Doamna Elvira Popesco îmi mulţumeşte pentru răspuns şi îmi spune că îmi va trimite pacherul cu medicamentul urgent. A doua zi, portarul ambasadei mă anunţă că un francez mă caută pentru a-mi da un pachet. M-am prezentat, am primit coletul, dar în sinea mea m-am îngrozit. Pachetelul cu medicamente pe care mi-l imaginam eu mic, era în realitate un ditamai coletul, de mărimea unui ambalaj de aspirator. Nici un delegat de firmă din România nu ar fi acceptat să-mi primească un asemenea pachet, deooarece ar fi avut mari dificultăţi la vama de la aeroportul Otopeni. Atunci nu exista năpasta de azi a traficanţilor de droguri, dar aducătorul putea fi acuzat de către vameşii chiţibuşari că este negustor de medicamente şi că trebuie să plătească taxe vamale.

Coletul era bine legat cu sfoară. Pe partea exterioară, sub sfoară, erau ataşate vreo 15-20 de plicuri cu supă concentrată. Convins că nici un delegat nu mi-l primeşte, m-am gândit să împart medicamentele în mai multe pacheţele mai mici, pe care să le trimit eşalonat, în primul să pun medicamentul de urgenţă. Nu ştiam cum să-i explic situaţia cu vama română, pentru a accepta propunerea mea. Când i-am telefonat, înainte ca eu să pronunţ primele cuvinte, mi-a luat-o înainte şi a cerut scuze că abuzează de amabilitatea mea, dar a considerat că este un bun prilej pentru a-şi goli farmacia din casă de medicamentele de care nu mai avea nevoie, valabile sau expirate, de a le trimite surorii din Bucureşti, care, dacă nu le foloseşte, le poate oferi unor persoane nevoiaşe. Am profitat de moment şi i-am explicat cum este cu vama, i-am cerut să-mi comunice numele medicamentului care trebuia să ajungă urgent la Bucureşti, mi-a răspuns şi a acceptat să le trimit eşalonat. Am asigurat-o că absolut toate medicamentele vor ajunge la destinatar. Până seara am găsit un delegat care a acceptat să le transporte, mai „ales când i-am spus cine este expeditorul, iar a doua zi seara Elvira Popesco mi-a confirmat că sora ei le-a primit. In timp ce mă gândeam cum să împart restul coletuiui, apare la Paris profesorul universitar Tudor Popescu, delegat permanent al României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, unde apăra interesele ţării noastre. Poseda paşaport diplomatic, deci bagajeje nu-i erau controlate la vamă şi făcea naveta cu avionul pe ruta Bucureşti-Haga şi retur. De data aceasta, de la Haga a venit la Paris, de unde urma să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu paşaport diplomatic era o ocazie excepţională de a trimite pachetul cu pricina, dar cum să-i ceri unui profesor universitar, o adevarată somitate internaţională, în domeniul său, să îti care un pachet la Bucureşti? Eu îl cunoşteam bine pe Tudor Popescu, deoarece mi-a fost profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, unde preda cursul de Drept

Internaţional Privat. La Paris şi-a rezolvat unele probleme personale sau

poate de serviciu, dar a cumpărat şi un covor persan foarte mare şi greu şi pentru care, glumea el, ar fi trebuit să platească supliment de bagaj la avion mai mult decât costa acesta. De aceea a hotărât să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu tot paşaportul lui diplomatic şi drepturile care rezultau din posesia acestuia, pentru a evita discuţiile sterile, inutile şi deranjante cu vameşii români la graniţă, cât a costat covorul, de unde a avut bani să-l cumpere etc., a venit la ambasadă, unde pe baza unei declaraţii personale, să i se elibereze o adeverinţă că banii pentru cumpărarea covorului provin din drepturile sale pentru prestaţiille la Haga. Probabil avea experienţă din alte ocazii, aşa că s-a prezentat direct la secţia consulară a ambasadei pentru a o solicita, unde a dat de mine. Bucuros de reîntâlnire i-am eliberat pe loc adeverinţa solicitată. Având în vedere atmosfera deosebit de călduroasă în care a avut loc întâlnirea, am prin curaj, să încerc să scap de pachetul cu medicamente şi încep: „Domnule Profesor, verişoara dv. din Paris, celebra actriţă Elvira Popesco… La care profesorul mă întrerupe brusc, răcnind pur şi simplu, să se audă în toate ploşniţele de microfoane din pereţii incintei: „Piei Satană, piei Satană, eu nu am rude în străinătate”, apoi cu o voce mai potolită: „Ce vrei, să-mi pierd pâinea, să rămân pe drumuri?”

Profesorul Tudor Popescu, fiind un om inteligent, m-a întrebat ce-i cu Elvira Popescu, i-am răspuns, arătându-i şi pachetul cu medicamente, În final îmi răspunde. Voi duce pachetul la Bucureşti, cu o singură condiţie. Dumneata să mi-l predai mâine seară în Gara de Est, la orele 21, la vagonul de dormit al trenului care pleacă spre Bucureşti, iar un reprezentant al destinatarei să mă aştepte pe peronul Gării de Nord, pentru a-l primi. L-am asigurat că toate se vor petrece întocmai, iar în seara sosirii lui la Bucureşti doamna Elvira Popesco mi-a mulţumit la telefon pentru ajutorul acordat. După acest eveniment, mai complicat pentru mine, pe toată perioada sejurului meu în Franţa, am primit numeroase intervenţii de la Elvira Popesco, majoritatea absolută se refereau la trimiterea de medicamente surorii sau fiilor acesteia din Bucureşti, nu pentru alte persoane. Le rezolvam operativ, fără a mai anunţa conducerea ambasadei sau chiar a secţiei consulare. Şi totuşi.

Sfârşitul părţii a doua.

Constantin COJOCARU

Articolul Poveştile Ecoului: Amintiri cu Elvira Popesco. Partea a doua. Medicamentele apare prima dată în Ecoul muntilor.

Postul pe care urma să-l ocup făcea parte din cadrul secţiei consulare a ambasadei, încadrat cu trei diplomaţi, doi pălmaţi şi un şef.

Un pălmaş, colegul meu de postuniversitare, se ocupa numai de succesiuni, respectiv de recuperarea şi valorificarea de către statul român a bunurilor materiale ce au aparţinut cetăţenilor francezi născuţi în România şi care, decedând în Franţa nu aveau acolo moştenitori. Al doilea pălmaş eram eu, care trebuia să mă ocup de acordarea vizelor cetăţenilor străini care doreau să meargă în România, de prelungirea sau extinderea vizelor cetăţenilor români aflaţi în Franţa, precum şi de reglementarea situaţiei juridice a românilor care refuzau să se înapoieze în ţară, după expirarea vizelor şi aceştia nu erau puţini şi necesitau multă muncă şi pierdere de timp. Dar principala mea activitate, cam 80 la sută din timpul meu de muncă, era rezervată intervenţiilor, situaţie care în condiţii normale între state civilizate, nu ar fi trebuit să existe, Intervenţiile parveneau de la cetaţeni români din Franţa, dar în marea lor majoritate proveneau de la cetăţeni francezi, de la miniştri până la cetăţeanul de rând, Jean Claude Dupont, din Pirinei sau Bretania.

Intervenţiile erau pentru cauze majore, spre exemplu, aprobarea venirii în Franţa pentru tratament medical a unui bolnav grav de cancer, dar şi jenante, cum a fost cazul unui francez care solicita ambasadorului României din Franţa să intervină pe lângă autorităţile din Bucureşti pentru ca acestea să repare instalaţia sanitară din locuinţa prietenului său din capitală, care locuia în chirie la stat, Ei bine, pentru orice intervenţie eu trebuia să-i confirm solicitantului primirea ei, să-i spun că am trimis-o autorităţilor competente din ţară spre examinare şi că-l voi informa de rezultat. Şi cum rezultatele de la Bucureşti întârziau să sosească după ani de aşteptare, de cele mai multe ori negative, eu tot primeam noi reveniri de la intervenienţi şi de aici sarabanda scrisorilor care îmi ocupau tot timpul.

De aici intru în subiect. Una din persoanele care au intervenit la ambasadă pentru rezolvarea unor probleme personale, relativ minore, era Elvira Popesco. Celebra actriţă franceză de origine română, trăia la Paris şi era în culmea gloriei sale. Obţinuse cetăţenia franceză, dar o păstra şi pe cea română şi tare se mândrea cu această calitate, Se bucura de un deosebit prestigiu în rândul coloniei românilor din Franţa, unde era ascultată şi respectată.

Păstra o atitudine normală faţă de Ambasada României care căuta să o apropie de ţară, dar se pare fără prea mult succes. Era invitată de catre ambasadorul Constantin Flitan la unele recepţii, cu prilejul zilei naţionale a României sau alte ocazii, dar nu am auzit să fi dat curs invitaţiei. Se pare că evita asemenea participări pentru a nu fi acuzată de către membrii coloniei române din Franţa că a pactizat cu regimul comunist de la Bucureşti. Era proverbial în acest sens panerul cu daruri pe care Elvira Popesco îl primea în fiecare an, de Crăciun, din partea ambasadorului României din Franţa.

Panerul conţinea următoarele produse româneşti: un pachet cu afumături de porc, respectiv, cârnaţi, caltaboşi, tobă, muşchiuleţi, slănină si sorici, un cozonac mare şi pufos, proaspăt scos din cuptor, o sticlă de tărie, adică ţuică de prune maramureşeană de Turţ şi mai multe sticle cu cele mai renumite vinuri româneşti de Cotnari, Murfatlar, Târnave, Panciu. Toate aceste produse erau trimise special din ţară în acest scop. Cozonacul era făcut de către soţia unui diplomat din ambasadă, care câştiga concursul organizat în acest scop.

La toate aceste daruri se adăuga o oală mare de lut, de circa 4-5 kg, plină cu sarmale, făcute cu foarte mare grija de catre dl Mihai Ghelmegeanu, bucătar, omul care pregătea meniul pentru dejunurile şi dineurile pe care ambasadă. Constantin Flitan le oferea unor invitaţi de seamă, în saloanele de recepţii ale ambasadei şi nu la un restaurant de lux din Paris, unde ar fi costat enorm de scump. Iar dl Ghelmegeanu nu era un bucătar oarecare, recrutat de la o cantină muncitorească, ci, înainte de a veni la Paris, lucrase ca bucătar şef la restaurantul hotelului Athene Palace din Bucuresti, era deci un adevărat profesionist.

In dimineaţa din ajunul Crăciunului, panerul cu bunătăţile amintite, împreună cu oala cu sarmale fierbinţi, abia scoase din cuptor, erau trimise cu un şofer al ambasadei la locuinţa somptuoasă din Paris a Elvirei Popesco. După sărbători, acelaşi şofer mergea acasă la Elvira Popesco pentru a recupera panerul şi oala de lut, care urmau să fie folosite la Crăciunul următor.

Sfârşitul primei părţi

Constantin Cojocaru

Articolul AMINTIRI CU ELVIRA POPESCO (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Voi descrie numai primul vis, împlinit numai parțial și pentru o foarte scurtă durată, de numai o săptămână. Dorința mea era justificată deoarece iubeam foarte mult toate animalele din gospodărie (un cal, două vaci, patru oi și doi-trei cârlani), dar în primul rând mieii, cu care mă jucam primăvara în neștire. Șeptelul familiei care urma să meargă vara la stână era foarte modest (o vacă și patru oi) așa că și sansele mele de a ajunge strungar erau corespunzătoare, adică aproape nule. Nu mai vorbesc de faptul că (eu nu știam) aveam un concurent redutabil chiar  în familie, pe fratele mai mare Simion, dar nu la funcția minoră de strungar, ci una mai importantă de cioban, la mânzări sau la vacile cu lapte.

Pe la începutul lui mai, când urmau să fie urcate vitele la stâni, mama mă întrebă de ce ţin neapărat să lucrez ca strungar la stână: „Tu știi, copiii aceia de la stână, strungarii şi vițelarii sunt rude apropiate ale ciobanilor, care au grijă de ei, îi protejează. De tine cine va avea grijă? Permanent or să-ţi găsească ceva de făcut. Vei fi permanent sluga tuturor. Or să-ţi spună mereu: Costică, găleţile de apă sunt goale, se usucă şi crapă. Ia trimite-le repede la izvor, care nu-i deloc aproape. Când vii cu apa, îţi vor aminti că nu sunt lemne crăpate pentru fiertul zerului şi vei fi invitat să faci tu această treabă, care nu este chiar uşoară. Sâmbăta îţi vor aminti că este ziua în care  trebuie dus tainul săptămânal ciobanilor de la sterpe, până te hodineşti, fă bine şi ia rucsacul cu merinde şi du-l  că trebuie şi ei să mănânce. Şi dacă tot faci drumul până acolo, ia şi fedeleşul cu zer acru, să-şi mai facă şi ei o sorbitura (jântiţa), dar să nu uiţi să le duci şi budâiu cu lapte acru proaspăt.  Seara când se  termină treaba  şi toţi se pregătesc de culcare, în stână, cine va fi trimis să doarmă în coliba sordidă de la focul oilor? Costică, bineînţeles. Acolo, împreună cu câinii, vei fi primul care vei face cunoştinţă cu lupii, aflaţi în tranzit prin zonă şi care vor dori să facă o vizită oilor din nimăt, să vadă cum se odihnesc. Stai, băiete, acasă, deoarece sunt multe lucruri de făcut în gospodărie şi nu vreau ca tu să fii sluga tuturor”.

Realitatea era cu totul alta pe care eu nu o ştiam. Mama aranjase din timp cu stăpânii mari ca fratele meu mijlociu, Simion, mai mare decât mine cu 6 ani, să lucreze în vara aceea la stână, dar nu ca strungar, ci pe un post mai important, să îngrijeasca şi să mulgă vacile cu lapte, adică văcar. Era normal ca eu să nu am nici o şansa de a deveni strungar.

Pe la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena,  Simion a luat vaca din familie destinată stânei, oile şi cârlanii şi a urcat la munte şi până pe la sfârşitul verii nu l-am mai văzut pe acasă. Pe  vremuri era obiceiul ca atunci când un cioban primea simbria pentru munca prestată, el  cobora în sat, într-o permisie,  unde rămânea câteva zile, de obicei o săptămână.

Pe la sfârşitul lunii august am primit vestea că Simion urmează să primească simbria şi că cineva din familie să meargă cu calul pentru a o transporta acasă. Arsinte, fratele meu mai mare, urma să efectueze acest transport. ŞI cum el ştia foarte bine cât de ahtiat eram eu pentru excursii în cele mai dosnice coclauri, cum Bâtca Ortoii era foarte aproape de vârful Budacului, cel mai înalt vârf din munţii Bistriţei (1860 m) locuri pe care eu nu le vizitasem încă, a hotărât să mă ia cu el. Dimineaţa a întărniţat calul şi am plecat la  drum.

Doamne, ce excursie minunată am efectuat în acea zi până în Bâtca Ortoii, câte imagini excepţionale am văzut pentru prima dată, care mi s-au tipărit în memorie pentru toată viaţa, câte lucruri interesante mi-a povestit despre cele văzute. A fost cu adevărat o excursie de vis. Ajunşi la stâna, din discuţiile lui Arsinte cu baciul stânei, am aflat o veste proastă. Simion nu putea veni cu noi în sat, deoarece ciobanul care luase simbria înaintea lui nu se întorsese la stână. Soţia lui avea ceva probleme urâte cu sănătatea. Dacă Simion ne-ar fi însoţit în sat, însemna că două persoane de bază din stână, doi mulgători ar fi lipsit, ceea ce ar fi deranjat mult activitatea stânii. Pentru a rezolva totuşi problema, baciul i-a propus lui Arsinte ca eu să rămân la stână în locul lui Simion, până se întoarce ciobanul coborât în sat. Eu eram în al nouălea cer de bucurie.

Arsinte răspunde:  „Bine, dar el nu ştie  să mulgă oi şi nici vaci, are doar zece ani!”. „Nu-i nici o problemă, ciobanul de la vacile sterpe, un tânăr de vârsta lui Simion ştie să facă această treabă, vine la stână, iar Costică  merge în locul lui”. Am fost întrebat dacă accept propunerea, eu am răspuns cu gura mare DA. Nu am ajuns strungar, ci văcar la sterpe. Vorba ceea la vreme de secetă e bună şi grindina.

În acea vreme vacile şi oile sterpe nu locuiau la stână, la un loc cu cele cu lapte, ci într-un loc separat, în Piciorul Ortoii, cam la un km jumătate de stână. Şi locul de păscut  era separat, sterpele păşunau în Cracurile Ortoii. Pârăul Ortoaia are multe izvoare, situate în partea superioară a unui uriaş amfiteatru, format între vârful  munţilor Budacu, groapa Opchioarei şi vârful Ţurana.

La baza amfiteatrului era atunci pădurea seculară de molid, apoi pe măsură ce avansai în altitudine copacii erau tot  mai mici şi mai rari, după care urma zona alpină, cu mult afiniş. Aproape de limita pădurii de molid se aflau foarte mulţi scoruşi, ale căror fructe coapte toamna formau o frumoasă bandă roşie, pe fundalul verde. Împreună cu afinile, pe care atunci nu le prea culegeau oamenii, decât pentru puţina dulceaţă,  constituiau un excelent aliment pentru urşi.

În acest uriaş şi superb amfiteatru urma să-mi desfăşor eu activitatea de cioban la sterpe în săptămâna următoare. Am fost instruit asupra celor ce trebuia să fac în noua mea calitate. Dimineaţa să scot vitele din ocol, să plec cu ele la păşunat în Cracurile Ortoii, să am grijă de ele toată ziua, să nu se împrăştie pe teren prea departe, iar către seară să le adun, să trec cu ele obligatoriu pe la unul din izvoare, unde era o troacă foarte mare, din care se adăpau, apoi să le aduc pe toate la ocol, unde aveam şi coliba de dormit, împreuna cu colegul de la oile sterpe. Mi-au repetat să le număr, să fie prezente toate cele 27 de capete (vaci sterpe, juninci şi tăuraşi). Mi-au amintit, în treacăt, că în zonă  îşi face veacul  un urs, dar să nu-mi fie teamă, este un puiac de doi ani, care nu are treabă cu vitele nici cu mine. Are destule afine, merişoare şi scoruşe delicioase de consumat şi nu atacă vitele sau oamenii.

Un eveniment nostim cu ursul în cauză se petrecuse cu câteva zile înainte de sosirea noastră la stână şi era povestit cu mare haz de către toţi ciobanii: un grup numeros de femei din Mădei a venit la stână să recupereze porcii, care văraseră aici. Dimineaţa au plecat cu turma de porci de la stână prin Piciorul Ortoii, apoi au ajuns în şoseaua făcută de austro-ungari în timpul primului război mondial. Turma de porci se pornise bine la drum. Totuşi o femeie din grup mergea înaintea lor, mai mult cu spatele înainte şi lăsa boabe de porumb ca să atraga porcii. La un moment dat cum turma mergea déjà liniştită, din târşete coboară un urs, la câţiva metri de porci, se opreşte în drum şi admiră peisajul deosebit de apetisant. Porcii s-au împrăştiat ca potârnichele, iar urletul disperat în cor al tuturor femeilor, se pare că l-a speriat puţin şi pe urs, deoarece a părăsit imediat locul. Îşi poate imagina oricine  prin ce clipe groaznice a trecut femeia care împrăştia grăunţe de păpuşoi, când s-a trezit cu ditamai ursul lângă ea?

După cină în care m-am înfruptat cu unele bunătăţi din stână, m-am culcat tare îngândurat de cele auzite, dar mai ales cum mă voi descurca în noua postură. Nici gând să renunţ la o asemenea ocazie. A doua zi dimineaţa, cu noaptea în cap, am plecat la noul, sau mai bine zis la primul meu loc de muncă, să-l prind la colibă pe cel care urma să-l înlocuiesc. I-am spus de ce am venit, a înţeles, mi-a predat turma de 27 de de animale, mi-a mai dat câteva ”indicaţii preţioase” după care a plecat urgent la stână. Eu am luat micul dejun cu noul coleg de muncă. In meniu, mămăliga cu brânză (caş), urdă şi ca sorbitura – jântiţă  acră. Am constatat ulterior că acelaş meniu l-am avut toată săptămâna. Mai era un budâi cu lapte tare acru, de care nu se atingea nimeni. Meniul nu era variat, dar era bun şi pe îndestulate, dacă ţinem seama de seceta cumplită din acel an din Moldova şi foametea care începea să se arate deja. După aceea am plecat fiecare separat cu turmele la păşunat, eu cu vacile sterpe, el cu mioarele, cârlanii şi berbecii.

Prima zi de ciobănie, contrar aşteptărilor, a fost tare plicticoasă. Nu aveam un briceag cu care să scrijelesc o bâtă, cu numele meu, cum obişnuiesc să facă ciobanii, nu aveam un fluer pe care să-l chinuiesc, încercând să învăţ singur să cânt la un asemenea instrument, nu aveam un baltag cu care să tai copacii doborâţi de vânturi în calea animalelor. Toată ziua am numarat de sute de ori  cele 27 de animale, de teamă să nu pierd vreo una. Cum dădea un tăuraş după un târş sau după un dâmb şi mie nu-mi ieşea la număr, plecam imediat în căutarea lui şi-l aduceam la ciurdă. În restul timpului urmăream traiectoria soarelui pe cer şi apreciam cam cât este ora, deoarece nu aveam ceas, deci plictiseală mare.

Doar în ziua a patra plictiseala mi-a fost deranjată de un urs, probabil acelaşi de la întâlnirea cu porcii, deoarece era tot unul nu prea mare, cam în aceeaşi zonă, a coborât din muntele Budacu. Vitele s-au speriat puţin, l-au ocolit cu grijă şi priviri bănuitoare. Mai mult m-am speriat eu, am strigat din toţi plămânii, dar nimeni nu m-a auzit. Nici chiar ursul nu m-a băgat în seamă, deoarece şi-a văzut de drumul lui. In ziua a VI-a a venit titularul postului, eu mi-am terminat activitatea, nu de strungar, ci de văcar la sterpe, care a fost totuşi instructivă pentru mine. Mi-am dat seama că la stână este foarte mult de muncă pentru un copil şi mama avea perfectă dreptate când spunea ca aş fi fost sluga tuturor acolo, aşa că m-am potolit cu strungăria.

In concluzie, din câte îmi aduc aminte, am avut visuri foarte puţine  şi extrem de modeste, dar am avut ulterior realizări, aş zice eu uluitoare, pentru un copil orfan de tată de la vârsta de patru ani, cu alţi patru fraţi şi surori mai mari, toţi minori, cu o mamă neştiutoare de carte, copil provenit dintr-o familie mai mult decât modestă din punct de vedere material, ca să nu zic altfel, în  timpuri deosebit de grele, războiul şi ce a urmat acestuia în ţara noastră, foametea din Moldova anilor 1946 – 1947, ei bine, acest copil s-a folosit de toate facilitățile care i-au apărut în față, respectiv crearea unui gimnaziu în comuna natala Borca, apoi a unui liceu, în aceeași comună, ale căror cursuri le-a absolvit cu brio. Din motive independente de voința sa a întrerupt de două ori școala, în total pe o durată de cinci ani, dar când au apărut condiții favorabile le-a reluat.

În ultima întrerupere de trei ani a liceului, deși aveam pregătirea necesară atunci să ocupe un post de funcționăraș, ca ajutor de băgător de seamă pe la primărie sau scriitor de lozinci mobilizatoare pe garduri, la căminul cultural, cum se practica în acele vremuri, am preferat să prestez munci fizice deosebit de grele, iarna ca muncitor în pădure, vara ca plutaș pe Bistrița. Munca în pădure la fasonat, la tras sau stivuit, era extrem de grea, epuizantă, fără nici cel mai mic element de mecanizare, dar mai ales plătită la tarife de batjocură, Nu erau rare cazurile când aflam ca unii colegi care aveau o familie mai numeroasă și lunea luau un tain mai serios de la magazie, pentru a duce și copiilor ceva alimente, la sfârșitul lunii când  se făcea răfuiala se trezeau că au rămas  datori.

Vara am căutat să îmi însușesc cât mai repede și bine tainele plutăritului și am reușit. Pregătirea intelectuală, dar mai ales forța fizică în devenire mă făceau să mă visez un plutaș desăvârșit, un fruntaș în producție, un stahanovist, cum se spunea atunci. Dar zilele plutăritului pe Bistrița erau numărate. Într-un singur deceniu (1950 – 1960) acesta a trecut de la apogeu, în timpul Sovromlemnului, la agonie și dispariția totală în aval de Bicaz, la 30 iunie 1960. Perioada a coincis cu construcția barajului de la Bicaz. Aceasta evoluție rapidă a plutăritului pe Bistrița m-a trezit la realitate, mi-am dat seama că meseria nu mai are  nici un viitor.

Minele de uraniu de la Crucea și Barnar, apropiate de casă şi unde se câștiga bine, nu mă interesau, îmi era groază de munca în subteran, iar silicoza începuse déjà să fie prezentă printre consăteni. Trebuia găsită urgent o soluție, deoarece peste un an venea încorporarea, cu trei ani petrecuți pe șantierele patriei, cum se practica atunci, după care Dumnezeu știe ce putea urma.

In comună se crease un liceu. Alexandru Țăranu, fostul meu profesor de fizică din gimnaziu, insista să mă înscriu și să termin liceul. M-am interesat despre o asemenea soluție, dar mi s-a răspuns că nu se poate, sunt prea bătrân, voi fi un factor destabilizator în școală, voi învăța colegii de clasă, mult mai mici ca vârstă numai prostii. Profesorul Al. Ţăranu mi-a spus să fac o cerere documentată, să i-o predau, că de restul se ocupa el. Și s-a ocupat. Secția de învățământ a regiunii Bacău, de care aparținea Școala Medie Mixtă, cum se  numea atunci liceul din Borca, a aprobat-o.

M-am înscris la liceu, nu am perturbat școala, am muncit din greu pentru recuperare și împreună cu colegii și colegele de clasă am avut rezultate frumoase. În promoția a doua a liceului, din care făceam parte, în clasa eram 9 băieţi și 12 fete. Din cei 9 băieți 6 au ajuns ingineri, 2 profesori, iar al nouălea a ales cariera militară, devenind ofițer.

Nu este acesta un motiv de mândrie pentru Liceul din Borca?

În ce mă privește, după absolvirea liceului, am dat admitere la Facultatea de Istorie a Universitătii Al.I. Cuza din Iași, am primit bursă din prima zi de școala datorită mediei mari obținută, pe care am păstrat-o pe toată perioada studiilor, ba în ultimii trei ani am mai primit și o bursă de merit. La  terminarea facultăţii am primit repartiţie la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, la o disciplină tare sulfuroasă (Socialism Ştiinţific), care nu-mi plăcea. După trei ani de asistent universitar, din proprie inițiativă, am părăsit cariera universitară, am urmat  Facultatea de Drept din cadrul Universității București, pentru ca în final să ajung diplomat în MAE .

Nu sunt acestea realizări uluitoare ?

Își imaginează cineva că în toamna anului 1955 , la vârsta de 19 ani, când am abandonat munca de troglodit la fasonat în pădure, la Ulmu pe Neagra Broșteni, pentru a termina liceul, visam să ajung diplomat la o ambasadă a României? Nici nu ştiam mare lucru ce-I aceea ambasadă. Visam sa-mi termin studiile medii, cum se spunea atunci, să urmez apoi o școală tehnică postliceală, să mă calific într-o meserie modernă care să-mi asigure independența economică, să pot lăsa familiei dreptul meu de moștenire funciară. Familia avea puțin pământ, sub trei ha de fânețe. În casă erau două fete pentru care a avea pământ, potrivit concepțiilor de atunci, conta mult în șansa de căsătorie.

În brevetul semnat in numele regelui Ferdinand se preciza că tata a fost împroprietărit cu cinci ha de pământ (fânețe), în realitate a  primit numai două ha, motivându-se că nu existau suprafețe suficiente de pământ pentru a se împroprietări toți cetățenii, conform legii. Cauza a fost, după părerea mea alta, satele din zonă se aflau pe Moșia Regală Broșteni și Domeniul Coroanei Borca, ale căror suprafețe, prin împroprietărire, s-a încercat să fie reduse cât mai puțin posibil. Astfel s-a ajuns ca în timp ce amărâtul de țăran român, care și-a sfărâmat oasele în crâncenele lupte de la Mărășești, Mărăști, Oituz, cum era și cazul tatei  (mare mutilat de război), apoi în Apuseni și în câmpia Tisei, pentru realizarea României Mari, să primească numai două ha de pământ, în loc de cinci, în timp ce averea curții regale a crescut continuu, ajungându-se ca în decembrie 1947, când a fost obligat să abdice, regele Mihai să aibă o avere evaluată atunci la 14 miliarde de dolari, inclusiv terenuri în suprafață totală de 481 km pătrați.

Insuficiența pământului a constituit o obsesie permanentă pentru mama, obsesie pe care  ne-a transmis-o și nouă copiilor. Toată viața  ei ne-a repetat: dragi copii, dacă am fi avut și cele trei ha de pământ neprimite de tatăl vostru, alta ar fi fost viața în familia noastră. Am fi putut crește mai multe animale în gospodărie, casa ar fi fost mult mai îndestulată, am fi putut sta și noi alături de fruntașii satului. Dar nu a fost să fie…

Constantin Cojocaru

Articolul Poveştile „Ecoului”: VISURI NEÎMPLINITE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cea dintâi lucrare a fost așternută pe foaie, cum am spus și mai sus, de Augustin Berian, șeful Regiei Domeniilor Coroanei, precizate anterior, numit în această funcție în 1895. La Borca, a ajuns, în prezent, datorită domnului Fabian Anton care a reeditat-o și astfel a făcut cunoscută o parte din trecutul comunei. Cea de a doua lucrare, îngrijită și editată de domnul Valentin Andrei, de la Centrul Cultural ,,Carmen Seculare’’ Piatra Neamț, este rezultatul muncii și pasiunii domnului Constantin Cojocaru-Țuiac, profesor universitar și diplomat, născut în Sabasa, care povestește conținutul din pură experiență, căci a fost plutaș pe râul Bistrița, chiar din copilărie. Acest aspect face diferența în privința acestei cărți, care nu a fost scrisă din auzite, ci pe fundamentul trăirilor proprii.

Sunt singură că de-a lungul lecturii se vor descoperii informații neștiute, uimitoare, dovezi a ceea ce a fost odată și care nu va mai fi, având în vedere că plutăritul a apus în momentul construirii Barajului de la Bicaz. Acest fapt aduce în prim plan importanța acestor două scrieri, care amintesc de trecut, unul mai puțin cunoscut, care trebuie neapărat știut, căci este al nostru, al celor de la Borca și reprezentat prin aceste doua simboluri literare -,,cărțile noastre de vizită’’. Fiind printre cei mai tineri din sală, printre care se numără și Karina Mareș care a ne-a încântat cu un recital de muzică populară, am conștientizat esențialitatea acestui eveniment, unde au fost prezenți atâția oameni de valoare fapt care demonstrează că Borca este un loc binecuvântat cu intelectualitate. Am putut privi cu alți ochi, căci din cele auzite puține îmi erau cunoscute și am constatat harul pe care l-a primit această comună, pornind de la poetul Aurel Dumitrașcu, popularitatea adusă de romanul lui Mihail Sadoveanu, de drumul Talienilor, până la  practicarea plutăritului și la titlul de Domeniu al Coroanei. Borca merită să fie cunoscută, să fie descoperită și vizitată, să i se ofere glorie și importanță, căci este un topos cu valoare, cu o încărcătură istorică desăvârșită, fapt dovedit de această lansare. Acest loc merită atât de multe, dar cel mai important pentru noi, copiii săi, să o purtăm în suflet și să o recunoaștem ca acasă, ca punctul nostru de plecare, ca un spațiu matern.

Ceea ce a avut loc în zi de Sfântă Mărie Mică sunt sigură că se va mai desfășura. Cele două cărți lansate vor duce departe Borca și i se va face cunoscut trecutul, trecutul strămoșilor, ai celor care au fost plutași sau ai celor care au trăit când comuna era administrată de Domeniul Coroanei. Mulțumiri celor care au fost de față, iar până data viitoare, vă urez spor la lectură! 

Diana Cotrigășanu – studentă la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, specializare Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași.

Articolul LANSARE DUBLĂ DE CARTE: Să ne amintim despre trecut… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din acest număr nu lipsesc seniorii noştri: Dragomir Romanescu şi Constantin Cojocaru, cu articole memorialistice consistente. Personalitatea lunii este de la Bălţăteşti, tânărul de succes de la Pipirig, meşterul popular din Stejaru-Farcaşa. Aflăm despre o revistă laureată şi o tabără cu care au fost răsplătiţi micii (şi mai marii) redactori, despre cărţi de la Iolanda Lupescu, dar şi de la Maya Bicăjanu, despre sport şi călătorii de la Valentin Andrei, despre proiectul „Dăm Folk” şi fotbal la Tarcău de la Marius Coşerariu. Nu lipsesc articolele realizate de Emanuel Bălan (istorie culturală), Cristina Chirilă, Ecaterina Carază, din nou Iolanda Lupescu. Despre excursii montane a scris Mihai Panţiru-Pribeagu şi Sorin Ciucanu. Adăugăm pe autorii-juniori Casandra Asavei, Casian Borşuc şi Mihaela Ciubotă, completaţi de pensionarul învăţător Ilie Alexandru, inginerul ranger Adrian Catrinoiu, redactorul-factotoum Roxan Gabor-Tănase. Sintetizând: istorie, biografii romanţate, geografie, etnografie, poezie, eseuri, memorialistică, sport, arte, evenimente, şcolare şi extraşcolare. mai multe scrieri vechi din manuscrise sau cărţi de demult.

44 articole, 24 autori, multe fotografii. Un adevărat caleidoscop. Lectură cu folos!

Articolul Ecoul Munților la nr. 20! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cum în grupul nostru erau multe persoane instruite, care cunoșteau bine istoria contemporană a țării noastre, nu cea învățată la școala după manualul lui Mihail Roller, ci chiar trăită de ei sau povestită de părinții sau bunicii lor, este normal că turiștii adresau întrebări pe teme de istorie a relațiilor  româno – sovietice, care puneau în mare încurcătură ghizii sovietici.  Uneori aceste discuții se înfierbântau, riscau să degenereze în ceartă  între turiști și ghizii sovietici,  ceea ce era cu totul anormal. Atunci eu interveneam și încercam să-i temperez pe români, explicându-le că scopul excursiei noastre nu era  să rezolvăm problema relațiilor României cu Uniunea Sovietică, ci să vizităm aceste locuri, să vedem frumusețile și bogățiile regiunii, cu locuitorii ei, cum muncesc și trăiesc aceștia la ei acasă. Când aveam posibilitatea, mă despărțeam de grup, intram în contact direct cu locuitorii, aveam scurte  convorbiri amicale cu ei ca să aflu ce mă interesa, fără a deranja. Spre exemplu, în piața de zarzavaturi din Chișinău am văzut două precupețe care discutau între ele în limba rusă. O întreb pe una cât costă legătura de pătrunjel și îmi răspunde într-o neaoșă limbă română, bineînțeles cu accent moldovenesc, 25 de copeici. O întreb pe a doua cât costă legătura de leuștean și îmi răspunde în același mod, 20 de copeici, deci leușteanul era mai ieftin. Normal că le-am întrebat dacă sunt românce sau rusoaice și mi-au răspuns în cor, nici una nici alta, suntem  moldovence. Bine, dar atunci de ce vorbiți între voi în limba rusă și nu în română? Pentru că noi cunoaștem la fel de bine cele doua limbi și nu are importanță în care vorbim.

Din surse anterioare aflasem că Basarabia, în ciuda măsurilor groaznice de deznaționalizare luate de autoritățile țariste după 1812 și sovietice în 1940 – 1941 și după 1944, ca deportarea în masă a românilor în Asia Centrală și în Extremul Orient și aducerea în locul lor de alogeni, ca să strice compoziția etnică a provinciei, interzicerea folosirii limbii române în public, în școli, în biserică la slujbele religioase, ei bine, românii au continuat să rămână majoritari în aceasta provincie până în prezent, grație femeilor române. Acestea, chiar căsătorite cu alogeni, de obicei ofițeri sau funcționari ruși din administrație, au continuat să-și învețe copiii lor să vorbească românește, să le spună cine sunt și de unde vin, ba uneori să-i învețe  bine limba română, chiar și pe soții lor.

Tovarășele mele de conversație sigur nu făceau parte din acea categorie de femei românce, din moment ce afirmau că nu are importanță în ce limba vorbesc. Din continuarea convorbirii cu ele am aflat că erau amândouă dintr-un sat românesc din apropierea Chișinăului, probabil puternic rusificat, că erau colhoznice, dar veneau zilnic în piață pentru a valorifica produsele muncii din gospodăria lor. Pentru mine a fost suficient să aflu ce mă interesa.

Despre deportarea masivă  a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord în Extremul Orient sovietic am aflat și dintr-o alta sursă, absolut neutră. Cândva am urmărit pe TV5 Europe un film documentar  francez despre vulcanii din peninsula Kamciatca. Se afirma acolo în film, printre altele, că datorită condițiilor de viață extrem de grele din această regiune  vulcanică, în Kamciatca,  populația este foarte rară, formată nu din ruși, ci urmași rusificați ai celor deportați aici din zonele europene nou cucerite după al doilea război mondial, dând drept exemplu Moldova. Era prezentat un celovec (cetățean) care declara că el este rus, dar că bunicii lui erau moldoveni,  de unde  au fost deportați  aici și li s-a pus în vedere că le este absolut interzis să se înapoieze în locurile natale sau chiar apropiate acestora.

A doua zi am plecat mai departe și am vizitat orașul Bălți. Aici am avut o surpriză neplăcută. Erau multe persoane care nu cunoșteau limba română, sau probabil nu vreau să-mi răspundă la întrebările mele. Vizitarea Muzeului orășenesc făcea parte din program. Muzeul era organizat într-o frumoasă biserică ortodoxă. De cum am intrat în incintă  m-a impresionat o mogâldeață enormă din material textil, așezată în naos lângă fereastră, care era tare greu de identificat ce reprezinta, un iepure, după urechi, câine după poziția în care stătea sau urs, după mărime. Normal ca întreb ghidușa muzeului ce reprezintă acel obiect expus și îmi răspunde că este ursulețul Mișca, mascota Olimpiadei de vară de la Moscova, din 1980. După dimensinea pe care o avea, mai bine i s-ar fi spus ursoiul Mișca.

Icoanele catapetesmei erau acoperite de fotografiile a diferite persoane care au avut un rol oarecare în instaurarea comunismului în Basarabia, toate reprezentând  alogeni, nici un român. În centru, exact în fața ușilor împărătești,era fotografia unei femei, care dacă  ar fi avut un copil în brațe ai fi zis că este Maica Domnului. Doamne, ce blasfemie sunt capabil sa debitez. Deși știam foarte bine să citesc rusește, doar studiasem această limbă  șapte ani în gimnaziu, liceu și la facultate, o întreb din nou nevinovat pe ghidușa muzeului cine-i persoana în cauză. Imi răspunde că este românca Chaia Lifșiț, membră a Partidului Comunist din România, moartă în închisorile românești. Mă uit direct în ochii ei și o întreb: Chaia Lifșiț româncă? Ea imi repetă hotărât, da, româncă. Atunci eu sunt șaman din Tibet.  Și totuși  ghida Muzeului din Bălți avea perfectă dreptate; în perioada când a murit Chaia Lifșiț avea cetățenia română.

După orașul Bălți, ne-am continuat călătoria spre Cernăuți. Undeva în nordul județului Botoșani, autocarul a făcut o oprire, pentru ajustare, la un restaurant cu grup sanitar, într-un sat în care toată lumea vorbea numai românește. Am profitat de ocazie și l-am rugat pe ghid să oprească undeva, să vizităm și noi gospodăria unui sătean sovietic. Eu bănuiam că ne aflăm în ținutul Herța, locuit numai de români, ținut care în toată istoria sa a aparținut numai Moldovei, apoi  regatului României, niciodată până în 1940 unei țări străine și că ar fi interesantă o asemenea vizită. Răspunsul a fost categoric nu, sub diferite pretexte. A spus că nu este prevăzută în program o asemenea vizită, că am pierde multă vreme și nu am ajunge la timp în Cernăuți, unde suntem așteptați, că sătenii nu sunt acasă, ci la muncă pe câmp și în final a venit cu argumentul suprem: locuința colhoznicului este proprietate privată, care nu poate fi violată. Bine, tovaraşe, dar noi nu violăm casa omului, ci dimpotrivă îi cerem aprobarea și sunt convins ca ar fi bucuros să ne primească în gospodăria lui. Imposibil, și ne-am continuat drumul spre Cernăuți. Eu știam de la început răspunsul, dar am încercat totuși. Ajunși în Cernăuți, ghidul din Chișinău ne-a predat celui local și ne-a spus la revedere. Ghidul local din Cernăuți ne-a spus de la început că el este ucrainean, dar ne va vorbi în limba română. Totuși, când ne-a prezentat Ucraina, în general, ne-a spus că printre minoritățile naționale, în afară de românii din Bucovina (atenție, nu a menționat și Transcarpatia), în sud-vestul țării mai trăiesc și moldoveni,  în Transnistria și Bugeag, care vorbesc  moldovenește, o limba înrudită cu româna. Inutil să mai intru în discuții pe această temă.

De la bun început toți membrii grupului de turiști și-au exprimat dorința de a vizita casa lui Aron Pumnul, profesorul și gazda lui Mihai Eminescu, în perioada când a învățat în acest oraș. Ne-a spus că nu a auzit de existența unei asemenea case și cu asta ne-am lămurit la ce să ne așteptăm.

Cât am avut timp liber la Cernăuți am vizitat de unul singur cartierul vechi al orașului, în special Biserica Episcopală Română și Universitatea. Am rămas puternic impresionat de măreția și frumusețea exterioară a Bisericii Episcopale Române din Cernăuți. Profitând de ușa principală întredeschisă, am intrat înăuntru. Ce mi-a fost dat să văd era întruchiparea concretă a urii comuniștilor față de biserică, în general și față de români, în cazul de față. Absolut întreg spațiu interior al  bisericii era transformat în depozit de materiale de construcții: lemn de construcții fasonat pe diferite dimensiuni, scânduri, stive de saci cu ciment și alte materiale de construcții până deasupra ferestrelor. Nu se putea vedea decât foarte puțin din pictura cupolei bisericii. Am ieșit tare mâhnit  și mi-am dat seama că poveștile consătenilor mei, foști prizonieri la sovietici, despre folosirea bisericilor ca săli de dansuri, grajduri pentru animale sau depozite de materiale de construcții erau perfect adevărate.

In drum spre hotel mi-am amintit că Doina m-a rugat că, dacă  găsesc, să cumpăr un set de vase de bucatărie de inox. Intru într-un magazin de menaj și întreb vânzătorii dacă au așa ceva. Toți ridicau din umeri, nimeni nu știa românește. Atunci încep să fac apel la  cunoștințele mele de limbă  rusă, pornind de la oțel, la rusescul stal, trecând pe lângă  Stalin și ajung, în final, la stalicinâi, adică  din oțel, oţelos. Tot nu m-a înțeles nimeni. Atunci, o tânără care intrase între timp în magazin, văzându-mă cum mă chinuiesc să-i explic vânzătorului ce doresc, mă întreabă, pe românește, ce vreți să cumpărați, domnule? I-am răspuns, vase de bucătărie din inox. Ea întreabă, vânzătorul spune că nu are, eu zic spasiba, respectiv mulțumesc și părăsesc magazinul.

Tânăra  mă urmează și imediat ce ajung în stradă mă întreabă de unde sunt. Îi răspund ca din România. Atunci ea îmi spune că este româncă din comuna Mahala, din apropierea Cernăuțiului, că este studentă la facultatea  de medicină, în anul al doilea, că iubește  România și tare mult ar dori să o viziteze, că ascultă  permanent posturile de radio românești, visează să-și continuie studiile aici, eventual să se stabilească în România, dar nu știe cum să procedeze. Ar dori să facă orice sacrificiu pentru a realiza această dorință, inclusiv o căsătorie fictivă, numai să trăiască în România, solicitându-mi părerea, dacă aș  putea-o ajuta într-un fel.

Eu cunoșteam foarte bine legislația română în materie, respectiv regimul străinilor în România, sau căsătoria unui român cu o cetăţeană străină, din perioada în care am activat ca diplomat la Ambasada României din Franţa. Știam că un român, pentru a se căsători cu o cetăţeană străină avea nevoie de o autorizaţie specială, semnată de preşedintele ţării, ori cum N. Ceauşescu era tare ocupat cu alte probleme, cu căsătoriile mixte era tare zgârcit şi le  semna din an în Paşte.

Imi aduc bine aminte, când lucram la Paris, că într-o zi a venit un francez la ambasadă să ne ceară ajutorul ca logodnica lui să obţină autorizaţia de căsătorie cu el. Omul a venit ca turist în România, a cunoscut o româncuţă pe plajă, s-a îndrăgostit de ea, s-au iubit, ea a rămas însărcinată, iar el i-a spus, nici o problema, vino în Franţa, ne căsătorim şi totul s-a rezolvat. Numai că în cazul de faţă, de aici au început problemele

Fata a depus cerere de aprobare a căsătoriei la preşedinţie, Ceauşescu nu avea timp pentru asemenea nimicuri, copilul s-a născut, a crescut, a început să meargă, apoi să vorbească, dar mama tot nu obţinea aprobarea mult dorită. Omul a venit disperat la ambasada să ceară ajutorul pentru a-şi întemeia familia. Imi amintesc, mi-a spus textual: „Domnule consul, ajutaţi-mă în obţinerea autorizaţiei respective, copilul meu creşte, a început să vorbească şi nu mă recunoaşte de tată. Când merg în România și mă  mă vede  lângă  mamă-sa, o întreabă, cine este nenea”?

In cazul studentei din Cernăuţi, până obţinea logodnicul ei autorizaţia de căsătorie, ea termina facultatea şi poate mai făcea şi un an, doi  de rezidenţiat. Puteam eu să-i spun asta, nici vorbă. După felul cum se întorceau acasă majoritatea românilor aflaţi la studii în URSS cu diploma în buzunar, dar şi cu soţii rusoaice, blonde, frumoase foc şi bine instruite de către KGB asupra sarcinilor de îndeplinit, bănuiam ca studenta din Mahala nu are nevoie de autorizaţie de căsătorie semnată de  Mihail Gorbaciov. Fără ca eu să cunosc legislaţia în vigoare în URSS  am sfătuit-o să solicite un paşaport cu care să vină pentru o perioadă mai scurtă în România, să se documenteze asupra posibilitaţilor de a-şi continua studiile aici sau chiar de a se stabili definitiv în ţara noastră. In vremurile acelea românilor le era strict interzis să găzduiasca persoane străine în apartamentele lor. Conştient fiind de riscul pe care mi-l asumam, pentru a o ajuta, i-am promis studentei că aş putea să-i asigur cazarea gratuită în apartamentul meu din Bucureşti, pentru o perioadă limitată de timp, până îşi rezolva problemele ei de sejur, sau, în gândul meu, până  mă toarnă  un vecin la securitate că eu găzduiesc un străin în apartament.

Se pare că obţinerea paşaportului era o problemă grea pentru ea. Oricum, cât a stat de vorbă cu mine era tare agitată, mereu se uita în dreapta şi în stânga să vadă dacă nu o urmăreşte cineva. In momentul în care eu căutam o bucată de hârtie să-i dau adresa şi telefonul meu din Bucureşti mi-a mulţumit frumos şi a plecat val-vârtej, fără să aflu măcar cum se numeşte acea studentă din Mahala.

Sunt absolut convins că în prezent  ea este medic specialist într-un spital din România sau din Europa occidentală, dar nu din Ucraina. Întâlnirea şi convorbirea cu această persoană m-a convins şi mai mult despre tragedia românilor rămaşi în afara graniţelor ţării, supuşi  deznaţionalizării,  fără  nici un ajutor din partea fraţilor din România.

După aceasta discuţie răscolitoare, în drum spre hotel văd un cuplu de bătrânei, care vindeau îngheţată la cornet, dintr-un cărucior. Intreb ce sortimente are, iar el mi le înşiră pe toate. Comand una cu vanilie. In timp ce o consumam la faţa locului, el mă întreabă: dumneata nu pari a fi de pe aici, de unde sunteţi? I-am răspuns: Da, aveţi dreptate, sunt din ţara de dincolo de gardul de sârma ghimpată, din România. De unde anume din România? Din Bucureşti. Chiar din Bucureşti? Da, chiar din Bucureşti, îi răspund eu ca să nu mai lungesc vorba. Doamne, ce oraş frumos, eu acolo am făcut armata, câte amintiri plăcute mă leagă de acel  oraş. Apropo, domnule, ce noutăţi mai sunt prin Crucea de Piatră? Nu am mai apucat să-i răspund că soţia sa mi-a luat-o înainte: „Nu ţi-e ruşine, boşorogule, eşti cu un picior în groapă şi te interesează ce noutăţi au apărut în Crucea de Piatră”?!

Aceasta a fost ultima convorbire pe care am avut-o cu românii din Bucovina de Nord.

Constantin COJOCARU

P.S. Pentru tinerii care poate nu ştiu ce este Crucea de Piatra: În perioada interbelică era cartierul prostituatelor din Bucureşti, foarte vizitat  de către soldaţii în termen, dar uneori, spun gurile rele, chiar şi de regele Carol al II-lea.

Articolul IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN ȚĂRILE ROMÂNILOR UITAȚI apare prima dată în Ecoul muntilor.

După absolvirea celor patru clase obligatorii, am intrat direct în câmpul muncii, primind sarcina să mă ocup de sectorul zootehnic al familei, unde am activat până în toamna lui 1948. Am învăţat absolut toate fazele de lucru ale acestui sector, de la alimentare şi adăpare, până la spălatul bine, cu apă călduţă, a ugerului la vacă şi mulsul acesteia.

În anul 1948, ca urmare a Reformei învăţământului, în comuna vecină, Borca, s-a creat un gimnaziu. Mama, analfabetă, fără să mă întrebe dacă după doi ani de întrerupere doresc să continui şcoala, s-a consultat cu ceilalţi membri ai familiei, cu învăţătoarea Marieta Popescu din Mădei, dar în primul rând cu Vasile Codrescu, directorul noului gimnaziu şi după ce s-a lămurit bine ce este cu acest gimnaziu, m-a înscris în clasa a V-a.

Era toamnă, după Vinerea Mare (14 octombrie), iar eu eram, ca de obicei, la muncă, în sectorul rezervat, respectiv cu vitele familiei la tomnat în Pietroasa, unde aveam o livadă de fâneţe şi unde stăteam până cădea prima zăpadă.

Într-o zi mama mi-a poruncit printr-un consătean ca în prima duminică să cobor neapărat în sat, fără să-mi spună de ce. Ajuns acasă, mi-a dat vestea: „De mâine mergi la gimnaziu în Borca!”. Protestele mele că eu am uitat multe lucruri învăţate la şcoală, care începuse deja de mai bine de o lună, că nu am nişte haine corespunzătoare de elev, dar mai ales grija mea pentru vitele rămase singure în Pietroasa, nu au servit la nimic. De vite vom avea noi grijă, iar aici în faţă ai noul costum pe care ţi l-am pregătit, pentru a fi în rând cu lumea. Mi-a prezentat opincile din piele de porc, ciorapii de lână, pantalonii, cămeşa din pânză de tort (cânepă), pulovăr şi suman, absolut toate lucrate în casă de mama şi sora mea mai mare, Ana. Pentru mama era lege, fiecare copil al ei, toamna când începea școala trebuia să fie îmbrăcat în haine noi. De fapt, acesta era motivul real al întârzierii începerii școlii mele.

Neputându-mă opune deciziei mamei, a doua zi, luni, fără niciun elan, am pornit pe jos cei 7 km până la şcoală. Acolo am făcut cunoştinţă cu noii mei colegi de clasă, vreo 25 la număr, toţi de prin satele apropiate, fii şi fiice de ţărani, modest îmbrăcaţi ca şi mine, prietenoşi. Atunci am aflat şi despre noua organizare a şcolii, cu mai multe discipline separate între ele prin pauze, cu profesori la fiecare disciplină s.a. Oricum, m-am calmat şi mi-a dispărut teama că nu voi face faţă şcolii.

A doua zi, marţi, prima oră a fost de matematică, la care eu mă consideram foarte bun. Nu am înţeles nimic din ce a prezentat profesorul, deoarece erau termeni noi, la care eu lipsisem la ore. Profesorul Vasile Florescu a sesizat situaţia mea, mi-a spus că va trebui să muncesc puţin mai mult, pentru a recupera întârzierea, că el mă va ajuta şi că este sigur că voi face faţă sarcinilor şcolare.

   A urmat ora de muzică. Profesor la această disciplină era învăţătorul Vasile Luca, un om mai în vârstă, spre 50 de ani. Originar dintr-un sat de la şes, după absolvirea şcolii normale a fost repartizat ca învăţător la şcoala din Farcaşa, unde a rămas pentru toată viaţa. În Farcaşa, dar şi în satele înconjurătoare se bucura de reputaţia că este un profesionist desăvârşit, foarte exigent, care a contribuit mult la ridicarea nivelului cunoştinţelor elevilor săi, dar şi al locuitorilor din comună, a format un cor pe mai multe voci din elevi şi tineri din localitate, cu care a prezentat concerte, a cules şi publicat folclor din zonă, deci un om de toată isprava.

Cum atunci după război nu existau suficienți profesori pentru noile gimnazii create, s-a apelat la învăţători, desigur, la cei mai bine pregătiţi, și profesorul Vasile Luca făcea parte din această categorie şi a acceptat să predea muzica la gimnaziul din Borca.

Deci marţi la ora de muzică profesorul Luca intră în clasă, cu o foaie de hârtie în mână, pe post de catalog, merge la catedră, face apelul, după care spune: „să trecem la ascultare!”. Primul sunt eu invitat la tablă. „Elev Cojocaru Constantin, vorbeşte-mi despre Cheia Sol şi deseneaz-o pe portativ!”. Despre chei mai auzisem eu, cele cu care se încuie uşa, dar erau făcute de fabrică. Ţiganul fierar din capul satului care-i făcuse lui frate-meu Simion o cheie specială pentru bordeiul din Pietroasa se numea Petre Burdulea şi nu Sol, dar în plus omul nu avea treabă cu muzica. Cât priveşte portativul, era un termen pe care-l auzeam pentru prima dată în viaţă, cum să-l desenezi pe tablă? Normal că am luat poziţia surdo-mutului, care l-a enervat teribil. În loc să mă întrebe cum am căzut din cer în clasa lui şi nu ştiu absolut nimic despre muzică, a început să se laude cu rezultatele excepţionale pe care le-a avut până atunci cu elevii săi, pentru ca în final să-mi spuna:„ Bine, pentru astăzi îți dau nota 4, de încurajare, dar în viitor te asigur că dacă nu vei învăţa dumnezeeşte la muzică, nu vei promova niciodată clasa, vei rămâne repetent în vecii vecilor!”.

Perspectiva repetenţiei m-a îngrozit pur şi simplu. Cum eu, premiantul din clasele primare să mă prezint în faţa consătenilor ca repetent perpetuu? Mă gândeam ca de la tablă să mă duc în bancă, să-mi iau trăistuţa cu cele trei caiete, să plec pe drumul plutaşilor (mai scurt), dar din Puciosul să nu merg acasă, ci să mă îndrept direct către bordeiul din Pietroasa, lângă animale, unde mă simţeam fericit. Nu am făcut-o, dar ajuns acasă, de la poartă i-am spus mamei hotărât că eu nu mai merg la şcoală nu vreau să ajung repetent, să fiu de râsul tuturor.

Mama m-a ascultat atentă, mi-a spus să mă calmez, apoi mi-a explicat că eu nu sunt prostul satului, că sunt totuşi un copil normal şi că ea este sigură că mă voi descurca până la urmă cu şcoala. „Tu vezi bine, noi avem foarte puţin pământ, nu putem creşte mai multe vite mari în ogradă, care să ne ajute să ne descurcăm cu banii. Vrei să rămâi în sat, să lucrezi toată viaţa în pădure, unde se munceşte atât de greu şi se câştigă atât de puţin? Fă-o, dar nu va fi bine pentru tine.” Toată viaţa ei mama a avut obsesia lipsei pământului în familie, idee pe care a inoculat-o şi copiilor săi.

Până la urmă m-a convins totuşi să merg la şcoală şi rezultatul se vede, am absolvit două facultăţi, fără muzică.

După vacanţa de iarnă, din ianuarie 1949, din motive pe care nu le ştiu, Vasile Luca nu s-a mai prezentat la ore, spre satisfacţia mea, iar gimnaziul a rămas pentru următorii trei ani fără profesori de muzică. În timpul orelor de muzică făceam repetiţii la cor cu cântece patriotice, revoluţionare, imnurile Republicii Populare Române (au fost mai multe), „Şiraka strana maia rodnaia”, imnul de atunci al URSS, dar şi al actualei Federaţii Ruse, deoarece a fost reactualizat printr-un ucaz a lui Volodea Putin, Kalinka, Katiuşa, Suliko şi altele de aceeaşi sorginte. Lucru curios, când mai târziu mi-am reluat studiile la liceul din Borca, tot nu exista un profesor de muzică, iar elevii la ora respectivă repetau la cor alte cântece, dirijor fiind o învăţătoare, de obicei, soţia directorului.

Cam la atât s-au redus studiile mele muzicale în şcolile pe care le-am urmat. Totuşi, participarea mea la coruri nu a rămas fără niciun ecou. Am prins dragoste faţă de muzica zisă corală, iar în timpul studenţiei, în urma unui test destul de atent asupra calităţii vocii mele, asta  incluzând şi câteva vocalize, am fost admis în corul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde am activat timp de 4 ani, am participat la numeroase spectacole şi concursuri care mi-au adus multe satisfacţii.

Constantin COJOCARU

Articolul CÂTĂ MUZICĂ AM ÎNVĂŢAT EU ÎN ŞCOLI… apare prima dată în Ecoul muntilor.