătură încă o dată din palme și o femeie mai bătrână – bunica lor – se ivi a fost nimic’

-Poate-i asta?

-Nu, nu!

-Atunci- zise Măriuța – trebuie să fie asta… Și trase lăicerul din spatele patului, lăsând la iveală o servitoare bătrână și urâtă, îmbrăcată în zdrențe.

-Nu, nu, de o mie de ori, nu! Căprioara pe care o căutăm noi are părul de aur, ochii de vultur, dinții de mărgăritare, gura ca cireșele, mijlocul de leoaică, gâtul ca trestia, pieptul de lebădă, degetele mai frumoase ca ceara și fața mai strălucitoare decât soarele și luna.

Era greu să ne birue cu atâtea elogii. Măguliți peste măsură, Neculai și femeia sa, au făcut un gest care însemna: „Iaca, vă fac vouă”. Și, dintr’o odăiță, de unde auzise totul, ieși în găteala cea mai frumoasă, o fetiță de șaisprezece ani- tânără, voinică și cam stângace. Era fiica lor, Ileana, care-și îndreptă ochii întrebători, spre mine: „Dumneata, care-i cunoști, spune-mi, au mințit mult?”.

Cu adevărat, în afară de părul ei care era negru ca abanosul și de mâni, pe care nu le vedeam, n’a fost nimic peste măsură în laudele lor. Îmi vine chiar să cred că oratorul și-a ticluit dinainte cuvintele și că„părul său de aur” n’a fost decăt efectul unei zăpăceli ce m’a cuprins și pe mine. Oricum ar fi fost, Ileana a răspuns dorințelor alesului inimii sale, vârându-și în deget, cam stângace, inelul de logodnă.

Căsătoria se va face vineria viitoare, ziua Sf. Ion, patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă,va fi la Pluton, la moș Matei, judecătorul satului și unghiul de pe tatăl al logodnicei. Prietenoși, bătrânii m’au invitat și pe mine acolo; le-am promis,cu atât mai mai multă tragere de inimă, cu cât era curios să cunosc sfărșitul acestei ceremonii de căsătorie, a cărui început copilăros l-am văzit la Mitoc.

Începutul acesta ne-a întârziat, însă, cu vre’o câteva ceasuri și- cum ne hotărâsem să dormim la Hangu – nu mai aveam vreme de pierdut, căci, până acolo,aveam de trecut muntele Doamnei.

-Să ne vedem, deci, sănătoși, la Pluton…”

Prezentare realizată de Daniel DIEACONU

Articolul Un călător francez acum un veac prin județul Neamț – J.A. Vaillant – oaspete şi al comunei Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Minunata așezare și alcătuirea pământului care este ținutul Neamț – pe coastele munților al căror stăpân și domn îi Ceahlăul, și pe văile apelor ce vin cristaline de se aruncă în valurile Bistriței cea limpede și repede – a fost, desigur, recunoscută în bogăție, în fertilitate și în frumușețe, încă din cele mai vechi timpuri, fiind căutată, râvnită și apărată de cei mai îndepărtați strămoși ai acestor binecuvântate locuri.

Numai așa se explică de ce se găsesc, în pământul acestui fericit județ, urme de vieață omenească de acum patru–cinci mii de ani, urme pe care, în zilele noastre, le dezgroapă cu pricepere profesorul Radu Vulpe și cu pioasă hărnicie părintele C. Matasă din Piatra, și le așează într’un frumos și interesant muzeu regional de arheologie, despre care s’a dus vestea și peste ocean, în America.

Numai așa ne lămurim de ce s’au țesut legende în legătură cu vieața și întâmplările vitejilor Daci – tocmai pe vârful Ceahlăului; de ce întemeierea Moldovei a găsit aici, pe valea Bistriței și în munții Neamțului, o vieață veche și organizată – după cum înțelegem dintr’un document dela Alexandru cel Bun, din anul 1428, prin care Domnul miluește mănăstirea Bistrița cu 52 de biserici și sate – dintre care vreo 30 numai din ținutul Neamțului; și aceasta, nu mult după o jumătate de veac dela întemeierea Moldovei!… Numai așa înțelegem de ce voevozii cei mari ai țării și-au zidit aici cetăți, curți și mănăstiri, care fac azi, din acest ținut al Neamțului, un adevărat muzeu natural, o grădină cu urme sfinte și pentru istoria și pentru cultura și pentru credința neamului nostru românesc.

Să le pomenim pe scurt, cu evlavie:

Mănăstirea Neamț, ctitorie începută de Voievodul Petru Mușat (1373-1390) sau poate mai dinainte, de alții – o cetate a mănăstirilor moldovene – matca în jurul căruia stau roiul sumedenie de biserici, schituri și mănăstiri, Ierusalimul ortodoxismului nostru, care ne-a dat epoca de aur a culturii și artei religioase, ieșită din școala neîntrecuților alcătuitori de cărți sfinte ă strălucind de frumoase miniaturi, sau a vremurilor de mare faimă a harnicilor stareți Pahomie și Paisie.

De sute de ani, Românii de pretutindeni au venit aici, în lăcașul căruia i-a dat strălucire arhitectonică însuși Ștefan cel Mare, să se închine smeriți dragostei de lege și de neam și să spere în vremuri mai bune, care n’au pregetat să vină, întru preamărirea pământului și poporului nostru.

Bistrița, zidită de Alexandru cel Bun, pe urmele unei mai vechi așezări monahicești, întregită de Petru Rareș și reînnoită apoi de Alexandru Lăpușneanu, stă ascunsă lângă largul Pietrii. După 500 ani, așezământul în care s’a început pomelnicul Domnilor la 1407, a cunoscut stălucita pomenire a Voievodului ctitor, îngropat acolo – pomenirea făcută cu evlavie de gloriosul nostru Rege Carol II.

Secul lui Nestor Ureche, boier amarnic din țara de sus, și a prea frumoasei lui soții Mitrofana, care a lucrat cu mâinile ei, în fir de aur, minunea de aier sfânt pentru altar. Mănăstirea, zidită la 1602, zice-se pe urmele schitului lui Zosima, stă și azi ca o cetate, apărând un scump tezaur de artă ce întrece pe acela dela Neamț.

Războienii lui Ștefan cel Mare, zidită după lupta dela Valea Albă, când s’a întunecat cerul de săgețile oștilor și s’a înălbit valea de oasele păgânilor – luptă care n’a fost o înfrângere a Voievodului ci, dimpotrivă, o întărire a lui, în războiul cu dușmanii Moldovei și a creștinătății.

Agapia din Deal a lui Petru Șchiopul și Agapia din Vale a lui Gavril Hatmanul și a soției sale Liliana, cu vestitele picturi ale marelui artist Grigorescu, lăcaș unde glasurile de cristal ale maicilor înalță rugi și imnuri către Cel de Sus, iar mâinile lor curate aleg izvoade și covoare scumpe, ca și maicile de la Varatecul vecin, unde atâtea vieți smerite se închină Cerului și artei.

Bisericanii lui Ștefăniță Vodă (1512), unde azi se luptă din greu vieața cu moartea, în spitalele de tuberculoși, organizate acolo în vechile chili

i ale călugărilor, în care mai înainte a fost și închisoare de hoți, spre necinstirea unui trecut de mare faimă cărturărească ce-au fost Bisericanii.

Pângărații lui Alexandru Lăpușneanu (1560), o adevărată cetate de ziduri, cu o biserică dublă, suprapusă, unde un bun gospodar ar putea face un adevărat raiu, în atâtea încăperi câte au fost și câte s’au mai ridicat în timpul cât – și aici – a fost înainte de războiu un penitenciar.

Apoi atâtea alte mănăstiri mai mici și mai uitate: Tazlăul, Pionul, Buhalnița, Durău, Tarcăul, Almașul, Horaița, Sihla, fără a mai pomeni de atâtea biserici vechi din sat, dintre care unele sunt de sute de ani, și fără a mai aminti de minunata biserică Sf. Ioan din Piatra, zidită de Ștefan cel Mare la 1498. Iar acestui întreg șir de ctitorii voievodale i se va mai adăuga în curând o mănăstire nouă, într’o poiană minunată, la malul Bistriței – mănăstirea Regina Maria, întru amintirea vremurilor grele când Suverana și-a găsit aici adăpost și mângâiere din partea întregului norod.

Cu alte cuvinte, alături de minunățiile naturii, neîntrecute pe tot întinsul Moldovei, alături de bogățiile naturale, i s’au adăugat ținutului aceste fermecătoare lăcașuri, ce par niște oaze strălucitoare de bogăție artistică, de cultură luminoasă și de credință sfântă, în mijlocul unei mări împetrită în dealuri și munți înveșmântați în haina unui codru pururea verde – nepătruns decât de izvoarele și sălbătăciunile locurilor”.

A selectat Daniel DIEACONU

Articolul Fragment dintr-o scriere veche: „Monumente ale naturii și monumente istorice în județul Neamț” de Constantin Turcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

I.L. Caragiale

  Constantin Turcu (1903-1980) este una din valorile Neamţului mai puţin cunoscute în lumea contemporană. Din timpul cât a fost elev la „Petru Rareş’’, a început colaborarea cu jurnalismul, istoria şi cultura naţională. Elev, student la Iaşi, secretar de liceu, profesor, arhivist, director de Arhive, a căutat uneori discret, alteori prin mesaje clare, dure, dar concrete, să-şi expună punctul de vedere lăsând interpretarea la putinţele celui din faţă, fie el cititor sau coleg. Totuşi, după părerea nostră, Jurnalismul a fost mijlocul prin care Constantin Turcu a încercat să ajute societatea nemţeană, să dezvăluie şi prin scris greşelile cu voie sau fără de voie ale celor implicaţi în administraţie, politică sau cultură. El a colaborat la multe ziare, reviste, anuare, cărţi, cu studiile şi articolele sale: „Anuarul Liceului Petru Rareş” 1923-1940, „Bistriţa Moldovenească – revistă de cercetări regionale” (1930-1931, patru numere pe an, în calitate de secretar), „Revista Arhivelor” etc.

     Rolul ziaristului Constantin Turcu este cel mai bine reprezentat în ziarul Avântul, întâmplările din judeţ, dar şi din ţară fiind atent comentate, disecate şi analizate spre „luminarea cititorului’’. Toată existenţa ziarului Avântul se leagă de Constantin Turcu prin propaganda culturală, prin deschiderea spre, cu şi despre oamenii şi locurile nemţene. Ziarul scris, editat şi difuzat de Constantin Turcu şi ceilalţi colaboratori a avut o viaţă grea şi tristă precum a României şi a românilor acelor ani, cu apariţii de 2, 4 şi 6 pagini, cu un format 47×31 cm, apărând teoretic săptămânal (duminica), dar şi cu unele sincope. O seamă de articole contribuie la lămurirea cercetătorului cu privire la apariţia/dispariţia unui ziar, în fapt o afacere cu buget, profit şi pierderi, cu acţionari şi clienţi, cu prieteni şi rivali.

Tipărit iniţial la Tipografia „Lumina”, apoi la Imprimeriile Neamţ, ziarul apare în mai multe etape, la preţul de 2 sau 3 lei per exemplar, cu un tiraj evidenţiat în cartuşul redacţional: 1200, 1300, 1500 exemplare.  Prima perioadă, de la Nr. 1/04.03.1928, la Nr. 45/07.01.1929, cu doi redactori administratori, profesorul D.I.Stahiescu şi Constantin Turcu. Al doilea pas, începe cu Nr. 47/04.03.1929 având ca articol de fond „N-am dispărut, continuăm’’, cu Nr. 48/1929 „Explicaţiuni” fiind titlul articolul semnat de Constantin Turcu şi sfârşind ciclul cu Nr. 51/05.05.1929.

Problemele de viaţă socială şi familială îşi spun cuvântul şi ziarul Avântul apare sporadic, cu Nr. 118/13.01.1934 cu un articol de fond semnat generic „Avântul” (presupun Constantin Turcu) până la Nr. 151/25.11.1934.

Anul VI începe cu Nr. 152/20.01.1935 având o existenţă de doar trei luni până la Nr. 155/26.04.1935. Ultimul an de apariţie începe cu Nr 156/05.02.1939, până la Nr. 200/24.12.1939. De remarcat este continuitatea numerelor chiar dacă timpul şi acţionarii s-au schimbat. Cercetările efectuate ne-au adus la concluzia că Nr. 200 este ultimul apărut. Constatăm prezenţa în aproape fiecare număr al ziarului a cel puţin unei reclame proprii a brandului Avântul, dar şi a tipografilor sau difuzorilor principali (Librăria Românească V. Ionescu); de asemenea sunt articole cu aceleaşi îndemnuri: ‘”Cumpăraţi, citiţi, abonaţi-vă la Avântul’’. Se aduce la cunoştinţa cititorilor abonaţii cu mai multe exemplare, în Nr. 127/1934 la Gârcina sunt 14 abonamente. Preţurile anuale pentru abonaţi variază: în Nr. 60/20.06.1930 sunt 120 lei la sate, 130 la oraş, 200 la instituţii, iar în Nr. 161/12.03.1939 sunt 100 pentru cititorii curenţi şi 200 lei pentru autorităţi, deşi către autorităţi se ofereau şi ziare gratuite. Calitatea acţionariatului şi a colaboratorilor au împiedicat ziarele concurente la atacuri concertate.

Rolul gazetarului Constantin Turcu în viaţa comunităţii a fost de luminare a spiritului de curiozitate al oamenilor, câteodată de far, de multe ori critic la defectele unei societăţi şi atunci corupte; deşi majoritatea cetăţenilor erau de bun-simţ existau şi alte categorii: „Pentru cei care s-au oprit, o clipă, nedumeriţi în faţa afişelor ce ne-au anunţat apariţia. Şi pentru toţi cei care ne vor citi: pornim, cu încredere, la drum, dintr-o dorinţă veche şi dintr-o necesitate imperioasă. Cu sufletul plin de elan şi de Avânt. Şi cu inima curată şi sinceră până la goliciune. Căci n-am mai putut răbda, mai multă vreme, lipsa unui ziar de obiectivă imparţialitate, de informaţie exactă şi mai ales de propagandă cultural intensă, în oraşul nostru, în târgurile noastre, în satele noastre, în judeţul nostru’’. Aceste cuvinte ale lui Constantin Turcu apar în Nr. 1 al ziarului Avântul, Piatra Neamţ, Duminică, 04.03.1928, cu Redacţia şi Administraţiunea în str. Apele Minerale, nr. 8.

Acestea sunt cuvintele-crez, care au însoţit cele 200 de numere. Cu primii doi redactori menţionaţi sau cu un comitet alcătuit din profesori, preoţi, avocaţi, de prim rang ai urbei, cu o serie de colaboratori cu nume importante din Piatra Neamţ: G.T. Kirileanu, M. Avădanei, V. Ţăranu, C. Luchian, V. Şoarec, I. Tăzlăoanu, V. Andrei, A. Rotundu, ziarul „Avântul” a susţinut patriotic românismul, a criticat şi apreciat în mai puţine cazuri politicianismul, a militat contra jafului de bani publici, pentru modernism şi modernitate, pentru ortodoxie, respectând şi celelalte religii, pentru promovarea valorii şi aruncarea la coş a imposturii şi lipsei de profesionalism. Cu cei doi principali acţionari iniţiali D. Stahiescu, mai ponderat, şi Constantin Turcu, având puterea tinereţii dar şi maturitatea omului de la munte, pentru care fiecare pas a fost o luptă, Avântul şi-a respectat „Proclamaţia-program” din primul număr.

Puţini au fost în cei 150 de ani de presă nemţeană cei care şi-au păstrat verticalitatea, au trecut peste orgolii şi rivalităţi şi au privit cu obiectivitate realitatea; Constantin Turcu fiind printre primii doi (cu greu aş putea găsi un altul mai echilibrat care să-şi susţină obiectiv punctele de vedere). Editorialist sau „simplu” autor de articole, Constantin Turcu nu a scăpat nici un domeniu al vieţii sociale. Bun cunoscător al caracterului românesc, al politicianului la nivel naţional şi local, călător prin Neamţ, dar şi prin casele nemţenilor, prin cuvintele sale Constantin Turcu este şi purtător de cuvânt al celor mulţi şi muţi de teamă, de necunoaştere, de sărăcie. Înţelesul din spatele cuvintelor sale era atunci, ca şi acum, acceptat de toţi, dar nerostit.

Nicolae DUMITRAŞCU, Viorel NICOLAU

Articolul Un jurnalist memorabil al presei nemţene: CONSTANTIN TURCU apare prima dată în Ecoul muntilor.

Se încadrează la Arhivele Statului din Iaşi, parcurgând treptele: practicant, copist, arhivist (1934-1941), director (1941-1969, până la pensionare) şi consultant ştiinţific până în 1975, la moartea sa.

A fost colaborator la revista ieşeană „Ion Neculce”.

Prin munca susţinută şi dăruire, reuşeşte să pună arhivistica din Moldova pe baze ştiinţifice şi să publice (până în 1975) sute de articole de specialitate, remarcându-se ca o prestigioasă personalitate în acest domeniu în ţara noastră. Cunoscut şi peste hotare, reuşeşte să adune din arhivele străine valoroase informaţii despre România, dovedindu-se totodată şi un bun colaborator pe plan extern.

Reputaţia lui fiind în continuă creştere, a reprezentat România cu cinste la congrese, conferințe şi mese rotunde ale Consiliului Internaţional al Arhivelor, fie din parte a ţării sale, fie în calitate de corespondent al revistei „Archivum”, editată de UNESCO. Enumerăm câteva astfel de participări: Copenhaga, Florenţa, Moscova, Londra, Washington, Otawa, Madrid, Oslo, Paris, Stockholm, Bruxelles.

Pentru meritele sale i-au fost conferite numeroase ordine şi medalii. În amintirea locurilor natale şi având posibiltatea consultării documentelor, elaborează unele lucrări literar-ştiinţifice despre zona noastră (în special istoricul unor aşezăminte de cult). Pentru istoria regiunii noastre a realizat studiile referitoare la Mănăstirea Pionul şi Palatul Cnejilor Cantacuzini, la Mănăstirea Hangu sau Buhalniţa şi la călătoria lui Mihail Sturdza pe Ceahlău din 1835. El spera: „Poate cu timpul, toţi acei care au dragoste pentru nepreţuitele frumuseţi ale Văii Bistriţei moldoveneşti vor contribui la tipărirea unei monografii care să cuprindă, pe lângă istoria tuturor monumentelor de pe această vale şi fotografiile oamenilor bătrâni, ale caselor, bisericilor şi peisagiilor de astăzi, ca să rămână mărturie pe viitor”.

L-a luat alături de el la arhivele ieşene şi pe Constantin Turcu, originar din Izvorul Alb, care a devenit subdirector şi împreună au scos la iveală şi inventariat documentele vechi referitoare la regiunea noastră. Foarte importante pentru istoria literaturii române au fost documentele publicate de el despre Ion Creangă, apărute şi în volum.

De Ceahlău se simţea legat, venind relativ des să-şi vadă fratele, preotul Ioan Ungureanu.

A încetat din viaţă în ziua de 29 decembrie 1975, fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Daniel DIEACONU

Articolul Gheorghe Ungureanu – istoric şi arhivist, director al arhivelor ieşene (1907-1975) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vechiul ţinut al Neamţului era în mare parte montan, lui adăugându-i-se ulucul subcarpatic, leagăn al vechilor civilizaţii pe pământ românesc. Calistrat Hogaş folosea termenul „Munţii Neamţului”, cuprinzând în scrierile sale şi dealuri subcarpatice. Încă de la J.A. Vaillant a apărut numele „Valea Muntelui”, folosit şi astăzi, iar Constantin Matasă scria despre „Muntenia Neamţului”. Satelor de munte din judeţul Neamţ de astăzi le este dedicată această revistă. Sate în care din vechime au trăit plăieşii graniţei, călugării şi pustnicii, păstorii cu turme şi ciurde domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, haiducii, tăietorii de lemne, cărăuşii şi plutaşii. Oameni mândri şi mai greu de stăpânit, după cum scria Alecu Russo. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Au rămas însă tradiţii ancestrale, ştiute de mulţi dintre săteni şi respectate, îndeletniciri, poveşti şi legende şi ele îşi vor face loc în paginile revistei noastre. Regiunea este una mirifică, în care turismul poate fi una dintre soluţiile pentru o creştere a prosperităţii zonei. Turismul cultural şi natural sunt priorităţi şi pentru „Ecoul Munţilor”. Şcolile zonei se află în atenţia noastră şi, de altfel, mulţi dintre corespondenţi sunt cadre didactice, lor adăugându-li-se bibliotecari, mici întreprinzători, preoţi, funcţionari etc. şi prin ei încercăm să surprindem viaţa comunităţilor montane cu cât mai multe dintre aspectele ei, exceptându-l pe cel politic.

O serie nouă a revistei se prezintă în faţa cititorului cu articole diverse de popularizare, dar, acolo unde este cazul, cu o judicioasă fundamentare ştiinţifică. Omul de la munte, prin intermediul revistei noastre, se dezvăluie: cu poveştile, amintirile şi istoriile sale, cu bucuriile şi necazurile, cu zbaterile şi dorurile sale.

Daniel DIEACONU

Articolul ECOUL MUNŢILOR – SERIE NOUĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.