Unul dintre cei care au trăit și a simțit pe propria piele cruzimea războiului a fost și Ion V. Ciucanu, din comuna Ceahlău. Fiii dânsului, Vasile I. Ciucanu și Teodor I. Ciucanu ne-au povestit despre chinurile prin care bădia Ion a trecut în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

„Tatăl meu, Ion V. Ciucanu s-a născut la data de 9 septembrie 1925, în comuna Ceahlău, județul Neamț. Copilăria și adolescența și-a petrecut-o în locurile natale, ocupându-se cu muncile agricole și creșterea animalelor, mai puțin cu pregătirea școlară. A absolvit totuși patru clase.

  În 1941, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. A rămas în istorie ordinul măreșalului Antonescu: <<Soldați români, vă ordon, treceți Prutul!>>. Pentru că tatăl meu nu împlinise vârsta de 20 de ani și nu avea armata făcută, nu a fost luat direct pe front. A rămas acasă și împreună cu alți tineri participă la activitățile ajutătoare frontului, activități coordonate de Comisariatul Militar în colaborare cu Primăria. Era un fel de pregătire premililtară. Așa se explica faptul că la întoarcerea armelor împotriva Germaniei pe 23 august 1944, armata română trece de partea rușilor, obligând armata germană să se retragă. În această situație, oamenii din locurile noastre nu știau ce să creadă, ce se întâmplă pe front. Tatăl meu, împreună cu alți tineri făceau tranșee în zona Târgului Neamț, pentru armata germană.

La aflarea veștilor despre schimbările făcute pe front, au fugit acasă, pe jos. După câteva zile, în timpul nopții, noile autorități și cu organele de poliție însoțiți de un activist sovietic, s-au deplasat la casele tinerilor care participaseră la săpat tranșee la Târgu Neamț, i-au trezit din somn și fără să le spună nimic, i-au transportat undeva în orașul Dej. Acolo erau adunați toți cei care urmau să fie deportați în lagăre, în Uniunea Sovietică la Dnepropetrovsk.

Așa a început coșmarul, au fost încărcați în trenul care transporta vite și trimiși către Dnepropetrovsk. Odată ajunși acolo, au fost tunși, li s-au luat hainele și li s-au dat ținute de lagăr (ca la pușcăriași). După ce au fost îmbrăcați în hainele specifice lagărului, au fost repartizați în barăci, alături de români, nemți și unguri. Aceștia duceau un trai foarte greu din cauza bolilor ce se răspândeau mereu, din cauza paraziților, a lipsei de mâncare și din cauza cadavrelor, care dădeau de cele mai multe ori în putrefacție. Erau nevoiți să împartă paturile suprapuse, încăpând abia câte trei persoane pe o saltea.

În funcție de condiția fizică și de meseriile pe care le cunoșteau, deținuții au fost repartizați la muncă. De menționat este faptul că cei din lagăr erau puși la cele mai grele și mai umilitoare munci, nu aveau nici un fel de drepturi și erau păziți mereu de santinele înarmate. Erau considerați deosebit de periculoși, pentru că au ajutat armata germană împotriva rușilor. Cei care nu rezistau la efortul fizic și cei care încercau să fugă erau împușcați. De cele mai multe ori, deținuții se băteau între ei pentru ca să le ajungă mâncarea, fiecare apărându-și <<gamela >> ca pe un lucru <<sfânt>>.

Cei mai puternici luau mâncarea celor slabi sau celor care erau de altă națiune. După o perioadă de timp, tatăl meu s-a evidențiat prin muncă, executând muncile cele mai grele, motiv pentru care a fost ales de comandantul lagărului, să plece la un colhoz, pentru a avea grijă de cai. Ori de câte ori avea ocazia, le strecura colegilor săi din lagăr, din ceea ce primea de mâncare. Pedeapsa pentru cei care încercau să strecoare deținuților din lagăr mâncare sau alte obiecte, era pedeapsa cu moartea.

Șeful colhozului i-a arătat caii, dându-i sarcini precise și stricte în ceea ce-i privește. Caii trebuiau să fie bine îngrijiți, alimentați, adăpați, deoarece șeful colhozului trebuia să inspecteze lanurile de cereale, pe zeci și sute de hectare.

Caii erau schimbați zilnic. A fost obligat să învețe limba rusă „din mers” pentru a putea comunica cu cei din colhoz. Pentru seriozitatea și sârguința cu care-și îndeplinea sarcinile, șeful colhozului a prins drag de el și i-a promis că-l va scoate din lagăr. Acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece, în urma înțelegerii dintre guvernul României și cel al Uniunii Sovietice, s-au eliberat deținuții din lagăre și au fost trimiși în țara de origine. Astfel a beneficiat și tata de libertate, ajungând acasă în 1948.

Avea o forță fizică uimitoare. A învățat în lagăr să muncească la construcții, așa că, în afara lucrului cu caii, a devenit un foarte bun  constructor. În 1950 se căsătorește cu Ioana Lăcătușu și au avut șapte copii, toți șapte fiind baieți.”

Soarta nu a fost blândă cu dânsul în 1965, când soția dânsului se îmbolnăvește, rămânând paralizată pe tot restul vieții. A fost nevoit să se împartă între problemele familiei: creșterea celor șapte copii și îngrijirea soției.

Un lucru ce trebuie subliniat este modul în care Bădia Ion și-a crescut copiii, insuflându-le dragostea și respectul față de familie. În 1991, îi moare soția, tanti Ioana, ca mai apoi inundațiile din 2005 să-i distrugă o parte din grădină și grajdul de animale.

Pe lângă toate acestea, în anul 2009 i se amputează un picior, motiv pentru care rămâne imobilizat la pat, deplasându-se cu ajutorul unui scaun cu rotile.

Se stinge din viață în martie 2011, la vârsta de 86 de ani, lăsându-și în urmă cei șapte copii, care vor duce mai departe tradiția și obiceiurile familiei, arătându-și astfel respectul față de părinții și înaintașii săi.

Maya-Mihaela Bicăjanu

Articolul Bădia Ion – exemplu de sacrificiu și devotament apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut în anul 1929, în comuna Ceahlău (Neamţ), într-o familie de oameni credincioşi, primind o aleasă educaţie creştinească. În anul 1944 a intrat în obştea Mănăstirii Agapia, având ca maică duhovnicească pe monahia Haritina Gavril. În anul 1952 a primit tunderea în cinul monahal, după care a urmat Seminarul Monahal şi Facultatea de Teologie.

În anul 1960, a fost numită stareţă a Mănăstirii Agapia, pe care, împreună cu Agapia Veche le povăţuieşte cu multă înţelepciune timp de 32 de ani, mărind numărul călugăriţelor şi surorilor, de la 300 la peste 500 de suflete.

În toţi aceşti ani, monahia Eustohia a îmbinat cu multă înţelepciune râvna Mariei cu osteneala Martei, adică sfintele slujbe şi viaţa duhovnicească, cu buna chivernisire a celor materiale, căutând să împace pe toţi şi să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.

În timpul stăreției sale toate cele trei biserici ale mănăstirii au fost în­noite, pictura lui Grigorescu a fost restaurată, la biserica de la Bogoslov s-a realizat pictură nouă, gos­podăria bine chivernisită, s-a montat în­călzire centrală în toată mă­năstirea și s-a organizat mu­zeul mănăstiresc şi a casei memoriale Vlahuţă. A supravegheat în permanență ate­lierele mănăstireşti. Maica Eustochia era nelip­sită de la biserică. Spu­nea Crezul, Rugăciunea Domnească, în duminici citea Ca­zania şi-n sărbători Sinaxarul. Călugărițele tinere şi su­rorile începătoare îi făceau metanie mare, iar cele mai în vârstă, cuvenita închină­ciune. Din zori şi până noap­tea târziu, stareța Eustochia ostenea prin tot cuprinsul mănăstirii. Iubea şi Agapia-Veche, ridicând acolo o bise­rică nouă, împodobită ulte­rior cu pictură de ucenica sa, stareța de acum a Agapiei, Olimpiada Chiriac.

În vremea stăreţiei maicii Eustochia, Mănăstirea Agapia a fost vizitată de Patri­arhul Ierusalimului Diodor I (1982), Patriarhul Moscovei şi a Întregii Rusii, Pimen (1983), Patriarhul Dimitrios I al Constantinopolului (1987) şi alţi mulţi ierarhi din toate Bisericile Ortodo­xe. Tuturor le-a fost gazdă ospitalieră. Delegaţiile au vizitat nu doar biserica cu picturile lui Grigorescu, ci şi biblioteca cu numeroase cărţi vechi şi rare, precum şi atelierele de broderie şi co­voare, muzeul mănăstirii şi situl mănăstiresc păstrat cu atâta grijă din vremuri de demult până astăzi.

Mai mult decât orice, stareţa Eustochia a iubit mănăstirea şi pe multele ei ostenitoare. În vremurile acelea în care Biserica era umilită şi marginalizată de cei aflaţi vremelnic la con­ducerea ţării, maica Eustochia a avut demnitatea de a-i înfrunta şi de a se lupta pentru drepturile mănăs­tirii şi a călugăriţelor ei. Se vorbeşte încă prin părţile lo­cului despre momentul în care stareţa i-a interzis Ele­nei Ceauşescu să intre în Sfântul Altar. Pentru aceas­ta era cât pe ce să închidă mănăstirea. Dar maica Eustochia a biruit şi în mo­mentele acelea.

Fiind suferindă, i-a rânduit Dumnezeu să se săvârşească din această viaţă tot în ascultare. Căci, fiind chemată la Patriarhie, şi-a dat acolo obştescul sfârşit, la data de 17 februarie 1992, încredinţându-şi sufletul în mâinile Mirelui Hristos, ca o fiică a nemuritoarei ascultări, fiind plânsă de obştea întregii Mănăstiri Agapia. Sluj­ba de înmormântare a fost ofi­ciată de Înaltpreasfinţitul Mi­tropolit Daniel, actualul patriarh, înconjurat de un sobor de preoţi.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MONAHIA EUSTOCHIA CIUCANU, STAREȚA DEMNĂ ȘI ÎNȚELEAPTĂ A MĂNĂSTIRII AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din ultima categorie a făcut parte Constantin Ciucănel, ofițer de marină, cunoscut mai bine printre străini decât în satul natal pe care l-a părăsit încă din copilărie.

S-a născut pe data de 7 martie 1959 din părinții Vasile, fost conducător de șalupă pe lacul Bicaz, și Virginia, casnică. A urmat școala generală la Ceahlău, dovedindu-se un copil ascultător, politicos și cu o inteligență deosebită.

Cursele cu șalupa pe lac împreună cu tatăl său și pasiunea lor pentru mecanică aveau să-i dezvolte interesul în domeniul navigației. Cu o pasiune arzătoare în această direcție, a deprins toate aptitudinile necesare de a pilota singur și a deveni un adevărat navigator pe lacul Bicaz. Nu s-a oprit aici și cu o extraordinară determinare s-a hotărât să plece din sânul familiei la Galați, unde a urmat Liceul de Marină. Acolo a avut contact cu primele informații teoretice în acest domeniu, iar mai apoi și-a aprofundat studiile la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde s-a specializat în domeniul tehnic. Dând dovadă de o inteligență sclipitoare, excelând în domeniul matematicii, a absolvit institutul cu brio. Faptul că pe toată perioada institutului se efectua și stagiul militar obligatoriu, i-a servit drept profesor formator pentru tot ce înseamnă disciplină, respect, autocunoaștere și depășirea limitelor fizice și psihice, caracteristici-cheie ale oricărui navigator iscusit.

Contactul cu marea l-a avut cu nava școală „Bricul Mircea”, unde a avut oportunitatea să vadă diferențele dintre navigația pe apele interioare și infinitul mării. De aici a fost doar un pas, iar în anul 1982 a devenit navigator cu acte în regulă. După cum spunea și el, meseria de navigator nu este ușoară, fiind zile sau săptămâni, chiar luni, între cer și apă, dar acest lucru nu l-a descurajat, ba din contră, l-a făcut să iubească marea și meseria și mai mult și l-a determinat să crească în ierarhia funcției până la cel mai înalt nivel, de șef mecanic. În cei peste 35 de ani de navigație, a ocolit globul pământesc de peste 10 ori, a ajuns aproape de Polul Nord, a pus piciorul în toate țările cu deschidere la apă și în majoritatea porturilor lumii. Trecând peste adâncul mărilor și al oceanelor, înfruntând primejdii de neimaginat, a devenit cunoscător al ținuturilor îndepărtate, dar și-a întărit pasiunea pentru călătoriile periculoase. Dovedind o mare putere de stăpânire și de concentrare, și-a întărit voința necesară unei profesii greu de coordonat, de care depindea viața unui mare număr de oameni. De aceea amintesc un citat din Alexandru Vlahuță, referitor la trăsăturile poporului român, care i se potrivesc și lui: „Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate le-am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat; ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.”

A avut sub comanda sa oameni din toate țările lumii și a reușit să-și câștige respectul în fața tuturor, drept dovadă fiind legăturile de prietenie cu oameni din țări din colțuri îndepărtate ale lumii. Colegii lui îl caracterizau ca un profesionist desăvârșit, un om de încredere și un prieten de nădejde. Se poate spune că a fost un om foarte norocos. Și-a cunoscut cele două mari iubiri încă de la o vârstă fragedă. Prima mare iubire a fost marea, cu tot ce însemnă ea: infinit, calm, zbucium neprevăzut și pericole. S-a luptat cu ea, la propriu, transformându-l într-un veritabil „lup de mare”, un om echilibrat, cu un caracter puternic, cu o disciplină riguroasă, ca un militar, un om dur, dar totodată, drept. Se poate spune că și marea l-a iubit și l-a ocrotit, pentru că a ajuns mereu sănătos acasă, chiar dacă s-a confruntat cu situații de viață și de moarte. Această iubire a făcut ca domnul Constantin să-i asculte mereu chemarea, chiar până în pragul ultimului ceas.

A doua mare iubire a fost domnișoara Cristina, cea care i-a oferit dragoste, loialitate, respect, liniște și echilibru. A fost sprijinul emoțional și partenerul devotat, cea care i-a stat alături în toate aspectele vieții, fie ele fericite sau mai puțin bune.

Împreună au construit o familie frumoasă și au fost un exemplu de demnitate, iubire, rigurozitate și respect pentru fiul lor, oferindu-i tot bagajul necesar pentru a naviga pe oceanele vieții, ca un adevărat „ lup de mare”, asemenea tatălui său.

  Deși anii au trecut, Costel a rămas la fel ca în tinerețe, înalt, zvelt, subțire ca o trestie, cu ochii albaștri – azurii ca o zi de vară. Privindu-l îi descopereai ironia, inteligența, intransigența, dar și bunătatea. I se potrivesc vorbele lui I.L. Caragiale, spuse despre Eminescu: „La acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru”.
A dorit să revină la Ceahlău, locul care-i trezea amintiri dragi și unde dorea să rămână până la sfârșit. Dar nu s-a putut. Viața stresantă, obligațiile serviciului, în care totul se desfășura cu precizia unui ceas elvețian, depărtarea de familie, i-au șubrezit sănătatea. Viața lui s-a frânt în primăvara anului 2017. Anii s-au scurs de atunci pe nesimțite, soția i-a îndeplinit toate dorințele lăsate ca un testament. Pentru cei din jur, imaginea lui a început să se estompeze, dar a fost o onoare că s-a născut printre noi.

Viața își urmează cursul și chiar cei care trăiesc trăiesc și sunt bătrâni devin invizibili pentru cei din jur. Trebuie să conștientizăm că dispariția noastră trece aproape neobservată ca și cum n-am existat și n-am lăsat nicio umbră pe pământ. Descoperim, cu toții, un adevăr crud și dureros în versurile lui G. Coșbuc:

„De rupi din codru-o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea?

Ce-i pasă lumii întregi

De moartea mea?”.

Elena Aflorei

Articolul Constantin Ciucănel – navigator pe meridianele globului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Era apropiat de elevi, dar și exigent, iar orele de limba franceză și de dirigenție erau așteptate de copiii cu nerăbdare, deoarece le îmbogățea cunoștințele de cultură generală, le formau caracterul, le dezvolta interesul pentru exprimarea corectă și îngrijită, toate acestea însemnând cartea de vizită a unui om cultivat.

Atent și dezinvolt, spiritual și agreabil, transformase fiecare clipă într-un moment plăcut, detensionând orice situație cu tact, printr-o glumă, o anecdotă sau un dicton latin.

Dotat cu o minte bogată și clară, cu o intuiție puternică, profesorul Irimia, a imprimat elevilor o muncă serioasă și disciplinată, o punctualitate de ceasornic elvețian, obligându-i permanent la ridicarea ștachetei creatoare. Înzestrat cu o ironie fină și subtilă, combătea superficialitatea și incorectitudinea, dar încuraja eforturile meritorii; de aceea este prestigios rolul său de educator.

Îl putem considera, post-mortem, cetățean de onoare al comunei noastre.

A demonstrat ce înseamnă să fii un adevărat om, trăind cu pasiune și dragoste pentru alții. I-au plăcut oamenii și viața, știind să-și păstreze noblețea, bunul-simț și măsura lucrurilor.

Când îl vedeai, părea un om modest, obișnuit, dar când începea să vorbească era un tezaur de cunoștințe și de înțelepciune. Cei care i-au fost elevi și colegi de muncă i-au păstrat o vie amintire și un real respect.

Cu regret rememorăm numele profesorului Ion Irimia, cadru didactic devotat muncii de catedră, care a dispărut dintre noi la data de 20-04-1989, lăsând un gol imens, dar cele mai frumoase aduceri aminte.

Elena AFLOREI

Articolul Evocare: Profesorul Ion Irimia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Poemul Ceahlăului

Sub soarele-n amiază se-nalţă-n slăvi Ceahlăul

Un uriaş de piatră cu fruntea pân-la cer;

El pare o cetate zidită de când hăul,

Cu turle de aramă şi temelii de fier.

În faptul dimineţii, când aurora-nvie

Sau în amurguri calme cu rumene văpăi,

Ceahlăul îşi îmbracă hlamida purpurie,

Splendoarea-i oglindind-o în apele din văi.

Pe culmile-i de piatră stau vulturii de pază,

Căci numai ei se-ncumet atât de sus în zbor.

Ei doar şi câteodată şi nourii cutează

Să-şi mai opreasc-aicea hălăduirea lor.

Prin strâmtele văioage, ca fulgul de uşoare

Se caţără grăbite fugind de vânător

Turme de capre negre cu aripi la picioare

Prăpăstii şi coclauri sărindu-le în zbor.

Pe poliţe de stâncă în mândre bucheţele

Cresc florile de munte cu cupe de argint

În care roua nopţii ce picură din stele

Le umple pe-ndelete cu stropi de mărgărint.

Din steiurile sterpe, ce stau să se prăvale,

Izvoare reci şi limpezi ca sticla de cristal,

Se smulg înspumegate şi se aruncă-n vale,

Sărind peste cascade în huet pluvial.

De-aici pornesc în lume o sută de izvoare

Şi-aici îşi au izvorul legendele stăvechi…

Din fiecare stâncă, văioagă sau strâmtoare

Ecoul multor veacuri îţi stăruie-n urechi.

Sub zidurile sure se-nşiruie pe coaste

Cu vârfuri legănânde păduri de brad şi fag

Şi prin poieni, oierii, purtându-şi alba oaste

De oi, din bucium sună de dor un cântec drag.

Şi văile răsună de-o sfântă melodie

Ce stăruie-n ureche cu miticu-i ecou.

Mânat în jos pe vale de Bistriţa zglobie

Ecoul se repetă din depărtări din nou.

Aici răsună cornul şi ăuie talanga

Din vremile pierdute în negura de ani;

Ş-aici sub brazii falnici, ce-n vânt foşnescu-şi creanga

Trăiesc din veac muntenii: plutaşi, dulgheri, ciobani…

Aceste versuri au fost scrise de CONSTANTIN ANDRAŞ, născut în anul 1935 şi decedat în 1966. A copilărit la poale de Ceahlău, lângă Piatra Teiului, a făcut clasele primare în satul natal, a absolvit cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ şi a fost repartizat ca învăţător la Şcoala Bistricioara, comuna Ceahlău. În scurta-i viaţă (31 de ani) a mai creat încă două superbe legende în versuri, „Panaghia” şi „Dochia”, mai multe fabule, poezii, traduceri din limba germană (din operele lui Schiller, von Platten, Gundhardt). Unele au fost publicate, altele încă nu au văzut lumina tiparului. Poate fiul dânsului, Constantin Andraş (Titeluş), care păzeşte de rele, ca un Cerber, Ceahlăul (a fost şi director al D.A.P.N.C) ne va sprijini să le facem pe toate cunoscute publicului larg.

Daniel DIEACONU

Articolul Ceahlăul într-un frumos poem necunoscut apare prima dată în Ecoul muntilor.