De unde ideea unei pensiuni?

În 2021 a fost casă veche, în care am crescut, m-am hotărât să o renovez, m-am înțeles cu surorile, la vremea respectivă aveam trei surori, acuma mai am doar două, între timp una a decedat, am primit drept la proprietate și m-am gândit să fac totuși ceva cu casa veche pentru că era păcat să rămână și să se distrugă. Primul motiv a fost că soția a lucrat o perioadă la o brutărie, după aceea îi plăcea acest domeniu, panificația, să facă pâine și alte produse de acest tip, și în general bucătăria; la noi bucătăria a fost un lucru important – și eu am fost bucătar în armată – și ne-am gândit să facem ceva în acest sens. Am deschis un Punct gastronomic local în 2021, în 2023 am redeschis firma pe numele soției și atunci am zis „Hai să facem și o pensiune, ceva camere pentru cazare”, și de-aici a plecat toată treaba. A fost foarte greu, de-abia anul trecut am reușit să terminăm toată construcția.

Ați încercat să accesați fonduri?

Am încercat, dar n-am reușit. Prin mijloace proprii, împrumuturi la prieteni, am avut o soră în Italia, Dumnezeu să o ierte, foarte mulți bani mi-a trimis, foarte mult m-a sprijinit, păcat că n-am mai putut să-i returnez, că ea a plecat. Mulțumim lui Dumnezeu, muncă foarte multă, dar ce să faci? trebuie să muncești ca să poți supraviețui.

Anterior ați lucrat tot în turism?

Nu, am luat-o de la zero, pot să zic așa, am făcut casa în 2004 – știu sigur, când m-am mutat în casă nouă cu soția – am făcut var, am dus var, cum se ducea prin fel de fel de târguri prin toată țara, de-acolo am avut gater, cherestea, tot prin târguri și piețe, apoi am avut o făbricuță de mobilă, aceea a durat vreo 17 ani, aproape 18, am făcut mobilă din PAL, am terminat și cu mobila pentru că în 2021, atunci cu Pandemia, n-am mai avut cu cine lucra, s-au cam închis târgurile și atunci am renunțat. Dacă nu era cu Pandemia, nici astăzi nu lăsam mobila, pentru că ne descurcam binișor.

Dvs. creați schițele pentru mobilier, designul, sau ați avut angajați?

Am avut un singur angajat, dar noi colaboram, el era mult mai specialist ca mine, să recunosc, el era meseriaș, a murit cu pandemia atunci, un meseriaș cum puțini sunt în țară, poate 10 la sută. A murit atunci, la patruzeci și ceva de ani, un om în toată splendoarea lui. Din cauza asta, am renunțat și eu total.

Cum v-a venit ideea de a găzdui tabere pentru copii? Se știe că sunt mai năzdrăvani și-apoi trebuie atenție sporită atât în ceea ce privește cazarea, cât, mai ales, masa.

Da, este și un risc, dar dacă totul se face ca la carte, nu este niciun fel de problemă. Colaborând cu dl Marius Coșerariu în legătură cu Asociația „Eu Cred” am zis „Hai să facem și o tabără pentru copii!”. În 2024, anul trecut. Dacă am reușit, hai să facem și în 2025, și așa am organizat tabăra „Dăm Folk” și anul acesta.

Deci, DĂM FOLK la munte s-a desfășurat aici, iar la tabăra Dăm Folk la mare ați contribuit?

Ba da, am participat, nu i-am lăsat singuri nici acolo. Am avut câtiva copilași și acolo, ne-am distrat cu ei, ne-am mai scăladat cu ei, am gătit pentru ei.

Deci, partea de bucătătie ați asigurat-o practic dumneavoastră. Toate preparatele. E o pasiune, aveți studii în domeniul culinar?

Studiile sunt doar din armată și pentru restul ne-am gândit să mergem doar pe tradițional. Noi nu am preluat rețete moderne, în principal asta am vrut să facem: mâncare cum gătea mama și bunica, că nu știu dacă ne mai întâlnim cu bucate din astea vechi, străvechi, nu cu pizza, șhaorma; n-avem o problemă cu ele, dar noi facem mâncare cum făcea mama acasă. Când am deschis Punctul Gastronomic Local la asta m-am și gândit din start. Chiar dacă nu va fi multă lume, să folosim produse din gospodărie și rețete tradiționale. De exemplu, la tăierea porcului facem bucatele care se preparau cândva: tobă, cârnați, chișcă, caltaboși, slăninuță afumată. Mulți le fac în toate chipurile posibile, dar avem și noi rețetele noastre, care ne reprezintă. Am făcut doar ce-am văzut la părinți și la bunici: sărmăluțe, pifteluţe etc.

Evident, în taberele pentru copii meniul este diversificat în funcție de preferințele lor?

Exact, aici nu se poate altfel. Supa de pui, care este nelipsită și când aud copiii cum mai vreau o porție, și încă o porție, îmi crește inima.

Am văzut ce s-a întâmplat aseară cu pastele cu piept de pui. Copiii se înșiruiau să ceară a doua, a treia porție…,deși fuseseră suficient de generoase.

Paste carbonara cu piept de pui, o rețetă adaptată de noi. Copilașii mei, am și eu doi băieți, cel mic gătește extraordinar paste carbonara, a făcut o pasiune, pot spune chiar mai bine ca noi.

Este la liceu băiatul sau la gimnaziu? Am observat cât s-a implicat și cum a ajutat încontinuu, de la servire la prepararea bucatelor, apoi la curățenie.

E la liceu, a terminat clasa a 9-a, la Gheorgheni. Cel mare a terminat acolo liceul, a făcut Școala de Poliție la Câmpina, este polițist și cel mic a cam luat-o pe urmele lui. Să vedem când termină ce își propune, dar mulțumim lui Dumnezeu, cel mare este pe picoarele lui, polițist la Miercurea Ciuc, în Harghita. Dacă așa i-a plăcut, să fie el sănătos.

Am observat că în weekend a venit și el să ajute.

Da, când prinde momentul  și are un pic de liber, vine și ajută familia. Niciodată nu ne-a refuzat ajutorul. De aici a plecat și vede cât muncim, și noi l-am susținut, e foarte greu astăzi să porți un copil în școală și el a apreciat eforturile noastre.

Valorile acestea pe care le-ați transmis în familie le transmiteți și copiilor care vin în tabără.

Ne străduim să-i învățăm de bine, nu de rău, pentru că aceasta este viața noastră, trebuie să le distragem atenția, să nu stea cu ochii în telefoane toată ziua, să facă și altceva. Părinții, acasă, mă gândesc că fac tot la fel, de-acuma statul dacă mai face ceva să-i antreneze și în alte activități, să finanțeze programe care promovează mișcarea, lucrurile practice.

Este greu să mulțumiți părinți, copii, turiști din diferite zone?

Câteodată da, câteodată nu. Unii pleacă atâta de mulțumiți, cum nici nu-și imaginau la sosire. Pe alții poate nu-i putem ajuta să facă activitățile pe care și le propun. Ne cer ATV-uri, să-i ducem pe munte cu trăsuri, nu le putem oferi așa ceva, și noi suntem la început de drum, poate pe viitor, dacă putem obține niște fonduri, printr-un proiect, ceva. Turiștii nu vin numaidecât pregătiți pentru zona montană și ce oferă aceasta: plimbări în natură, pe traseele montane, relaxare, și-ar dori mai mult, muzică, distracție etc. Din păcate atât le putem oferi noi: cazare și masă.

Vă gândiți să vă extindeți?

Da, am o magazie pe care vreau să o desființez și aș mai face câteva camere în prelungirea unui foișor. E păcat că sună telefonul și nu ai cazare. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, asta ne-am dori pe termen scurt.

Turismul este viitorul în zonă?

Da, altceva nu a mai rămas. Mai este Fabrica de ciment Heidelberg, unde lucrează maximum 500 de oameni și-s vreo 4-5 comune, care nu au alte resurse. Lemnul s-a cam terminat, a fost sursa principală de venit după Revoluție, altceva nu este în zonă.

Zona este deosebită, are nenumărate atracții. Și nu vorbim doar de Cheile Bicazului sau Lacul Roșu.

Exact, Barajul Bicaz, un obiectiv frumos, aproape, aici, la 15 km, de-aici pe Ceahlău o oră jumătate cu mașina, încă o oră jumătate pe jos și ești la Dochia, apoi Cabana Stănile, Mănăstirea Stănile, zona este extraordinar de frumoasă, însă aici mai am o supărare, nu este dezvoltată suficient din partea autorităților, ar trebui mai multă promovare, vin turiști din sudul țării care nu auziseră nimic despre aceste locuri și pleacă mai mult decât încântați, deși nu știau multe lucruri în zonă.

Coborând de la Lacul Roșu, deși cald, aglomerație, am remarcat un zâmbet larg care era întipărit pe fețele tuturor celor care imortalizau stâncile din Cheile Bicazului.

Nu întâlnești oriunde așa ceva.

Din păcate și experiențe negative. Erau turiști străini care se plângeau că ieri au cumpărat o înghetață cu 5 ron și astăzi era 10, sau un cozonac secuiesc (Kurtos kalacs) cu 25 și acum era 35. Au refuzat să mai cumpere din principiu. Cum am putea elimina aceste practici negative?

Acesta este omul care știe să facă business murdar. De exemplu, eu am fost la mare și am plătit 40 de lei o ciorbă. 80 de lei două ciorbe, eu și soția. Dacă eu îi iau unui copil 80 de lei trei mese pe zi, stau să mă gândesc…?!  Vin turiștii și mânâncă felul unu, felul doi, desert…trei mese pe zi… „Cum, domnule, 150 de lei trei mese pe zi? Dădeam atât la o singură masă!” Eu nu-mi permit să cer mai mult. Animalele le țin eu, legumele sunt din gospodăria mea. Plătești o dată, a doua oară nu mai vin la mine. La revedere! E o rușine. Englezul acela, care a văzut azi un preț, mâine altul… Nu-i corect deloc. Dacă ai cheltuit cu înghețata aceea 3 lei, mai pui 2, ai bun-simț… Ne batem joc, ne furăm căciula unul altuia.

Considerați că este important să se organizeze tabere? Șimțiți că sunteți parte din formarea tinerei generații?
Sigur că da. Dacă îi văd cu telefoanele, îi provoc să se joace, să facă altceva.

Acum ați găzduit o tabără de jurnalism. Copiii iau interviuri, scriu articole, însă am încercat să îmbinăm timpul petrecut în fața ecranelor laptopurilor cu cel destinat activităților în natură.

Când este vorba despre ceva folositor, normal. Dar dacă termină un joc și începe altul, nu se poate dezlipi două secunde de la telefon, este ceva problematic.

V-au plăcut activitățile desfășurate în tabără? Ați dori să ne mai găzduiți și în alt an?

Dacă ajută bunul Dumnezeu și mai veniți la noi, cu cel mai mare drag. Copiii au fost buni, cuminți, de ce nu? O să ținem în continuare aproape. Măcar 100 de ani de aici încolo.

Să împărțim la 10. Cum vă vedeți peste 10 ani?

Vrem să ne vedem în aceeași echipă, cu două pensiuni, același foișor, aceeași masă gustoasă și sănătoasă. Să fim sănătoși să ne vedem cu bine! Poate se miluiește Bunul Dumnezeu să ne mai țină pe pământ sănătoși și în pace!

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Pensiunea Emilia – o oază de liniște și tradiție în inima Bicazului Ardelean. Interviu cu domnul Gheorghiță Moldovanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Publicat la Editura StudIS, la final lunii decembrie, volumul de poezii, intitulat meditativ „Am albit” abordează temele predilecte ale liricii: libertatea, timpul, iubirea, conflictul dintre individ și societate, destinul, viața, moartea, într-un limbaj expresiv, reflexiv sau moralizator, completat armonios de minunatele desene realizate de doamna dr. Narcisa Stejărean. Ilustrația coperților este semnată Dimitrie Iavorschi, iar prefață îi aparține prof. dr. Daniel Dieaconu.

Aflăm aici calitățile ce definesc poetul Coșerariu, intensitatea și firescul spunerii și simțirii, asociațiile surprinzătoare, imagistica bogată, cuvintele grele, dar și scrierea delicată, nonșalanța lunecării printre stiluri, doza de realism, fie el și poetizat.

Mihai Coșerariu s-a născut la 29 octombrie 1973, în comuna Tupilați, județul Neamț, este căsătorit și are doi copii. Este absolvent al Școlii Militare de Poliție „Nicolae Golescu” Slatina, promoția 1996, și al Școlii Populare de Arte Piatra Neamț, secția vioară. Este membru al Societății Scriitorilor din județul Neamț și al Cenaclului Literar „Nichita Stănescu” al Centrului Cultural al Ministerului Afacerilor Interne. Este președinte fondator al Asociației Culturale „Eu cred” cu sediul în comuna Tașca, județul Neamț, și-a asumat rolul de instructor al unor grupuri de copii; este, în primul rând, cantautor, de aceea în multe din poeziile sale descoperim mai întâi ritmicitatea notelor muzicale, fiind create special pentru a fi cântate la chitară. Neobosit scriitor, a publicat volumele de poezii: „Să gonești fiara din suflet” (2015), „Așa sunt eu” (2016), „Amprente lirice” (2017), „Credință. Dragoste. Țară”( 2018), „Întâlnire cu mine” (2019).

„De curând am albit, am pe frunte argint,/ Dar mă las păcălit, ca un prunc mă alint/ Am în plete ninsori, care cad nemilos,/Iar pe frunte am flori, care nu mai miros.” Poezia care dă titlul volumului este o reflecție asupra trecerii timpului și asupra pierderii tinereții. Teme precum resemnarea, nostalgia și lupta interioară sunt exprimate prin imagini sinestezice memorabile, „ani sapă-n obraz riduri multe, adânci”, comparații înduioșătoare „în oglindă-mi privesc chipul, ca un copil”. Fiecare vers pare să fie impregnat de trăiri autentice, oferind o meditație profundă asupra fragilității vieții, tonul melancolic fiind echilibrat de sentimentul acceptării inevitabilului.

Redactor al revistei „Ecoul Munților”, este cel care a creionat imnul grupului folk omonim, transmițând un mesaj optimist despre puterea fiecărui individ de a lăsa o moștenire în această lume: „Ecoul Munților- e o poveste îmbrăcată-n ie,/ Dintr-un crâmpei de dor – născut într-un izvor cu apă vie./ Ecoul Munților- e dragostea ce-și cântă simfonia/ Pentru acest popor și-această sfântă Țară – România.” Subliniind importanța rădăcinilor culturale în păstrarea identității naționale, versurile îmbină introspecția cu un apel colectiv la unitate și credință, constituind un manifest al valorilor autentice și o chemare la reflecție și acțiune. Deși tematica legată de natură, credință și patrie nu este nouă, autorul reușește să o abordeze într-o manieră personală, actualizând-o pentru un public modern. Mesajul de a construi „povești cu oameni, locuri și istorii” invită la responsabilitate socială și culturală, păstrând în același timp frumusețea limbajului tradițional.

Criza interioară a individului confruntat cu degradarea valorilor și dezordinea morală a societății contemporane este explorată în mai multe texte. În „Bolul de sticlă” poetul abordează tema conflictului dintre individ și societate, în care protagonistul, epuizat de degradarea morală și de răsturnarea valorilor, ajunge să se simtă inutil și neînțeles.

„văzând că fiecare zi ce trece se transformă într-o povară

din ce în ce mai grea

ce apasă nemilos pe umerii mei obosiți

văzând că tabla de valori s-a rostogolit ireversibil

binele confundându-se tot mai mult cu ceea ce noi știam

până nu demult că este rău

văzând că în jurul meu colcăie minciuna ridicată la rang de artă

și constatând că locul meu nu este aici

simțindu-mă inutil

am hotărât să-mi adun toate gândurile

convingerile părerile și principiile”

Poezia este scrisă în stil liber, frazele lungi accentuează senzația de flux al memoriei și de neliniște interioară. Alegerea unui limbaj direct, dar încărcat de metafore, precum „bolul de sticlă” și „tabla de valori s-a rostogolit”, sporește forța simbolică a textului.

Aflate sub semnul lui 10, după cum se afirma în prefață, cele 100 de poeme ale volumului „Am albit…” sunt poezii în care Marius Coșerariu cultivă o atitudine fățișă, îmbinând liricul cu polemicul, pentru a-și exprima crezul artistic cu curaj, adresându-se unei categorii mari de cititori.

Cristina Chirilă

Articolul „Am albit…” – identitate, revoltă, acceptare apare prima dată în Ecoul muntilor.

De asemenea, pierderea poate avea multiple sensuri. Uneori, înfrângerea este percepută ca un eșec total, o încheiere a unui capitol. Dar, adesea, pierderile sunt puncte de plecare spre o mai mare înțelegere de sine. A pierde înseamnă să accepți limitările, să reevaluezi strategii și să continui să cauți îmbunătățirea. Istoria ne arată că marii lideri sau inventatori, precum Thomas Edison, au eșuat de nenumărate ori înainte de a reuși. Edison spunea: „Nu am eșuat. Am descoperit doar 10.000 de moduri care nu funcționează.” Această perspectivă schimbă sensul înfrângerii, transformând-o într-o etapă a succesului.

În ultima perioadă am observat o schimbare în atitudinea elevilor. Nu mai sunt atât de motivați să învețe, renunță cu ușurință dacă este necesar un efort susținut, orice greșeală îi descurajează, iar succesul celorlalți li se pare amenințător. În încercarea de a găsi o soluție, o strategie, consider că ar trebui să-i obișnuim să-și identifice convingerile limitative, să creadă în propriul potențial de dezvoltare și în puterea lui „încă” sau „Nu încă”, să perceapă greșelile ca oportunități de a învăța lucruri noi despre ei înșiși, să înțeleagă că este nevoie de efort pentru a ne dezvolta, în ritmul nostru, cu pași mici, oprindu-ne să reflectăm, schimbând strategii dacă nu au efectul dorit, pornind din nou la drum, eșuând mai bine, pentru ca în final să acceptăm că vom învăța pe tot parcursul vieții, că adaptabilitatea, flexibilitatea sunt atributele persoanelor inteligente. Că este important să-ți setezi obiective măsurabile, că efortul trebuie dublat de strategii potrivite, că trebuie planificate mai riguros activitățile.

La școală, notarea cu „nu încă” este un concept modern folosit în anumite sisteme educaționale, cum ar fi cele bazate pe evaluarea formativă sau în modelul educațional „Growth Mindset” promovat de specialiști precum Carol Dweck. Acest tip de evaluare se folosește în locul notelor tradiționale (de exemplu, 4, 5, 6) pentru a încuraja elevii să vadă greșelile și lipsa de competență ca pe o oportunitate de învățare, nu ca pe un eșec. În unele școli și districte din Statele Unite, acest concept este parte a abordării „Mastery-Based Learning” sau „Standards-Based Grading”. Elevii sunt evaluați pe baza progresului lor în atingerea standardelor academice. În sistemul finlandez de educație, unde accentul se pune pe învățare continuă și mai puțin pe note, ideea de „nu încă” poate fi aplicată în evaluarea formativă. Și Canada, Noua Zeelandă, Australia au implementat sisteme de învățare bazate pe competențe, unde elevilor li se oferă mai multe șanse de a corecta și îmbunătăți ceea ce nu au învățat complet. Această abordare este menită să reducă anxietatea legată de eșec și să motiveze elevii să continue să învețe până când vor stăpâni materia.

Prin urmare, cine învinge și cine pierde nu poate fi judecat doar prin prisma unui rezultat concret. Adevărata victorie este una a caracterului, a învățării și a transformării interioare. Înfrângerile, la rândul lor, sunt oportunități de creștere, nu sfârșituri. Astfel, în jocul vieții, cei care învață să vadă dincolo de succesul imediat sunt cei care câștigă cu adevărat. A învinge înseamnă să rămâi autentic, să îți depășești limitele și să găsești sens în fiecare experiență, fie ea o victorie sau o înfrângere.

Prof. Chirilă Cristina

Articolul Eseurile revistei: Cine învinge, cine pierde! apare prima dată în Ecoul muntilor.