În 1903, Brâncuși călătorește pe jos, jumătate de an, spre Parisul visurilor sale.  ”Călătoria, în realitate, se desfășoară înlăuntrul nostru” spunea el. Această călătorie plină de curaj, dar și de obstacole, a fost o inițiere și o meditație  în arta sa: ”a ține drumul drept”  sau ”a găsi calea” sunt expresii din folclorul românesc cu înțelesuri simbolice, cărora Brâncuși le-a rămas fidel până la sfârșitul său.  Până la 18 ani a păstorit oile familiei și avea în sânge chemarea spre transhumanță  și cunoaștere, pentru descoperire a eului, a unui nou început.

Cealaltă călătorie, artistică, a durat 53 de ani, întemeind la Paris o operă de cotitură, de avangardă, care a revoluționat, cu o siguranță nemaiîntâlnită, întreaga lume a sculpturii. ”Eu merg pe drumul meu, un drum foarte lung care îmi va fi curmat într-o zi, însă nu știu când” scria el. Pe Constantin Brâncuși viața culturală a Parisului nu l-a determinat să-și schimbe fondul  țărănesc,  spațiul său și gândirea profundă, din contră l-a ajutat să-și  desăvârșească rafinamentul  intelectual. A creat un nou stil, plecând de la profundul său respect pentru elementele arhaice conservate numai de țărani. ”Eu am fost întotdeauna un prince-paysan”, spunea el. Și mai spunea: ”Primitivii creștini… au procedat artisticește numai prin credință și prin instinct. Artistul modern procedează și el mulțumită istinctului-însă vegheat continuu de rațiune”. Coloanele sale infinite, ce erau folosite ca stâlpi mortuari sau pentru cerdacurile caselor sunt un perfect echilibru al crucii creștine. Copacii îmbrățișați din ”Sărutul” simbolizează unirea dincolo de mormânt  a doi îndrăgostiți dispăruți prematur din lumea pământeană. Stilizările de pe scoarțele oltenești. Muma bătrână din ”Înțelepciunea pământului”. ”Madona” aplecată în rugă, femeia- rugăciune, toate au elemente de tradiție românească, pe care  le-a ridicat la o faimă universală. Este clar de ce Brâncuși se îmbrăca țărănește, gătea țărănește, cioplea folosind unelte rudimentare, cu mâinile neprotejate și umplându-și atelierul de sânge atunci când se lovea. Simplitate era cuvântul care-l definea ca artist: ”Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate și trebuie să te hrănești cu esența ca să poți să-i înțelegi valoarea.” Astfel, nu ”Măiastra” contează, ci mișcarea, zborul ei. Nu goliciunea femeii din ”Rugăciune” și ”Cumințenia pământului” trebuie admirată, ci înțelepciunea din ochi ,seninătatea și suferința. Nu forma zigzagată a ”Cocoșului” trebuie contemplată, ci cântecul. ”Domnișoara Pogany” este numai  ochi, numai suflet curat. ”Din plenitudinea ținutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viața – și numai așa am putut rezista,” spunea el.  Și: ”Nu vom putea fi niciodată recunoscători față de pământul care ne-a dat totul”. Cugetările lui Brâncuși au deschis drumul spre înțelegerea operei sale. Înainte de a fi artist, el a fost un gânditor: ”Eu nu dau niciodată prima lovitură, până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac… Uneori durează săptămâni întregi până piatra-mi vorbește”. Plin de umor, iată ce mai spunea Brâncuși: ”Adulterul bărbatului nu este îngăduit, decât în disprețul satului, pentru că Don Juan este considerat un hăndrălău netrebnic. Noi, românii îl avem pe Făt- Frumos: logodnic ideal,  soț ideal, viteaz și gospodar ctitor și bunic- pedagog al nepoților”. Aforismele despre iubire, familie  femeie, ne dezvăluie latura sa profund morală și corectă. Din România, Brâncuși a adus în atelierul său din Montparnasse cele zece volume de ”Proverbele Românilor” ale cercetătorului  Iuliu Zanne, care, evident, l-au influențat. Aforismele și textele lui Brâncuși cuceresc prin logică și intuiție. Le-a și scris, dar le-a și transmis, dar niciodată nu s-a gândit să le publice. Bătrân și bolnav, a cerut să i se mute patul în atelier, să fie  mai aproape de Dumnezeu: ”Eu mă aflu acum, foarte aproape de bunul  Dumnezeu ; și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi. îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în atelierul meu”. Și- a păstrat cetățenia română până în ultimele clipe ale vieții, când a fost nevoi să devină francez ca să poată lăsa o  moștenire familiei de tineri care l-a îngrijit. În 1951, membrii Academiei Române, în frunte cu Mihail Sadoveanu, l-au considerat pe Brâncuși burghez și decadent, nedemn ca opera sa să aparțină Republicii Populare Române. ”Operele lui nu ajută cu nimic! Refuzăm”, a fost ultimul lor cuvânt.

Bibliografie: Zărnescu, C. – Aforismele și textele lui Brâncuși, Craiova, 1980.

Iolanda Lupescu

Articolul CONSTANTIN BRÂNCUȘI, cugetătorul apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în atelierul meu”. „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țară”. Deși a fost misionar prin arta sa, i s-a refuzat donația lucrărilor sale Republicii Populare Române, considerându-i –se arta „decadentă și burgheză”. Printre academicienii care l-au respins se numărau George Călinescu, Perpessicius, Alexandru Graur. În 1944, Brâncuși trimite un articol ziarului „Gândirea” un articol în care spunea „Patria mea este pământul care se-nvârtește, briza vântului, norii”. Cu genialul Brâncuși noi am intrat în universalitate.

Bibl. Iolanda LUPESCU

Textul a fost realizat în urma activităţii dedicate lui Constantin Brâncuşi realizată împreună cu clasa a IX-a C, Liceul „Mihail Sadoveanu”, Borca.

Texte consultate:

Paleologu, V.G., Tinerețea lui Brâncuși, București, 1968

Carte de inimă pentru Brâncuși, antologie, București,1976

Brezianu, B., Brâncuși în România, București, 1976

Articolul Borca. Brâncuși și bucuria credinței apare prima dată în Ecoul muntilor.