Plutăritul a apărut odată cu exploatarea lemnului şi a durat până la începutul secolului al XX-lea, mai ales odată cu creşterea necesarului de lemn şi cerinţa tot mai mare a suveranului turc. Astfel, Moldova a devenit furnizorul de cherestea a imperiului otoman şi plutele ce coborau pe Bistriţa, luau calea Galaţiului până-n Crimeea, pe mare. La 1763, turcul Ahmed-Resni efendi, vorbeşte despre plutăritul pe Siret şi Bistriţa; plutaşii grupaţi în cete conduse de dragomani sau pe cont propriu şi erau din satele de munte – Hangu, Bicaz, Broşteni, Galu lucrau pentru diferiţi negustori ce licitau partizi la Piatra.

Un negustor rus, la 1737 afirma despre satele din valea Bistriţei că  „se găseşte  catran şi izvoare sărate. Lemnul se găseşte din belşug şi se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri ce sunt porniţi la vale pe Bistriţa, ajungând până la Constantinopole”. Nicolae Iorga menţiona că în secolul al XVIII-lea se transportau pe Bistriţa diferite categorii de lemne pentru turci. Pentru afluenţii cu debit mai mic se construiau haituri, numite şi spraiţuri, pe toate apele ce curgeau spre albia Bistriţei şi urme ale lor se văd şi astăzi sau întâlnim topice ca: „La Hait”, „La Spraiţ”, „La Schelă”.

La 13 iunie 1793, viceconsulul francez la Iaşi spunea că masivul păduros al Bistriţei este cel mai bogat al Moldovei. Este deci, logic că a intrat în atenţia sultanului, care la 4 nov. 1774, hotăra printr-un hatişerif, tăierea şi transportul lemnului. În acelaşi sens, domnitorul Alexandru Moruzzi întărea anaforana divanului privind tăierea şi protejarea pădurii. Şi nu e de mirare, căci tăierea era neraţională, se tăiau copacii, dar nu se culegeau crengile şi copacii căzuţi şi până era ales unul bun pentru scândură, se mai tăiau câţiva, care rămâneau pe jos şi putrezeau. Pe lângă asta, locuitorii aveau cirezi de vite ce stricau pădurile.

Se dădea voie să se taie doar fagul pentru foc, pentru „haragi”, pari sau cherestea pentru negoţ. Ţăranii muntelui trebuiau să aibă învoirea proprietarului sau să plătească dijmă. C.A. Ipsilanti, domn la 1800, specifica: „Cei ce vor face negoţ cu lemne, catarge şi altele, vor da dijmă mănăstirii potrivit pontului pentru păduri”.

Puterea economică a locuitorilor creşte greu, dar la 1813 sătenii de pe moşia Hangu, încheie un contract conform căruia se angajau să ducă la schelele Pietrei, 2000 de plute de dulapi; se mai angajează să taie la fierăstraiele lor scânduri pe care să le ducă apoi cu plutele la Piatra. Constantin Tănase-Teiu a realizat şi un cântec al plutaşilor, ce a circulat pe valea Bistriţei, de la Dorna la Piatra, ce începea astfel:

„Foaie verde păltinaş

M-o făcut mama plutaş

Iar tătucul meu săracu’

Mi-o dat şpranga şi ţuiacu’.

Şi îmi zice: „măi băiete!

Mergi la plute, nu la fete!”

„- Eu, tată, te-oi asculta

Şi la plute oi pleca;

Dar să-mi dai ca dălcăuş,

Pe Ileana lui Ţăruş

Că-i frumoasă şi voinică,

Cu ea pluta nu se strică”.

Este un fragment, începutul cântecului, prezentare într-o manieră ironico-hazlie a plutăritului de către tinerii din satele de muncă, considerată o meserie anevoioasă, dar bănoasă:

„Plec la Dorna după plute

Dumnezeu sfântu’ mi-ajute!

– Mergi cu Dumnezeu, voios

S’aduci plute sănătos!”.

Dar plute nu se strângeau doar de la Dorna, Crucea, Bărnărel, Broşteni, în sus pe râu, la Bistriţa Aurie, ci şi mai în aval, la Galu, Farcaşa, Largu, unde se strângeau zeci de tasoane sau pe Bistricioara care strângea lemne de pe toate pâraiele ei şi erau tocmite plute la gura pârâului Pintic, în Poiana Grinţieşului la Bistricioara. Apa era zăgăzuită de haituri şi spre dimineaţă, porţile mari se deschideau, şi Bistricioara ducea la vale plutele până-n Bistriţa.

Sunt pomeniţi în tradiţia locală şi cei amatori de câştig lesne, aşa-numiţii „hoţi de plute”, vânaţi de plutaşii cu vechime şi înecaţi.

Plutele erau şi un mijloc lesnicios de transport spre Târgul Pietrei, de oameni şi produse spre vânzare. Dar înapoi, plutaşii cu şpranga şi ţuiacu în spinare o luau peste Pângăraţi, pe „Drumul plutaşilor”, cu rucsacul plin de cele trebuincioase: sare, gaz,  cuie…

Daniel DIEACONU

Articolul Foaie verde păltinaş/ Mă făcu mama plutaş… apare prima dată în Ecoul muntilor.

         Constantin Tanasă a fost fiul lui Pantelimon Tanasă, din satul Coroiu (Petru Vodă), unde avea casă de locuință. Această casă nu mai este azi, iar nepotul lui, Pantilică Tanasă, nu mai cunoaște datele despre ruda sa Constantin Tanasă.

Se pare că a fost plutaș pe Bistrița, ducând plute de la Vatra Dornei până la Piatra Neamț. A locuit în Hangu și Buhalnița, unde i-au mai rămas unele scrieri. Profesorul Teoctist Galinescu a făcut numeroase cercetări, însă nu a găsit prea multe informații. Constantin Tanasă a urmat școala primară, cele cinci clase, în timpul primului război mondial, apoi se crede c-ar fi urmat Școala Normală ca mai apoi să fie învățător claselor I-IV.

Cea mai valoroasă este balada „Plutașii pe Bistrița” care nu a fost culeasă, ci creată de le ca un adevărat poet popular. La apariția ei, în îndepărtatul an 1938, a făcut vâlvă şi la fel și-n anii ce-au urmat. A creat, ca unul din cei mai destoinici plutași de pe Bistrița, ager cunoscător al tainelor plutelor de pe apele nărăvași ale Bistriței, dar și a locurilor, a peisajelor, a reliefului pe unde acestea treceau, obiceiuri, snoave, întâmplări hazlii toate cuprinse în versurile sale.

„Foaie verde păltinaș,

M-o făcut mama plutaș:

Iar tătucu meu săracu

Mi-o dat șpranga și țuiacu

Și îmi zice: Măi, băiete!

Mergi la plute nu la fete”

Eu ,tată, te-oi asculta

Și la plute oi pleca;

Dar să-mi dai ca dălcăuș

Pe Ileana lui Țăruș.

Că-i frumoasă și voinică

Cu ea pluta nu se strică.

Umblă cu tulpanul verde,

Doamne , bine i se șede!

Iar catrința-i cu peteală,

Nu te lasă de sminteală.

Și cămeșa toată pui,

Alta-n sat ca dânsa nu-i.

Când o vezi rămâi în loc,

Ah! Doamne ce mai boboc!

Bine, bine măi băiete,

Ț-ai ales fata-ntre fete

Și de vrei un dălcăuș

Ia-ți pe fata lui Țăruș,

Ia-ți ce vrei mai drăgălaș

Numai să te văd plutaș!

-Bine, să trăiești tătucă,

Te sărut, dragă mămucă.

Plec la Dorna după plute

Dumnezeu sfântu mi-ajute!

-Mergi cu Dumnezeu, voios,

S-aduci plute sănătos!

Din publicația apărută în 1938, lipsește relatarea despre Hangu, deoarece este vorba despre întâmplarea, oarecum jignitoare pentru hangani, în care sunt luați în derâdere că s-au dus cu „Capra” la biserică.

Pe ultima copertă a publicației Ecouri din Paradis sunt consemnate câteva din scrierile sale:

1. Cuvinte de mângâiere pentru viață; tratat de cugetări;
2. „Imnul naturii” o interesantă colecție de aprecieri asupra fenomenelor din natură, scrisă de Constantin Tanasă în „Reformatorul” din 5 octombrie 1931;
3. „Ecouri din Paradis”, nuvele și versuri;
4. În manuscris: „Imagini de pe Golgota”.

Este posibil ca acesta să fi avut mai multe lucrări care s-ar putea găsi prin bibliotecile personale ale unor oameni iubitori de comori literare.

Înzestrat cu o imaginație bogată, legată de o gândire filosofică, cu evocări sugestive, în cele câteva nuvele din „Ecouri din Paradis”, ne lasă impresia unui scriitor consacrat și poet, nu a unui autodidact, absolvent numai de școală primară, cum ar reieși din cercetările făcute. A fost o personalitate a „Țării Hangului”, care și-a încheiat viața luptând și căzând ca un erou în lupta pentru recucerirea Basarabiei.

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Constantin Tanasă-Teiu apare prima dată în Ecoul muntilor.