Zace-un voinic lângă bradul

Ce se scutură-ntr-un vânt

Care parc-aduce iadul

Şi îl urcă pe pământ.

A-nceput codrul să geamă,

Cerbii fug printre târşoase

Cucuvăi şuier-a teamă,

Ţipete din hăuri scoase.

Arnăuţi plin de firete

Şi cu flinte şi pistoale

Peste douăzeci de cete

Au lăsat satele goale,

Porunca de la domnie:

Să umple munţii de cruci

Prin codri să nu mai fie

Nici sămânţă de haiduci.

Erau mulţi, cu arme bune,

Călăuze vânzătoare

I-au dus pân’ la văgăune

Să-i prindă şi să-i omoare.

Au căzut voinicii toţi,

Toţi cei făr’ de lege zişi:

Este ţara fără hoţi

Dacă ei au fost ucişi?!

Bistriță, râu repezit,

Cu ce oare ţi-am greşit

De tu nu mai ţii cu noi,

Ci cu spurcaţii ciocoi,

Du la vale doar butuci

Şi nu leşuri de haiduci,

Nu du despuiate oase,

Căpăţânele pletoase,

Toţi voinicii de prin sate

Ce-au murit pentru dreptate.

Ia şi cară de aici

Capete de venetici,

Învolburează-ţi apele

Şi îneacă liftele.

Că ţi-or mulţumi ţăranii

Şi te vor cinsti sărmanii,

N-or mai plânge fetele,

N-or boci nevestele,

Copiii toţi şi-or hrăni,

Bărbaţi-or îmbătrâni

Şi or merge la pădure

Cu ţapină şi secure,

Nu baltag, nu flinte noi,

Ci două perechi de boi,

Să nu trag după boieri,

Ci s-adun blănuri de jderi.

La tine Bistriţă plâng,

Nu ştiu doru’ cum să stâng,

Văd cum pleacă, tineri pleacă –

Săraci în ţară săracă!

C-ai fost destul şi bogată!

Unde ţi-e averea toată?

Eu mă plâng făr’ de folos,

Tu-ţi cobori apele-n jos

Cu catarge şi cu plute:

Mii şi sute, mii şi sute…

Primăvară, mama noastră,

A ieşit iarba pe coastă,

Nu mai stau la plugărie,

Plec iară în haiducie,

Când aud cântec de cuc,

Nu mai pot… mă duc haiduc!

Daniel DIEACONU

Articolul Baladă haiducească apare prima dată în Ecoul muntilor.

Istoricul Gheorghe Bichir, care a dedicat mai multe studii „culturii carpice”, în lumina izvoarelor istorice şi a cercetărilor arheologice, a arătat că ţinutul Neamţului a fost locuit în vechime de carpi, o seminţie dacică ce ar fi dat şi numele munţilor Carpaţi. Ei au preferat zona de podiş, văile Moldovei şi Siretului, Subcarpaţii, dar au fost şi locuitori ai zonei montane, la Hangu, conform materialului arheozoologic descoperit, a fost prezentă o comunitate de vânători şi crescători de animale.

Alţi autori au considerat că pe această vale a Bistriţei, pe cursul ei mijlociu şi apoi pe valea Bistricioarei, prin trecătoarea Prisecani s-a desfăşurat exodul populaţiilor scitice spre Câmpia Panonică, timp de aproape trei secole.

În locul numit Hangu-Cetăţica, nu departe de vechiul centru administrativ al comunei, satul Răpciuni, s-au descoperit urmele unei aşezări dacice, o „cetăţică” şi Petrodava, localizată lângă Piatra-Neamţ, nu este foarte departe, la nici 50 de km pe vechea cale înainte de apariţia lacului. De asemenea, muntele Ceahlău are o bogată mitologie, din care nu lipsesc legendele referitoare la perioada dacică şi menţionăm legenda „Dochiei şi a lui Traian”, considerată de G. Călinescu unul dintre miturile fundamentale ale românilor. Toponimia vine şi ea în sprijinul ideii că muntele Ceahlău a fost un munte sacru pentru daci: Masa Dacică, Stânca Dochiei, Vulturul lui Traian, Pavilionul Dacic, Stânca lui Cobal.

Interesante sunt şi urmele aparţinând culturii geto-dacice târzii, găsite la Ceahlău şi localităţile învecinate (Hangu, Buhalniţa, Fârţigi, Secu, Izvoru Alb). Topoarele de fier, vasele de lut lucrate cu mâna şi la roată, bordeiele şi locuinţele de suprafaţă cu resturi de vatră din lipitură simplă, aplicată direct pe fundul locuinţelor, ceştile dacice, fusaiolele şi greutăţile de pus la războiul de ţesut sunt dovezi concludente ale vieţuirii pe aceste meleaguri încă din timpuri îndepărtate ale istoriei. Ele se constituie, totodată, în mărturii privind continuitatea noastră în vatra strămoşească de la poalele Ceahlăului, continuitate reliefată şi de urmele materiale din epoca feudalismului timpuriu şi a celui dezvoltat descoperite la Ceahlău precum şi în unele localităţi înconjurătoare (Hangu, Buhalniţa, Grozăveşti, Cârnu).

Un argument important în sprijinul ipotezei că această zonă, ce are ca punct dominant muntele Ceahlău, a fost locuită de către daci este toponimia şi numeroasele legende ce au ca protagonişti pe supuşii lui Decebal. Şi nici toponimele şi nici legendele nu sunt puţine şi ele au atras atenţia unor mari oameni de cultură: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Lazăr Şăineanu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Romulus Vulcănescu.

Muntele Ceahlău a fost considerat de către unii autori ca fiind unul dintre munţii sacri ai geţilor alături de Şureanu (din Parâng) şi Găina (din Apuseni), ba mai mult s-a emis ipoteza că ar fi fost chiar Kogaionon-ul amintit de geograful grec Strabon, muntele marelui zeu Zamolxis şi al preotului Deceneu. Strabon îi dădea acest nume grecesc ce înseamnă scoică, carpace, preluat de la negustorii greci ce ar fi ajuns şi pe aceste locuri. Spunea că acest munte este zărit din mari depărtări şi poalele sale erau udate de o apă “îndelung călătoare”. Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Asachi menţionau faptul că Ceahlăul se individualiza între ceilalţi munţi ai Moldovei şi era zărit chiar de la Cetatea Albă şi era ca un “far călăuzitor” pentru păstorii tranhumanţi numiţi ţuţuieni. De asemenea, Bistriţa era un râu care a fost din vechime o cale lesnicioasă pentru plutele ce coborau din munţi către Petrodava sau pe Siret spre Dunăre şi Marea Neagră.

Mihai Eminescu, care se pare că a fost pe aceste locuri şi a urcat pe muntele Ceahlău, în poezia Strigoii şi-a aflat izvor de inspiraţie în această tradiţie: Deceneu, marele preot, îşi afla odihna într-o peşteră a muntelui şi, la rugămintea prinţului Arald, face apel la ajutorul lui Zalmoxis. Spun bătrânii că dacii urcau pe platoul din vârful muntelui de unde trăgeau cu săgeţi în norii care umbreau chipul zeului cerului, Gebeleizis, sperând astfel să-i alunge. Amintim şi numeroasele legende care au ca eroi pe dacii lui Decebal şi care îşi află sfârşitul pe acest munte invocând sprjinul lui Zalmoxis. Unele toponime par să se alăture ipotezei enunţate anterior: Stânca Dochiei, Stânca lui Cobal, Vulturul lui Traian, Masa Dacică, Pavilionul Dacic, Jilţul Zeilor. Legenda şi istoria par să se împletească. 

Daniel DIEACONU

Articolul Dacii la muntele Ceahlău. Kogaiononul?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Istoricul Constantin Turcu s-a născut în satul Izvorul Alb, iar Gheorghe Ungureanu, istoric şi arhivist, era din satul Schit. În Răpciuni, comuna Hangu de atunci, a văzut lumina zilei şi cel al cărui portret încercăm a-l defini: Constantin Matasă. S-a născut la 20 ianuarie 1878 şi a murit la 3 noiembrie 1971. A făcut parte dintr-o familie de longevivi, bunicii săi depăşind „suta”, tatăl său trăind 80 de ani. Constantin Matasă a ajuns şi el la venerabila vârstă de 94 de ani. O bătrână din satul Schit, din numerosul neam al Mătăsenilor de la poale de Ceahlău, găsea cauza pentru care preotul Matasă n-a ajuns să-şi sărbătorească „suta”: „I-au trebuit domni şi oraşe, de aiasta!”. Dar preotul Matasă nu poate fi acuzat că şi-a uitat locurile şi pe oamenii săi, ba dimpotrivă, cercetarea istoriei „Munteniei Neamţului” a fost una dintre cele mai importante preocupări ale sale, dacă nu cumva chiar cea mai importantă. Mărturie stau articolele din ,,Anuarul Liceului Petru  Rareş”, devenită o adevărată revistă de istorie, geografie şi folclor, revistele şi ziarele nemţene (unele fondate chiar de către dânsul: „Propăşirea”, „Noua floare a darurilor”), articolele din reviste de specialitate sau cărţile publicate. Să amintim „Călauza judeţului Neamţ” (1929), o invitaţie la turism şi la descoperirea istoriei şi artei, „Câmpul lui Dragoş”, o lucrare de toponimie, „Palatul cnejilor” (lucrare premiată de Academia Romană în anul 1933), „Prin Moldova de sub munte”.

Să menţionăm preocuparea sa pentru istorie şi arheologie; a început ca arheolog amator, străbătând potecile Ceahlăului, căutând vechi urme de viaţă şi de trăire religioasă şi efortul său n-a fost zadarnic, căci a aflat vârfuri de săgeată din piatră aparţinând unor vânători itineranţi epipaleolitici şi, de asemenea, mărturii ale unei bogate vieţi religioase în regiune. De altfel, el dădea numele unui capitol din lucrarea „Palatul Cnejilor” – „Ceahlăul, muntele sfânt al românilor”. Mai apoi a sprijinit activitatea unor mari cercetători care au acordat atenţia lor şi siturilor arheologice din judeţul nostru şi îi amintim pe V. Dumitrescu, C. Nicolăescu Plopşor, M. Petrescu-Dâmboviţa, R. Vulpe, C. Cihodaru şi alţii. A efectuat cercetări la Bodeşti, Costişa, Târpeşti, Văleni, Bâtca Doamnei şi a scos la iveală minunate opere de artă a înaintaşilor noştri pe aceste meleaguri, cea mai celebră fiind „Hora de la Frumuşica”, o capodoperă a eneoliticului cucutenian.

Graţie efortului său şi a unui grup de tineri entuziaşti s-a fondat Muzeul de Istorie şi Arheologie, unul dintre cele mai cunoscute din ţară, mai ales pentru artefactele specifice epocii pietrei.

Nu trebuie să omitem din prezentarea noastră activitatea sa pe tărâm turistic, el fiind iniţiatorul  unei „societăţi turistice”, împreună cu un grup de entuziaşti iubitori ai muntelui efectuând acţiuni de întreţinere şi reconstituire a adăposturilor şi cabanelor din Ceahlău şi popularizând muntele şi locurile din jurul său prin pliante, broşuri, cărţi. Printre invitaţii de seamă pe care i-a condus pe cărările muntelui s-au numărat S. Mehedinţi, N. Iorga, G. Vâslan, V. Iamandi sau I. Simionescu. El a fost printre primii care au văzut în Ceahlău şi Durău mari posibilităţi turistice şi le prevedea un important rol pentru viitor. Putem să-i considerăm nişte adevăraţi vizionari.

În satele de pe Valea Muntelui, la poale de Ceahlău, în fiecare casă de muntean se aflau la loc de cinste cărţile lui „Popa Matasă”, cum îl numeau ei. Era cea mai importantă personalitate a regiunii, cu un prestigiu deosebit în mijlocul lor. Pentru muntenii săi, despre care a scris aşa de frumos de atâtea ori, vorbele sale aveau valoare de adevărată sentinţă: „Aşa a zis Popa Matasă!”. Şi aşa era. „Muntenia Neamţului” a avut în Constantin Matasă un om de cultură care i-a făcut cinste prin tot ceea ce a făcut şi în ,,Muntenia Neamţului” a avut şi are cinstea pe care o merită. Ridicăm, astfel, un nou îndemn la neuitare.

Daniel DIEACONU

Articolul Constantin Mătasă – fiu de seamă al munţilor Neamţului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vechiul ţinut al Neamţului era în mare parte montan, lui adăugându-i-se ulucul subcarpatic, leagăn al vechilor civilizaţii pe pământ românesc. Calistrat Hogaş folosea termenul „Munţii Neamţului”, cuprinzând în scrierile sale şi dealuri subcarpatice. Încă de la J.A. Vaillant a apărut numele „Valea Muntelui”, folosit şi astăzi, iar Constantin Matasă scria despre „Muntenia Neamţului”. Satelor de munte din judeţul Neamţ de astăzi le este dedicată această revistă. Sate în care din vechime au trăit plăieşii graniţei, călugării şi pustnicii, păstorii cu turme şi ciurde domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, haiducii, tăietorii de lemne, cărăuşii şi plutaşii. Oameni mândri şi mai greu de stăpânit, după cum scria Alecu Russo. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Au rămas însă tradiţii ancestrale, ştiute de mulţi dintre săteni şi respectate, îndeletniciri, poveşti şi legende şi ele îşi vor face loc în paginile revistei noastre. Regiunea este una mirifică, în care turismul poate fi una dintre soluţiile pentru o creştere a prosperităţii zonei. Turismul cultural şi natural sunt priorităţi şi pentru „Ecoul Munţilor”. Şcolile zonei se află în atenţia noastră şi, de altfel, mulţi dintre corespondenţi sunt cadre didactice, lor adăugându-li-se bibliotecari, mici întreprinzători, preoţi, funcţionari etc. şi prin ei încercăm să surprindem viaţa comunităţilor montane cu cât mai multe dintre aspectele ei, exceptându-l pe cel politic.

O serie nouă a revistei se prezintă în faţa cititorului cu articole diverse de popularizare, dar, acolo unde este cazul, cu o judicioasă fundamentare ştiinţifică. Omul de la munte, prin intermediul revistei noastre, se dezvăluie: cu poveştile, amintirile şi istoriile sale, cu bucuriile şi necazurile, cu zbaterile şi dorurile sale.

Daniel DIEACONU

Articolul ECOUL MUNŢILOR – SERIE NOUĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toponimia muntelui şi a locurilor din jurul său arată prezenţa sihaştrilor şi călugărilor din timpuri vechi şi este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de ştiut însă, când au venit primii sihaştri pe aceste locuri şi care a fost originea lor. S-a spus că ar fi fost nişte ciobani din împrejurimi, dar mai lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorşi de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Hărţile vechi, dar şi cele actuale, prezintă numeroase toponime cu rezonanţă monastică. Amintim: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, Peştera lui Ghedeon, La Chilii, Peştera lui Vucol, Chilia lui Iosaf, Pârâul Călugărului, Piciorul Serafimei, Obcina Chiliei, Peştera lui Gherman, Piatra Altarului, Pârâul lui Martin ş.a. Al doilea vârf al Ceahlăului poartă numele de Toaca, fiind locul de unde sihaştrii muntelui erau chemaţi la rugăciune, iar Panaghia este o stâncă închinată Preasfintei Fecioare, aşa cum este una şi pe muntele Athos. Părintele Ioanichie Bălan, în cercetarea „vetrelor de sihăstrie românească”, spunea despre „Ceahlău, acest munte sacru al românilor”: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”. Şi Constantin Turcu, un fiu al locului, scria în 1943: „…în jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Gheorghe Iacomi afla de la bătrânii călugări de la Mănăstirea Durău (FOTO), în anul 1952, despre viața sihaștrilor de odinioară: „În afară de ciobani, care-şi încropeau stânile în goluri de munte, mai vieţuiau aici şi sihaştri – prin codri, unde-şi găseau o scorbură, o peşterucă, ori făceau o curătură şi ridicau un adăpost; o chiliuţă cu o temelie de lespezi, cu pereţii din lemn rotund şi acoperiş din coaja copacilor şi cetină. Dar nu le lipseau o carte, mătăniile şi o iconiţă. Îşi făceau toate uneltele trebuitoare din lemn, deschideau cărări spre izvoare, umblau pădurile după hrană: melci, ierburi, poame – ce le dădeau pădurea!”.

Când au apărut primii sihaştri pe aceste meleaguri nu ştim şi cred că nu vom şti niciodată şi acelaşi lucru putem spune şi despre primele sihăstrii, căci tradiţiile nu sunt sprijinite întotdeauna de hrisoave sau însemnări, dar nu putem nici să le ignorăm, căci la începutul Evului Mediu informaţiile scrise erau puţine, iar construcţiile se făceau din lemn şi astfel se puteau risipi de-a lungul veacurilor. Omul muntelui a dat naştere la o mulţime de poveşti şi legende, dar tradiţiile despre întemeierea lăcaşurilor monastice vechi întotdeauna conţin o fărâmă de adevăr istoric. Se spune că prima sihăstrie a Ceahlăului a fost ridicată de legendarul Dragoş-Vodă, în apropierea locului unde a scăpat într-o peşteră soţia sa urmărită de tătari. O altă sihăstrie, la care mărturiile documentare lipsesc, dar existenţa ei este sprijinită de o bogată tradiţie, este Sihăstria Călugăreni, ctitorie a lui Petru Rareş, în a doua sa domnie, ca semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de călugări în pribegia sa din anul 1538.

Un alt lăcaş monastic al regiunii a fost Mănăstirea Poienile, construită spre sfârşitul veacului al XVI-lea de către familia Movileştilor, Gheorghe mitropolitul şi Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei. Un hrisov dat de Ieremia Movilă în anul 1599 confirmă existenţa acestei mănăstiri, amintită şi de tradiţia locului: „Am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile sub muntele Ceahlău, unde este nou-ziditul Sfântul Schit numit, pe care am început a-l zidi cu ajutorul lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda a Preasfintei şi nedespărţitei Treimi şi întru lauda şi numele Cinstitului Acatist al Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria”.

O mănăstire care a avut o mult mai lungă existenţă a fost Mănăstirea Hangu, care s-a numit apoi Buhalniţa (FOTO). Este ctitoria lui Miron Barnovschi-Movilă din anii 1626-1629. Un document din 25 martie 1627 arată că voievodul a ridicat această mănăstire „la rugăciunea călugărilor într-un loc de mare pustie, care se cheamă Hangul, în partea apusului depărtat”. Într-un hrisov din 7 ianuarie 1629, se arată că „am început a zidi de iznoavă, din temelie, sfânta mănăstire a rugătorilor noştri ce se numeşte Hangul”.

La începutul veacului al XVII-lea a fost ridicată şi Sihăstria Ceahlăului sau Schitul Sahastrului. Despre începuturile sale nu se ştie mare lucru, dar sfârşitul său a rămas viu în memoria populară, căci schitul a fost distrus de o avalanşă în noaptea de Înviere a anului 1704 şi a scăpat doar un călugăr şi cu Evanghelia. Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1710 şi a existat până aproape de secolul al XX-lea. Şi începuturile sale sunt învăluite în legendă.

Primul important călător străin care ajunge în ţinutul Neamţului şi vizitează mănăstirile sale a fost Marco Bandini, un misionar catolic, care străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. În cunoscutul său Codex Bandinus din 1648, scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Cele două mănăstiri de pe valea Hangului la 1648 sunt Mănăstirea Pionul şi Mănăstirea Hangu, iar sihăstriile pot fi Schitul Durău, Schitul Poienile, Schitul Cerebuc ş.a. Tot lui Bandini îi datorăm şi o descriere a vieţii călugărilor şi schimnicilor, din cele ce le-a văzut sau auzit în călătoria sa în ţinutul Neamţului: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi ajunge la poale de Ceahlău, peste aproape două secole şi imaginea văzută şi descrisă de el pare aceeaşi cu cea pe care o prezentase Bandini: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi. Cele mai însemnate dintre aceste aşezăminte sunt schiturile Hangul sau Pionul, Durăul, Cerebucul”.

La începutul veacului al XX-lea, Nicolae Iorga străbătea ţara să vadă şi să cerceteze „sate şi mănăstiri din România”. Ajunge la mănăstirile Bistriţa, Pângăraţi, Bisericani şi apoi „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”, spune el.

Materialul integral poate fi citit în Mesagerul de Neamț.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Sihaştri şi călugări la muntele Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.