Fiecare artist îşi începea activitatea la această sală printr-un concert avant-premiere, la care era invitată toate crema societăţii culturale parisiene, ziarişti, scriitori, miniştri, oameni de cultură, diplomaţi, printre care sigur şi Elvira Popesco. Ei bine, din momentul în care eu am început colaborarea cu Elvira Popesco, până la terminarea stagiului meu în Franţa, am primit invitaţii la toate concertele avant-premiere de la sala Olimpia. Imaginaţi-vă că nu erau locuri la cucurigu sau pe strapontine, ci în cele mai bune rânduri. La un asemenea concert, eu cu Doina, soţia mea, am stat alături de Dalida şi un Prince de France, nu mai ştiu bine din ce familie, de Bourbon sau Bonaparte, care atunci era prietenul ei. Asemenea invitaţii primeam şi la concerte de la alte săli de spectacole, inclusiv de la teatrul Marigni. Probabil Elvira Popescu era invitată la asemenea manifestări pe care nu le putea onora şi atunci mi le oferea mie şi soţiei. Aceasta situaţie a stârnit invidia unor colegi din ambasadă, dar băieţii care urmăreau foarte atent activitatea mea erau bine informaţi, eu ştiam asta şi nu-mi făceam probleme. La un moment dat, la teatrul Marigni s-a repus în scenă piesa „Mama”, scrisă special pentru Elvira Popesc de către scriitorul francez Louis Vermeil, piesă în care actriţa juca rolul principal. Premiera avusese loc de multă vreme, era deci o reluare. Am primit totuşi o invitaţie, la primul spectacol. Când am confirmat primirea invitaţiei şi i-am mulţumit i-am spus că soţia mea şi cu mine, am dori mult, dacă se poate, în pauza spectacolului ne-ar putea primi pentru 2-3 minute. Ne-a răspuns că ne primeşte cu multă plăcere, deoarece vrea să ne cunoască, să ne vadă la ochi cum arătam. Cu mine vorbisem de zeci de ori, dar nu ne văzusem. În ziua spectacolului, în pauză, cu buchetul de flori în mână, am întrebat o persoană cum putem ajunge la Dna Elvire Popesco, aceasta fiind deja informată, ne-a condus imediat în camera respectivă unde eram aşteptaţi. Ne-a primit cu multă căldură şi naturaleţe, de parcă am fi fost prieteni de o viaţă, care se revăd după o lungă perioadă de timp.

Totuşi teroarea timpului, a cuvântului dat, pe care un diplomat trebuie să-l respecte cu stricteţe, ne-am despărţit, cu promisiunea că impresile despre spectacol, pe care le-a solicitat, le vom comunica la o întalire ulterioară. Cât priveşte actriţa franceză Elvira Popesco, în afară de talentul cu carul cu care a hărăzit-o Dumnezeu, mai avea un atu important, pe care colegii ei francezi nu-l aveau. Nu o spun eu, Costica Cojocaru ot Lunca Gâştei, ci au spus-o cu mult înainte de mine marii specialişti care i-au studiat viaţa şi creaţia artistică. Este vorba de un uşor accent străin, în speţă românesc, al limbii franceze pe care o vorbea, fenomen extrem de bine apreciat de către spectatorii francezi, Era conştientă de acest aspect şi căuta să-l respecte cu stricteţe, fără a abuza. Un fenomen similar s-a observat şi la cântăreaţa Dalida, care, născută în Egipt şi copilărind la Cairo şi în Tunis, limba arabă a lăsat urme în franceza pe care o vorbea.

Spectacolul cu piesa „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, l-am privit cu maximă atenţie şi mi-a rămas în memorie pentru toată viaţa. După aproape fiecare replică a Elvirei Popesco urmau aplauze prelungite. Mai mult, actriţa îşi permitea ca anumite replici din piesă să le pronunţe în limba română şi atunci să vezi aplauze, minute în şir. De exemplu, dacă în text scria „maman” actriţa pronunţa cu voce tare, disperată, „Mamaaaa”, de parcă ar fi vrut să o cheme în ajutor, sau să se mire de ceva. Dacă în text era scris „au diable”, ea striga cu furie şi dispreţ „Dute dracului de aici”!

Eu sunt conştient că toţi spectatorii piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, erau oameni instruiţi, înţelegeau sensul cuvintelor din text schimbate în română, dar sunt convins că altui actor nu i s-ar fi permis aşa ceva. Este o dovadă a aprecierei calităţii prestaţiei celebrei actriţe, din partea publicului francez.

În încheierea acestui capitol rog cititorul să ierte blasfemia pe care o comit, când compar aplauzele văzute la spectacolul piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, cu alte aplauze văzute mai tarziu în România, mai precis în noiembrie 1989 la Bucureşti, când la marele conclav al bezmeticilor aplaudaci, aceştia strigau cât îi ţineau bojogii „Ceauşescu reales la al XIV-lea congres”, apoi aplaudau în neştire. Dorinţa li s-a îndeplinit şi ce a urmat ştie toată lumea. Dacă nu mă credeţi ce afirm despre aplauze, priviţi pe internet filmul despre Congresul al XIV-lea al PCR.

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri cu Elvira Popesco – Concertele de la sala Olimpia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autorul face, pentru început, o scurtă istorie a plaiurilor din jurul Grințieșului, aducând în atenție, printre altele, multele năvăliri și retrageri ale dușmanilor prin trecătorile din Carpații Orientali, cu accent pe zona Tulgheșului, pe acolo pe unde au trecut – aflăm din paginile cărții – căpetenii celebre, precum Sigismund de Luxemburg ori Matei Corvin („regele, transportat pe o targă, scăpă pe drumul Tulgheșului”). Zona a fost, veacuri de-a rândul, una a disputelor, fiind spațiu de graniță între Imperiul austro-ungar și Moldova. Prigonirea românilor din Transilvania a făcut ca prin pasurile de la Cheile Bicazului și Tulgheș să pătrundă în ținutul Neamțului o mare mulțime a populației ardelene.

Cum locuitorii acestei zone de munte se ocupau, în principal, cu valorificarea masei lemnoase și creșterea animalelor – în special oi, cai și vite – , profesorul Daniel Dieaconu continuă parcursul cărții cu o oprire asupra vieții economice a sătenilor de prin părțile Grințieșului. Alături de fotografii, cititorul găsește amănunte despre ocupațiile secundare ale oamenilor (prelucrarea lemnului, morăritul, fierăritul, industria casnică), care s-au transformat chiar în meșteșuguri (tâmplărie, dulgherit, țesut manual ori în stative, sumănăritul). Cel care parcurge paginile lucrării află și despre meșteșugari, numele lui Nicolae Popa neputând fi ocolit.

După această amplă introducere, demnă de o monografie redactată pe baze științifice (nu lipsesc datele statistice!), profesorul Daniel Dieaconu se oprește la tema principală a lucrării, păstoritul în munții Neamțului. Ocupație străveche care, în afara foloaselor imediate aduse oamenilor acestei zone de munte a Moldovei, a avut înrâurire și asupra etnografiei nemțenilor trăitori la munte.

Astfel, activitatea la stână sau în transhumanță a păstorilor a dus la crearea de tradiții, de practici și credințe, care au fost perpetuate de generațiile care s-au succedat de-a lungul veacurilor. Este descrisă, spre exemplu, formarea, și apoi, desfacerea turmei, care au creat, la rândul lor, diverse practici rituale: descântece pentru negi, descântece de obrintire, de uimă, de ulcior, de pușchea, toate aplicate la oameni, dar mai ales la animale. De asemenea, sunt prezente și superstițiile legate de viața și ocupațiile oamenilor de la munte.

Fin cunoscător al etnografiei spațiului care are în cuprins muntele Ceahlău, văile Bistriței și Bicazului, autorul nu omite nici creația populară. Pentru a întregi imaginea de poveste asupra vieții și ocupațiilor înaintașilor, apelează la versuri și cântece de ciobănie („Ciobănaș de la oiță”, „Cântecul mioarei”, „Ciobănaș la oi m-aș duce”, printre altele), ori de haiducie („Cântecul lui Ștefan Bujor”, „Cântecul Grințieșului”, „Balada lui Cristea Păcurar” și altele asemenea), strigături, ori legende („Scăldătoarea vulturilor”, „Piciorul lui Radu”, „Stănilă și Piatra lăcrimată”, „Clăile lui Miron”, „Baba Dochia” și enumerarea poate continua), punând accentul pe viața păstorilor.

Având convingerea că tradițiile populare ale muntenilor din zona Grințieș sunt și astăzi trecute mai departe, de la generațiile de seniori la cele mult mai tinere, profesorul Daniel Dieaconu încheie studiul său asupra etnografiei și folclorului locului cu o serie de portrete ale unor munteni ai prezentului – Constantin Cojocaru-Țuiac, Aurel Ifrim (care vorbește despre bunicul său, Ion Ifrim), Iustina Rugină, Costel Bondrea, Anastasia Stelea, Ghiță Dandu, Maria Ecaterina Curcă, familia Peter (soții Cristian și Ionela, alături de fii Ionuț și Andrei), portrete și povestiri pe care s-au trudit să le strângă și să le transmită mai departe vajnicele colaboratoare Roxana Gabor-Tănase și Corina Crușitu.

Adăugând, în încheiere, amănuntul că lucrarea are în cuprinsul ei și un glosar de termeni păstorești de care s-a îngrijit învățătorul Ilie Alexandru, conchidem că „Păstoritul prin munții Neamțului. Studii de etnografie și folclor” este o carte care întregește portretul lumii etnografice arhaice din zona Grințieșului și, deopotrivă, opera de recuperare a istoriei locale, proiect de lungă durată (ca timp, dar și ca întindere editorială) a profesorului Daniel Dieaconu.

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”

Articolul Semnal editorial: „PĂSTORITUL PRIN MUNȚII NEAMȚULUI. STUDII DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR”, O LUCRARE VALOROASĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Eram în vara anului 1953, lucram la „echipa fulger”, echipa de intervenţii rapide pe sectorul Broşteni podul de la Hangu al văii Bistriţei. Menirea echipelor fulger era să rezolve rapid închisorile de plute, să menţină permanent calea liberă deplasării acestora. Parcurgeam aproape zilnic acest traseu.

In acele vremuri, comunele din amonte de Bicaz, până la Broşteni, făceau parte din raionul Ceahlău, regiunea Bacău. Organizarea administrativă a ţării era similară cu cea din URSS. Cum în toate şcolile din  ţară, din clasa a IV a primară, învăţarea limbii ruse era obligatorie, mai era puţin timp până când, între ghilimele, un grup de tovarăşi să ceară alipirea României la URSS şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale să aprobe această cerere.

Exista deja un precedent. Un grup de muncitori din Braşov, între ghilimele, a cerut ca oraşul lor să se numească Stalin şi cererea le-a fost aprobată. Până târziu în deceniul şapte al veacului trecut Braşovul s-a numit oraşul Stalin, inclusiv staţiunea Poiana Stalin. Se spune totuşi că braşovenii pentru a păstra în memorie vechea denumire a oraşului lor, au hotărât ca în viitor operele lui Stalin să se numească braşoave.

În anul 1951, a început construcţia hidrocentralei de la Bicaz, programată să fie terminată în 5 ani, dar lucrările s-au finalizat abia în anul 1960.

De la bun început se cunoşteau precis şi se popularizau toţi parametrii hidrocentralei, deci lumea din zonă ştia precis ce o aşteaptă.

Cu toate acestea, în vara lui 1953 am observat că în Ceahlău, puţin mai în aval de centrul localităţii, s-a deschis un şantier pentru construcţia unei  case. Cum ştiam bine că acel loc va fi inundat de lacul de acumulare, m-am interesat să aflu despre ce este vorba şi am aflat că va fi o casă de cultură a raionului Ceahlău. Nu era treaba mea să mă interesez de soarta acestei construcţii când vor ajunge aici apele lacului de acumulare.

In acele vremuri era obiceiul ca unele construcţii importante să se realizeze prin muncă voluntară, prestată în special de tineri, vezi căile ferate Bumbeşti Livezeni, Salva Vişeu, conducta de gaze Agnita Botorca s.a.

Astfel s-a hotărât ca lemnul pentru construcția casei raionale de cultură Ceahlău provenit dintr un parchet de pe pârâul Arsuri, un afluent al Negrei Broșteni, să fie adus la destinație prin muncă voluntară. Dar cum plutașii nu se înghesuiau să conducă gratuit pluta respectivă, din schela de legare de la Arsuri până la Ceahlău, s-a decis ca această treabă să o facă tinerii din echipele fulger. Pentru sectorul Broşteni podul de la Hangu, şeful de sector, dar şi al echipei fulger, Vasile T. Cârjă din Mădei, a hotărât ca pluta în cauză să fie condusă de tinerii Gheorghiţă Iftimuţ din Mădei şi subsemnatul, mezinul echipei fulger, între paranteze, aveam 17  ani.  Gheorghiţă Iftimuţ era cu doi ani mai mare decât mine, fusesem colegi în unele clase primare, dar fiind mai profund în studii, a mers mai molcom. Era fiu de plutaş, tare mândru de aceasta origine socială în acele vremuri şi mai reţin că era deja un fumător tare pasionat,

În ziua stabilită, eu cu Gheorghiţă ne-am dus în Broşteni, la sosirea plutei de pe Neagra  ne-am urcat pe ea, eu am primit actele, colegii care au adus-o, ne-au predat cârmele şi ne-au părăsit. Imediat după ce am plecat la drum Gheorghiţă îmi spune Costică: „Pluta este uşoară, din numai patru table, din lemn subţire, apa este normală, nu are rost să stăm amândoi la coarne. Condu-o tu singur până în Borca, iar eu o conduc în continuare până la Ceahlău”. Zis şi făcut. El şi a scos cârma din resteu, s-a aşezat pe încărcătură şi a început să întrebe femeile care prindeau zlăvoci cu crâsnicul, sau ghileau pânza de cânepă la râu cât este ceasul, deşi el nu aveau un asemenea instrument, dacă soţii le-au lăsat să se odihnească în noaptea precedentă şi câte alte întrebări cu subînţelesuri.

Când am ajuns în schela de tranzit din Mădei, unde erau multe plute staţionate, fără ca eu să observ, deoarece eram cu privirea în faţă, cum era şi normal, el s-a ridicat, şi a luat ţapina şi a părăsit pluta staţionată, spunându-mi: „Costică, drum bun”. Când l-am văzut, l-am întrebat: „Ce faci, bre, mă laşi singur?” „Drum bun”, a repetat el şi s-a depărtat spre mal.

Ei bine, în acel moment am trecut prin nişte clipe teribile, care mi sţau întipărit în memorie pentru tot restul vieţii. Deşi cunoşteam perfect traseul pe care urma să conduc pluta, îl parcursesem de sute de ori, în întregime sau parţial, niciodată singur, ci cu altcineva.  Dacă am condus o plută singur, asta am făcut-o pe distanţe scurte, de la o închisoare până la prima dolie, unde o prindeam la mal. Acum trebuia să conduc singur pluta pe o distanţă foarte lungă.

Pentru câteva clipe m-am văzut singur, nu la cârma unei plute uşoare, din lemn subţire, de circa 120 de mc, pe o apă normală, ci m-am văzut singur la cârma unei plute uriaşe de catarge de 350 mc, pe o Bistriţă furioasă în vreme de puhoi, deci cu riscuri enorme de a o sparge, dar mai ales de a mă face de râs că nu sunt capabil de a îndeplini o misiune încredinţată.

Norocul meu a fost ca m-am trezit repede la realitate, mi-am dat seama de situaţie, cunoşteam bine meseria şi nu aveam nici un motiv de îngrijorare. Cunoşteam bine traseul, nu numai până la podul de la Hangu, ci până la Piatra Neamţ, unde mersesem deseori cu pluta, ca dălcăuş, cu vecini, plutaşi experimentaţi.

La podul din Pârâul Cârjei mă aştepta şeful echipei fulger care m-a întrebat, chipurile curios, unde-i Gheorghiţă, apoi mi-a spus că o să-l pedepsească, deoarece m-a părăsit. A doua zi mi-a mărturisit că el i-a spus lui Gheorghiţă să mă lase singur la cârmă, deoarece ştia că nu-l voi face de ruşine, ca profesorul meu de plutărit.

Mi-a spus că la Ceahlău voi fi aşteptat de oameni şi de un tractor la locul respectiv, destul de dificil, să pregătesc şpranga şi în momentul în care buza plutei atingea malul să o agăţ de tractor, care o va trage  pe uscat. Întrucât el nu mai trimite camionul echipei să mă recuperează, a zis că după ce predau pluta şi actele, să ies la şosea şi să mă întorc acasă cu unul din camioanele care transportau plutaşii acasă.

După aceea am condus pluta la destinaţie fără nici un fel de emoţii, dar nu am întrebat nici o femeie de pe maluri cum a dormit în noaptea precedentă.

Ajuns cu mare întârziere acasă, mama m-a întrebat foarte îngrijorata ce s a întâmplat cu mine de vin aşa de târziu după camionul echipei.  I-am raspuns triumfător: „Mamă, astăzi am dus prima plută singur până la Ceahlău. Sunt plutaş”. „Mare scofală”, mi-a răspuns ea. „Cum poţi să spui asta, mamă? Am doar 17 ani împliniţi”.  „Şi ce, eşti singurul care faci treaba asta?  Sunt atâţia plutaşi de vârsta ta, care conduc plute singuri, fără atâta şcoală cât ai facut tu”.

Am înţeles perfect situaţia, unde o durea pe mama că nu am putut termina liceul şi am ajuns plutaş, situaţie care o nemulţumea, aşa că am terminat discuţia.

Casa raională de cultură din Ceahlău s-a terminat repede, iar eu de câte  ori treceam pe lângă ea o priveam si eram tare mândru, în sinea mea, că la realizarea ei am contribuit şi eu, un procent de 0,0001 la sută, prin transportul lemnului necesar.

Timpul a trecut, de raionul Ceahlău nu s-a ales nimic, precum de făina calicului. Majoritatea satelor au ajuns sub ape, trei comune au trecut la raionul Târgu-Neamţ, iar Broştenii a trecut la raionul Vatra Dornei, regiunea Suceava.

Casa raională de cultură, râvnită de toate comunele fostului raion Ceahlău, a revenit în final comunei Borca, unde se află şi în prezent şi unde îşi îndeplineşte cu prisosinţă menirea pentru care a fost făcută. S-a ales, în final comuna Borca şi graţie intervenţiei bine argumentate şi documentate a profesorului Vasile Codrescu, după cum se vorbeşte prin sat şi eu ţin să-l felicit, post mortem, pentru această reuşită.

Mai mult, dacă stau şi mă gândesc câte fapte bune pentru comună a lăsat acest inimos şi plin de iniţiative profesor şi director de şcoală şi aici mă refer în primul rând la organizarea gimnaziului din Borca, în anul 1948, unde eu am început pregătirea intelectuală pentru viaţă, parcă ar merita ca acest locaş de cultură din Borca să poarte numele Vasile Codrescu.

Am intitulat această poveste „O Întamplare”, cu semnul întrebării. Dar oare este întâmplător că două momente importante din activitatea mea s-au derulat în paralel cu existenţa acestei clădiri? Nu, Pronia a decis ca eu, după ce am adus lemnele pentru construcţia casei de cultură, să trec cu brio examenul de plutaş, după aceea să îmi continui activitatea în acest domeniu, fapt ce mi-a permis să cunosc în profunzime această bogată şi interesantă ocupaţie multiseculară a locuitorilor din bazinul Bistriţei. Toate aceste cunoştinţe acumulate mi-au permis să realizez prima şi singura monografie a plutăritului pe Bistriţa, scrisă de un fost plutaş.

Este o lucrare bine documentată, în mare parte traită, nu din auzite sau din alte cărţi, cum mai procedează unii, şi care merita citită.

Faptul că eu mi-am încheiat activitatea în domeniul plutăritului după 71 de ani  prin lansarea ediţiei a treia a monografiei chiar în incinta  casei la construcţia căreia am participat, este adevărat cu o contribuţie extrem de mică, simbolică, poate de 0,0001 la sută, puţin, dar mai mult decât nimic, nu este o simplă întâmplare.

Sunt tare mândru de această contribuţie şi mă simt onorat că la temelia căminului cultural din Borca se află şi o cărămidă pusă de mine.

Constantin Cojocaru-Ţuiac

Articolul Poveştile Ecoului: O ÎNTÂMPLARE? apare prima dată în Ecoul muntilor.

Constantin COJOCARU-ȚUIAC

Articolul DESPRE PLUTE CU… ȚUIAC apare prima dată în Ecoul muntilor.

O bună şi folositoare lectură vă dorim!

Articolul Ecoul Munților nr. 17! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Odată bunurile predate colectivei la înscriere, omul își vedea de treabă, într-un an își refăcea șeptelul personal, dar beneficia de toate drepturile acordate colectiviștilor și nu erau puține. Nu merita să te înscrii în colectivă?

Tinerii colectiviști din comuna Broșteni nu erau toți băștinași,  printre ei erau și unii aduși de soartă (căsătorie, serviciu etc.) din cele patru zări ale țării. Prima lor grijă când s-au înscris în colectivă, a fost să se descotorosească de pământul pe care-l moșteneau de la părinți. Astfel, din start, proaspăta gospodărie agricolă colectivă din Broșteni era proprietara unor mici loturi de teren agricol în Dorohoi, Flămânzi, Podul Iloaiei sau Maglavid.

În toamna lui 1949 s-a inaugurat, cu mult tam-tam, prima gospodărie agricolă colectivă din zona de munte a țării, cu profil zootehnic. S-a organizat o mare serbare populară în Broșteni, au fost invitați sătenii din comunele învecinate, în primul rând reporteri de la ziare centrale și locale, de la radio, operatori de la jurnalele de actualități, granguri de la partid. Reporterii improvizați îndemnau sătenii ca în momentul festiv când semnau simbolic cererea de înscriere în colectivă să râdă cu gura până la urechi, să vadă spectatorii din sala de cinema cât de fericiți sunt aceștia că au ajuns la momentul atât de mult visat, al înscrierii în colectivă. A fost un spectacol caraghios, demn de teatrul absurdului a lui Eugen Ionescu, dar ulterior vor urma altele și mai penibile. Cu acest prilej s-a făcut cunoscut și numele noii gospodarii agricole colective, un nume promițător: „Dezrobirea Carpaților’’.

După terminarea tămbălăului cu inaugurarea, primăria a rezervat un spațiu drept sediu al colectivei, s-a stabilit conducerea acesteia, respectiv, președinte, vicepreședinte, contabil șef și încă ceva ajutori de băgători de seamă, toți salariați, dar de unde bani? Partidul le-a venit în ajutor, îndemnându-i să ceară împrumut la bancă. Au luat bani cu împrumut și așa și-a început activitatea colectiva „Dezrobirea Carpaților” din Broșteni.

Neavând nutreț pentru animale, s-a hotărât ca acestea să fie predate gospodăriei colective în primăvara anului viitor. În acea perioadă în colectiva „Dezrobirea Carpaților a intervenit un fenomen interesant. Pe întregul parcurs al râului Neagra Broșteni, între pârâul Cristișorul și Broşteni (cca 20 de km) și Negrișoara, între Dârmoxa și Ortoița (cca 8 km) de o parte și alta a celor doua râuri, existau și există și în prezent luncile Negrei, un teren extrem de valoros, totalizând mult peste 100 de ha. Până la proclamarea republicii acestea aparținuseră Moșiei Regale Broșteni (malul stâng) și Domeniului Coroanei Borca (malul drept). După abolirea monarhiei aceste lunci au trecut în administrația statului.

Pentru a veni în ajutorul proaspetei colective din Broșteni partidul a hotărât ca toate aceste lunci să fie date gratuit în folosință acesteia. Pentru un țăran sănătos la minte, aceasta danie însemna o mană cerească, pentru colectiviștii din Broșteni o adevărată pacoste, deoarece ei trebuiau să facă fânul de pe aceste lunci și numai de asta nu aveau chef.

În primăvara lui 1950 cei înscrişi în colectivă au predat animalele cu care se înscriseră, s-au creat trei stâni, au fost tocmiți ciobanii care urmau să aibă grijă de animale în timpul verii. In realitate aceștia, foarte puțini la număr, erau adevarații colectiviști, care aveau asigurat un loc de munca permanent în colectivă. La ceilalți colectiviști se făcea apel doar vara la făcutul fânului.

S-au repartizat cei mai buni munți pentru stâne, inclusiv brânzăria de pe Neagra de la Ortoița, care aparținuse până în 1947 Moșiei Regale Broșteni și care asigura brânzeturi curții regale. Deci din momentul în care vitele au fost urcate la munte și stânele au început sa producă, se poate spune că s-a intrat în normal la gospodăria agricolă colectivă din Broșteni.

GAC Broșteni avea nevoie de bani lichizi. Conducerea a hotărât să amenajeze un magazin unde stânele să aducă programat produsele spre vânzare. Măsura s-a dovedit a fi cu totul insuficientă. Cererea era prea mare față de ofertă. S-a hotărât să se vândă în magazin numai colectiviștilor. Rezultatul același, colectiviștii cumpărau produse și pentru rudele de gradul șase din comunele vecine. In sfârșit problema s-a rezolvat: colectiviștii cumpărau produse de la magazinul lor pe bază de borderou, aprobat, cu numele și prenume, sorturi și cantităţi, data și semnătura primitorului. Așa a apărut, după părerea mea, primul magazin cu circuit închis, atât de  apreciat de către grangurii partidului în epoca de aurceausustă. Dar problemele grave pentru colectiva din Broșteni abia acum încep; este vorba de pregătirea nutrețului pentru alimentarea vitelor iarna. Sezonul făcutul fânului este relativ scurt, maximum o lună și jumătate și la aceasta operație ar fi trebuit să participe toată suflarea colectivei, de la copii la batrâni, fiecare cu cât poate. Realitatea era cu totul alta. Colectiviștii care aveau pământ în proprietate își făceau în primul rând fânul de pe terenurile proprii și doar dacă le mai rămânea timp se mai gândeau și la colectivă. S-a apelat la funcţionărime care a fost prima care s-a înscris în colectivă și am spus și motivul. După multe amânări și discuții interminabile, pe la jumătatea lui august 1950, s-a reușit să se adune un grup de vreo 30 de persoane, care urcate în două camioane, puse la dispoziție gratuit de către Sovromlemn, au fost transportate la locul de muncă, pe Neagra, la Pârâul Stânii.

Odată coborâți din camioane a început acel spectacol de teatru al absurdului, ce ar fi stârnit invidia lui Eugen Ionescu. Erau acolo cosași în sandale, care în viața lor nu au pus mâna pe o coasă, nu știau să o mânuiască, să o bată, femei cu pantofi cu toc înalt și mănuși groase de lâna în mâini ca să nu-și strice manichiura. La toate acestea se mai adăuga faptul că absolut toți participanții erau bolnavi, suferind de cele mai năstrușnice maladii, unele medievale de mult dispărute, altele tropicale, deși nimeni nu călătorise în asemenea țări, altele profesionale, ale minerilor sau cimentiștilor și multe gravide, în luna întâia sau viitoare gravide. Merită consemnat dialogul dintre secretarul organizației de tineret (UTM) din colectivă și o utemistă: „Tovarașă, văd că nu prea ai chef de muncă, stai mai mult la umbra acelui brad”. „Da, aveți dreptate tov. secretar, dar vreau să vă spun că eu azi sunt indispusă și…” și nu a mai avut timp să termine fraza, că secretarul UTM i-a răspuns prompt: „Dar ce, tovarașă, dumneata crezi ca eu sunt dispus și iată-mă că sunt la muncă’’. Da, era la muncă, dar nu cu coasa, ci cu gura.

Cu asemenea oameni și cu un asemenea elan este normal că ierburile au rămas pe câmp și colectiva a trebuit să facă noi împrumuturi la bancă pentru a cumpăra nutrețurile necesare.

Pentru rezolvarea acestor probleme, în 1951 conducerea GAC  a încercat altă metodă, anume să se dea terenul de fânețe la lucru în sistemul „în parte”. Cetățeanul cutare ia 2 ha, în parte, face fânul pe care-l clădește în două clăi, egale ca mărime, una o ia el, cealaltă rămâne colectivei. Simplu, nu? Dar și în acest sistem a apărut o hibă. Omul face fânul după toate regulile artei pentru claia sa, dar pentru cea care rămâne colectivei pune iarba din coasă direct în clăi, verde, iar dacă mai și plouă în timpul clăditului este perfect, până în iarnă iese un compost perfect, dar nu nutreț. Imediat ce a terminat de făcut fânul pe cele două ha, predă colectivei claia rezervată, iar pe a lui o duce imediat acasă.

Spre toamnă când reprezentanții colectivei se duceau cu căruța să aducă fânul din claie, se constata că acesta intrase în putrefacție și vitele nu-l consumau. Şi nu au fost puține asemenea cazuri. Deci alte împrumuturi la bancă pentru nutreţuri. În 1952 înțelepții din conducerea colectivei au încercat o ultimă variantă. Au angajat bărbați care să execute munca cea mai grea, cositul, iar de rest, împrăștiat, întors, adunat pologului și clăditul sa se facă cu forțe locale. Cum bărbați localnici care să cosească nu se  găseau,  s-a facut apel la echipe de la șes venite în acest scop la munte. O echipă de 10 brbaţi cosea într-o zi o foarte mare suprafață de teren. Pe ei nu-i interesa dacă este secetă sau plouă, ei aveau tot interesul să culce cât mai multă iarbă la pământ, să-și ia banii pentru munca prestată și să plece în căutarea altor locuri de muncă.

Problema strângerii pologului nu s-a rezolvat. Femeile care în 1950 promiteau că vor deveni gravide s-au ţinut de cuvânt, acum erau, deci pe drept nu puteau munci, dealuri întregi cosite au rămas cu pologul neadunat. Imi aduc bine aminte când veneam cu pluta pe Neagra, undeva în aval de Ortoaia, la Săhlița, era un deal întreg cosit, cu brazde de sute de metri lungime, brazde care au rămas așa până la venirea iernei, când au putrezit. Este lesne de înțeles ce a urmat: alte împrumuturi de la bancă pentru nutrețuri, în timp ce iarba cosită  putrezea pe câmp.

După atâtea „succesuri”, cum ar zice fosta europarlamentară EBA, viitorul GAC „Dezrobirea Carpaților” nu era decât unul singur: falimentul și acesta a venit în 1953. De data aceasta fără tam-tam, pe șestache, colectiviștii au fost invitați, pe rând, la sediul colectivei, au fost informați că li se vor restitui toate animalele cu care s-au înscris în colectivă, inclusiv pământul, să nu pună întrebări și să nu comenteze evenimentul că nu este bine. Oamenii au înțeles bine mesajul și în afară de colectiviști, nimeni nu a aflat când și de ce s-a desființat GAC „Dezrobirea Carpaţilor” din Broșteni.

Constantin COJOCARU

Articolul GOSPODĂRIA AGRICOLĂ COLECTIVĂ (GAC) „DEZROBIREA CARPAŢILOR” DIN BROȘTENI, NEAMȚ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-o săptămână am vizitat atâtea muzee şi biserici, încât la sfârşitul sejurului eram năucit de tot ceea ce văzusem.

  În apropiere de pensiunea în care locuiam, la intersecţia a două străduţe, îşi făcea veacul un cerşetor tare bronzat, de parcă şi-ar fi petrecut ultimul concediu de odihnă în Sahara. Stătea  pe un taburet cu un acordeon foarte vechi, din care scotea mai mult zgomote decât melodii. Locul era totuşi strategic pentru el, deoarece se afla pe drumul care ducea spre Piaţa San Marco, punctul final al oricărui turist care vizitează Veneţia.

Într-o zi mă opresc în faţa lui şi îl întreb direct în română: Cum îţi merge afacerea, domnule? Rămâne profund mirat că cineva din România se află iarna la Veneţia şi începe el să mă interogheze cine sunt, cu ce mă ocup şi ce fac pe acolo. I-am răspuns evaziv şi am insistat să-mi spună cum îi merge afacerea. Mi-a răspuns scurt: prost domnule, foarte prost şi îmi arată pălăria goală din faţa lui. Intr-adevăr, erau acolo vreo trei – patru monede de cinci sau zece centime, nici un euro sau dolar. La noua mea întrebare de ce această situaţie, îmi răspunde: Broscarii ăştia (mâncători de broaşte) sunt foarte zgârciţi, mănâncă de sub ei şi nu-ţi dau o centimă.

Se poate ca oamenii să aiba totuşi dreptate. Matale chinueşti foalele alea din piept, din care scoţi numai zgomote, nu melodii, oamenilor nu le plac şi este normal sa nu-ţi  dea nimic. Ia cântă-le una „d-alea de-ale noastre” şi ai să vezi cum se schimbă situaţia. Le-am cântat domnule, dar degeaba. Lor nu le plac cântecele noastre. Ei iubesc numai „Mama mia sau O sole mio”.

Te rog, fă o încercare cu un cântec autentic românesc, să văd şi eu rezultatul. Bine domnule, hai să-ţi fac hatârul, că eşti de-al nostru. Ce vrei să-ţi cânt? Pentru moment, nu ştiam ce să-i comand, „Geamparalele”, „Sârba-n căruţă”, „Hora de la  Maglavid”?! Mi-am amintit de „Periniţa”, cântec şi joc popular românesc, devenit un adevărat imn al Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc la Bucureşti în vara anului 1953. Acestui cântec i s-a făcut atunci o publicitate extraordinară, la radio, în primul rând, unde nu se mai transmitea Cantata despre Stalin, deoarece „tătucul” dăduse ortul popii, ci se transmitea „Periniţa”. Spun ţiganului să cânte „Periniţa” şi el începe  imediat.  Constat de la început  că instrumentul era capabil  să  emită şi  note muzicale, nu numai zgomote, dar mai ales bulibaşa ştia să-l mânuiască de minune, ieşind o „Periniţă” superbă, omul avea talent. De cum a început să cânte, mi-a venit în cap o idee năstruşnică pentru un om normal, să flutur  batista în mână, asta însemnând începutul jocului şi să-mi  invit soţia  la dans.  Doina acceptă pe loc, dar vine cu propunerea să ni se alăture şi copiii, Ovidiu şi Cristina, pentru a da autenticitate acţiunii. Opresc lăutarul pentru două minute şi spun copiilor ce trebuie să facă. În realitate erau două lucruri ce trebuiau respectate cu stricteţe, rostite de un staroste sub formă de strigături, în cazul de faţă eu. Fluturarea batistei unui jucător însemna automat schimbarea partenerului de joc, iar punctul doi, sărutul, de la începutul şi sfârşitul jocului a doi parteneri să nu fie unul formal, ci profund,  aşa cum se vede numai în filmele de dragoste italiene.

Odată instructajul terminat, trecem la treabă. Natural că trecatorii văzând discuţiile serioase dintre noi, într-o limbă apropiată de italiană, ei  înţelegând multe cuvinte, se opreau şi întrebau în ce limbă vorbim, dar mai ales ce s-a întamplat acolo.

Eu le-am  explicat  despre ce este vorba, sugerându-le, dacă doresc, să repete gesturile mele, după care am început să ţopăi fluturând batista. Doina, cunoscând mesajul, se apropie de mine, urmează momentul esenţial al jocului – sărutul -, executat conform celor afirmate mai înainte, apoi începem să dansăm normal. Copiii, Ovidiu şi Cristina, copiază scena. Odată primele cupluri formate jocul „Periniţa” a continuat, conform strigăturilor, de genul: „Cine joacă Periniţa, să sărute şi fetiţa; Periniţa trei bătăi, Periniţa măi, Pune Periniţa jos, Periniţa măi, şi-o sărută cu folos, Periniţa măi ș.a.

Natural că la îndemnul strigăturilor mele, din care trecătorii şi-au cam dat seama despre ce este vorba, în două – trei minute întreaga piaţetă s-a umplut cu jucători ai „Perinţei”, mai ceva decât pe străzile Bucureştilor din timpul festivalului amintit. După puţin timp de dans, eu ridic mâna cu batista fluturând, mă despart de Doina şi îmi caut o altă parteneră de joc. Prin mulţimea adunată, observ o chinezoaică sau japoneză, oricum de prin extremul orient, care mi s-a părut că se uită galeş la mine, mă îndrept spre ea, care a înţeles mesajul şi s-a dovedit a fi  foarte cooperantă.

Doina la rându-i, cu batista fluturând, a pus ochii pe un vlăjgan cât Piatra Teiului de mare, care avea o căciulă uriaşă pe cap, făcută din blana a cinci vulpi polare, dacă am în vedere numărul cozilor, care îi spânzurau pe umeri. Se pare că era un eschimos de prin Alaska sau Norvegia. Cât priveşte copiii, nu mai ţin bine minte; se pare că alesul Cristinei era un negrotei, pardon, un afro-american, pentru a nu fi acuzat că sunt  rasist.

Obosit puţin, mă aşez lângă instrumentist,  continui să conduc jocul prin strigături, dar mai ales să observ cum acesta se derulează. Constat că unii participanţi nu prea respectau regulile, dansau mai multe reprize cu aceaşi persoană, sau revin de mai multe ori la acelaş partener. Mai observ că atunci când termina jocul, fiecare jucător punea în pălărie ceva bani, dar nu monede divizionare, ci unul, cinci sau chiar zece euro, dolari, lire sterline sau alte bancnote ce mai aveau ei prin buzunare. Probabil credeau că asta este regula jocului, deşi eu nu am afirmat asta. Oricum nu am văzut lei sau ruble. In timpul derulării jocului pălăria s-a umplut de mai multe ori, dar propietarul o golea imediat, de teamă să nu i-o fure un hoţ.

La un moment de respiro îi spun instrumentistului, vezi, domnule, ce bine merge afacerea dacă ştii ce să  le cânţi ? Da domnule, dar asta nu am făcut-o singur, ci numai cu ajutorul matale. Ştii la ce m-am gândit? Să-ţi prelungeşti  şederea cu o lună în Veneţia şi noi am putea realiza împreună o afacere frumoasă, sunt sigur. Ce zici, ne punem pe treabă? Vor ieşi lovele serioase!

Răspunsul meu a fost categoric negativ. Peste două zile sejurul la Veneţia se termina, ne întoarcem  la Borca, locul unde m-am născut, pentru a petrece sărbătoarea Anului Nou cu restul familiei care ne asteapta. A rămas profund decepţionat.

Bine, domnule, dar mâine şi poimâne poţi veni, să continuăm ce am început aşa bine, vom caştiga bani frumoşi, nu este păcat să dai cu piciorul în noroc? Cu jumi – juma din câştig eşti de acord? Văzând că omul a întrecut măsura, ajungând să mă tutuiască, considerându-mă un coleg fraier, i-am spus: Domnule, eu am venit în Veneţia să văd frumuseţile ei, nu să fac afaceri. Vrei să câştigi bani mulţi, ţi-am sugerat ideea. Pune-o pe Pirandă şi pe copii la treabă şi vei câştiga bani frumoşi, poate. Domnule, Piranda mea nu o  poate  înlocui niciodată pe cucoana matali. A mea este bătrână, cu haine cam urâte, cine dracu,  se va repezi la ea să o pupe? Băieţii au afacerile lor cu fer vechi şi aramă în Franţa, Belgia şi Anglia, iar fetele lucreaza pe cont propiu. I-am spus civilizat acordeonistului „la revedere” şi spre stupefacţia tuturor jucătorilor Periniţei care aşteptau reluarea jocului, am plecat.

Am ratat astfel ocazia de a deveni copropietarului unei firme româno-rome în Veneţia, dar mai ales de a promova folclorul autentic românesc în Italia, ceea ce este un mare păcat.

Natural, odată cu plecarea mea, toţi jucătorii s-au împrăştiat şi nu cred ca „Periniţa” s-a  mai jucat  vreodată în Veneţia şi asta, repet, este un mare păcat…

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri, amintiri din lumea largă: CU „PERINIŢA” ÎN VENEŢIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ şi a fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie-Filozofie. A urmat şi cursurile  Universităţii de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş. Până în 1978 a lucrat în cadrul Ministerului de Externe şi a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. Scria despre Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“

L-am cunoscut în perioada încare lansase prima ediţie a cărţii sale la Librăria „Cetatea Doamnei” din Piatra-Neamţ şi am primit atunci un autograf. L-am aflat apoi în paginile revistei „Historia” cu un articol despre… plutărit. Am îndreptat cartea sa spre învăţătorul Ilie Alexandru cu cererea de a o citi şi de a scrie despre autor şi cartea sa. În acest timp am primit un telefon: „Mă numesc Constantin Cojocaru, mă trag de la Borca, nu ai auzit de mine, dar…”. Mi-am permis să-l contrazic şi, mirat, mi-a cerut să mă citeze într-un studiu despre banda fraţilor Baltă. Mi-a spus că atunci când a căutat referinţe despre celebrii bandiţi a dat de numele meu şi de… „Ecoul Munţilor”. Mi-a promis că va scrie ceva pentru revista noastră. Cândva. Am primit destul de repede un articol, bine documentat, apoi luna următoare altul. S-a scuzat că scrie greu din cauza problemelor cu vederea şi nu crede că va mai putea trimite. Dar au sosit noi articole, despre mărimea plutelor, despre profesorii săi de la Borca, despre Cheile Borcii sau despre muzica ce a învăţat-o la şcoală.

O carieră prodigioasă, un cursus honorum remarcabil pentru un copil pornit în lumea largă dintr-un sat de pe Bistriţa, de la poalele Stânişoarei, care nu a uitat nicio clipă de unde a plecat. Suntem onoraţi să-l numim „Personalitatea lunii” la revista „Ecoul Munţilor”!

Daniel DIEACONU

Articolul Personalitatea lunii: Constantin Cojocaru-Ţuiac sau despre diplomatul ce-a a fost plutaş pe Bistriţa apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am mai găsit o carte. Numele autorului mi-a atras atenţia: Constantin Cojocaru-Ţuiac, cartea fiind „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie”.

         Din prefaţa scrisă de profesorul Dan Mihăilescu am aflat că s-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ. A fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie Filozofie.

Paradoxal, cariera a pornit-o de la Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş până în 1965. A urmat o perioadă, până în 1978, când a lucrat în cadrul Ministerului de Externe , a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. În acest context se impunea să zică ceva de Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“

Lemnul, ca şi acum era preţios. Dar cum nu existau căi de transport pe uscat, sigure şi ieftine, plutăritul era cea mai plauzibilă soluţie: „Pluta nu era numai numai un mod de transport al lemnului dintr-un loc în altul, ci constituia la rândul său, un mijloc de transport pentru alte mărfuri, inclusiv lemne prelucrate… În antichitate romanii transportau pe râul Mureş cu pluta nu numai lemn din Dacia (Transilvania) în Panonia, dar, mai ales sarea de la ocnele din Uioara şi din Turda, până în Panonia şi Moesia Inferioară.”

Multe s-au scris despre plute şi plutaşi. Se pare că printre primii ce fac o descriere detaliată a plutelor care coborau pe Bistriţa este Mihai Anania care în 1900 publică studiul „Descrierea Moşiei Tarcău şi Plutăritul pe Bistriţa”.

Mihai Anania şi D.G. Ionescu fac o descriere amănunţită şi documentată a plutei, aşa cum arăta ea pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. „Pluta era un ansamblu de lemne, de molid sau de brad, bine legate între ele, destinate a fi transportate pe ape curgătoare şi care, privite din spaţiu, formau un plan având forma unui trapez. Partea dinspre capătul gros al buştenilor formau baza mare a trapezului, partea dinspre vârfuri formau baza mică, iar lungimea buştenilor formau înălţimea trapezului. Unitatea de bază a unei plute era căpătâiul sau tabla. Local se mai folosea şi termenul de boc, dar acesta ar putea avea sensuri diferite, în locuri diferite, precum cea de tablă de butuci.”

Haitul. Aproape toate haiturile dispuneau de o poartă ce se deschidea atunci când plutele erau pregătite de plecare. Dacă ratai haitul, adică acea viitură, erai obligat să aştepţi. Uneori şi două, trei zile.  „Transportul lemnului pe ape curgătoare – plutăritul – a constituit din vremuri imemoriabile principalul mijloc prin care acest valoros material de construcţie, dar nu numai, a putut ajunge din pădure la benefeciarii săi, aflaţi uneori la mari depărtări.”

Plutăritul s-a practicat peste tot în lume, inclusiv pe multe râuri din România, Bistriţa fiind la loc de frunte, deoarece aici existau brazi şi molizi, o cale de transport şi oameni ce au învăţat să strunească buştenii: „Muncitorii care participau la plutărit sunt tăietorii de lemne din pădure, legătorii de plută, care executau manopera şi plutaşii care conduc plutele la destinaţie”. Dacă îi includem în plutărit pe tăietorii de lemne din pădure, atunci de ce să nu-i includem şi pe cărăuşii, care trăgeau lemnul cu boii de la tason pe malul unei ape plutabile?

Bazinul forestier al Bistriţei este cel mai mare din Moldova şi a întrunit întotdeauna condiţiile pentru exploatare şi transport pe apă.

Autorul afirmă că „Dependenţa Moldovei de Imperiul Otoman, faptul că multe secole Ţările Române au fost obligate să asigure gratuit, sau la preţuri foarte mici, cea mai mare parte din necesarul de marerial lemnos al puterii suzerane, au contribuit mult la intensificarea plutăritului pe Bistriţa, apoi în continuare pe Siret, până la Galaţi”.

Plutăritul s-a practicat nu numai pe Bistriţa, ci aproape pe toate marile râuri din România. Potrivit unui studiu al domunului Siviu Corlăţeanu, publicat în 1964, unele plute erau coborâte pe Olt, îşi continuau drumul până la Giurgiu sau Olteniţa, ajungând chiar până la Tulcea.

Potrivit cărţii lui Silviu Corlăţeanu, plutăritul s-a practicat pe următoarele râuri: „Bistriţa cu afluenţii săi care însumau 440 de km, dintre care Bistriţa Aurie până la confluenţa cu Dorna, 44 km, iar în aval de confluenţa cu Dorna, până la Bacău, 210 km, Ţibăul, 22 km, Cârlibaba, 17 km, Dorna, 38 km, Teşna, 8 km, Coşna, 14 km, Neagra Şarului, 15 km, Negrişoara, 12 km, Neagra Broşteni, 38 km şi Bistricioara 40 km. Siretul de la Bacău la Galaţi, 235 km.”

Viaţa şi munca plutaşilor nu era deloc uşoară. Era grea, era periculoasă, era interesantă. Tocmai de aceea vă invit să răsfoiţi măcar paginile cărţii „Plutăritul pe Bistriţa – incursiune în istorie” scrisă de Constantin Cojocaru-Ţuiac, un muntean de-al nostru, născut la Borca şi plecat în lume…

Ilie ALEXANDRU

Articolul Un om, o carte: Constantin Cojocaru-Ţuiac şi „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie” apare prima dată în Ecoul muntilor.

De pe internet am aflat că prima persoană care a scris un articol cu acest subiect în 1880 a fost omul de cultură ieșean T. Burada, cel care a descoperit ceramica pictată de tip neolitic Cucuteni, iar N. Densușianu a inserat și comentat această scriere în celebra sa lucrare „Dacia Preistorică”.

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când comerțul cu lemne a cunoscut o dezvoltare extraordinara, plutăritul pe Bistrița ca mijloc de transport al lemnului s-a dezvoltat corespunzător. Plutele au devenit un mijloc de transport nu numai pentru oamenii din satele riverane ci și pentru alții, mulți oameni de cultură, care au fost atrași ca un magnet de acest exotic mijloc de transport, efectuând superbe excursii cu pluta pe Bistrița de la Dorna până la Piatra Neamț. Este suficient să-i amintesc doar pe N. Iorga, M. Sadoveanu, C. Hogaș și de ce nu, pe I. Creangă. Dacă pe unii i-au impresionat peisajele magnifice, istoria și originea localităților, alții au reținut crestăturile  de pe buștenii plutelor, punându-și întrebarea ce reprezintă acestea. Au întrebat plutașii despre ele, dar aceștia nu au știut, sau au afirmat că ei și-au însemnat buștenii, pentru a-i recunoaște în cazul în care pluta lor s-ar sparge le închisori. Oricum răspunsurile nu i-au mulțumit.

Eu însă am descoperit originea și semnificația acestor crestături acum aproape optzeci de ani, care nu au nici o legătură cu plutele. Se petrecea în secetoasa și deosebit de geroasa iarnă a anilor 1946-1947. Foametea făcea ravagii în Moldova. Tinerii plecau din sate cu zecile, în trenurile „Foamea” în Banat, unde nu fusese secetă și se mai găseau de ale gurii. În familie nu făceam foame, dar nici nu trăiam în buiestru. Terminasem cele patru clase primare, deoarece mama m-a dat la școala la șase ani, caz mai rar atunci. Mama, vaduvă, analfabetă, cu cinci copii de crescut, toți minori, trebuia să se îngrijească de noi, în vremuri deosebit de grele, război, secetă, foamete, plata datoriilor de război de la care familia mea nu a fost scutită.

Nu pentru a echilibra bugetul familiei, ci pentru a mă obișnui cu greutățile vieții, mi-a găsit un „giob” la măsură. Era o fază de lucru care se desfășura în ultima decadă a lunii, perioada în care muncitorii forestieri predau gestionarului de parchet lemnul fasonat în acea lună. La operație participau și  trei copii, de obicei rude apropiate ale gestionarului parchetului, eu nefăcând parte din această categorie, cu consecințele de rigoare. Primul copil era cel de la metro compas, care măsura lungimea buștenilor fasonați, al II-le era cu clupa, care măsura grosimea, iar al III-lea, cel cu roata, ștanța cu instrumentul respectiv numărul de inventar al bușteanului. Eu eram fericitul de la metru compas, care trebuia să măsor lungimea fiecărui buștean, obligatoriu începând de la tulpină până la vârf, apoi înapoi până la jumătatea lungimii.

Cu acest prilej eu am observat că imediat ce dobora un brad de 40 de m lungime, unul din muncitori cresta cu toporul pe partea laterală a acestuia, niște semene  care se asemănau cu unele litere ale alfabetului latin, de tipul A,V,W,X,M,K,Y, dar și altele mai complicate. Crestăturile aveau lungimea cât gura toporului, de cca 12 cm,  adâncimea de 1 – 1,5 cm și cam aceeași lățime de 1,5 cm. Normal, am întrebat muncitorul ce reprezintă acele crestături și mi se răspundea: este ferul meu (pronunțat cerul), care arată că eu am doborât și fasonat acel catarg și nu altcineva, deci eu trebuie să primesc banii pentru munca prestată. Bine, am întrebat eu din nou, de ce atâta grabă să vă înserați ferul și de ce n-o faceți după ce ați terminat treaba, adică după ce ați terminat de fasonat (cepuit și cojit scoarța)? Iată de ce, măi copile! Tu vezi că acest catarg a crescut pe o pantă a muntelui foarte înclinată. Numai pentru a-l doborî, noi doi am depus eforturi epuizante timp de aproape două ore.

În  treacăt amintesc că în prezent cu ajutorul drujbei (ferăstrău mecanic) operația se realizează de către o singură persoană, în câteva minute, fără  nici un efort fizic deosebit. Se poate întâmpla ca în timp ce noi suntem spre sfârșitul fasonatului, când tăiem ultimile crengi pe partea inferioara, catargul să plece singur la vale, prinde o viteza foarte mare, întâlneşte în cale o cioată, pe care dacă nu o dislocă, o ocolește datorită olăriturii (formei rotunjite) a botului, dar cu acest prilej își schimbă și direcția de deplasare, o ia de-a curmezișul coastei, intră în parcela echipei vecine, își încetinește viteza, se oprește, sau se îndreaptă din nou la vale și se oprește în vale, dar nu în parcela noastră, ci a vecinilor.

Bucuroși că i-a procopsit Dumnezeu cu un catarg aproape gata fasonat, pentru care ei ar fi trebuit să ostenească aproape o jumătate de zi și-ar fi inclus imediat ferul lor pe catarg, iar la sfârșitul lunii l-ar fi predat gestionarului de parchet ca fiind fasonat de ei și ar fi primit plata cuvenită. Ori dacă avea deja ferul celui care l-a doborât, ei nu-l mai puteau șterge, că s-ar fi văzut de la o poștă. Cei cărora catargul aproape gata fasonat le-a plecat de sub nas, îl urmăreau unde s-a oprit, într-o dimineața sau seara îl terminau de fasonat, iar la sfârșitul lunii îl predau gestionarului de parchet, chiar dacă nu se afla în parcele lor, ci a vecinilor. Deci acele crestături de pe buștenii plutelor, luate de unii drept scriere sau alfabet al plutașilor, au fost inventate de către muncitorii forestieri, nu de către plutași, nu arătau proprietatea buștenilor, ci doar cine i-a fasonat, aveau o valabilitate efemeră, de două – trei săptămâni, până când bușteanul respectiv era predate gestionarului de parchet, după care își pierdea orice importanță.

Odată fasonați buștenii cu crestăturile pe ei rămâneau până iarna în parchet, se uscau, apoi  erau corhăniți până la un drum forestier, de unde erau transportați cu sanciul tras de cai până la malul Bistriței, sau al unui afluent plutibil al acesteia, erau stivuiți în mari stive și așteptau venirea primăverii, când legați în plute plecau pe lungul drum al apelor spre beneficiari. În plute crestăturile au fost  descoperite de către turiștii curioși, aceștia întrebau plutașii ce reprezintă, plutașii nu cunoșteau originea lor și dădeau răspunsuri evazive. Nemulțumiți de răspunsurile plutașilor, pasagerii cu imaginație foarte bogată inventau  cele mai năstrușnice origini și funcții ale acestor crestături, iar rezultatul este scrierea sau alfabetul plutașilor de pe Bistrița, un deliciu al cercetătorilor de pe internet.

Acum, în perioada internetului, când informația îți intră în casă prin sârma de sticlă, te copleșește, oricine are un laptop și știe cât de cât să-l folosească, își permite să-și lanseze pe internet neroziile fără ca cineva să-l poată întreba de sănătate, cum își permite asta.

Numai așa se explică faptul că unii „cercetători” de pe internet afirmă că scrierea plutașilor este foarte veche, contemporană cu tăblițele de la Tărtăria, cu tăblițele de la Vadul Rău, anterioare scrierii din Sumer, că a fost folosită de către agatârși, strămoșii dacilor, apoi de la români au preluat-o secuii, în scrierea lor. Aceeași cercetători afirmă că locuitorilor Simeriei noastre li s-a cam urât cu binele de la noi, au plecat haihui în lume, luând cu ei și scrierea, au ajuns în Mesopotamia, unde au creat statul Sumer și scrierea sumeriană. Deci eu, ca fost plutaș pe Bistrița, cu mare, mare regret, trebuie să recunosc, după cum reiese din tot ce am afirmat mai înainte, că nu a existat o scriere sau alfabet special al plutașilor, că nu plutașii au creat acele crestături, ci muncitorii forestieri, cu un scop precis, de a arăta cine a doborât acel copac, că plutașii dacă aveau ceva de comunicat o făceau prin viu  grai, nu printr-o scriere secretă, că pluta a fost doar locul unde aceste crestături au fost sesizate de către turiștii  curioși.

Constantin COJOCARU ȚUIAC, fost plutaș pe Bistrița

Articolul Scrierea („alfabetul”) plutașilor  de pe Bistrița apare prima dată în Ecoul muntilor.