Experiența alături de copiii din echipa „Ranger Junior” din anul 2018, a fost, ca în fiecare an, una cu totul deosebită, cu multe experiențe trăite și multe lucruri învățate.

Cea de-a doua mini-tabără de anul acesta ne-a purtat într-un loc nou pentru mine și pentru mulți dintre participanți: Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș. Pe tot parcursul taberei în mijlocul naturii parcă am simțit că cerul se unește cu pământul, că spiritualul a devenit palpabil, că nu mai avem alături o echipă de oameni, ci una de îngeri care au găsit pe Dumnezeu pe pământ, că nu urcăm pe munți, ci efortul este să descoperim armonia divină, că natura este Dumnezeu. Este normal să simți lucrul acesta când descoperi așa zone minunate, așa ape curate, așa stânci mărețe, așa oameni pasionați și prieteni ai naturii.

Expediția noastră a însemnat efort, panoramă, curaj, admirație. Cheile Șugăului, cu stâncile abrupte pe care urcau curajoșii alpiniști, efortul nostru de a ne aventura prinși de hamurile celor de la Via-FerrataAstragalus, sunt experiențele primei zile de tabără Ranger Junior. Unul dintre copii numea cu simpatie această experiență ca fiind ”una groaznică”, firească exprimarea când te vezi la zeci de metri înălțime, pe un perete abrupt, legat de hamuri, în timp ce până atunci cea mai înaltă ascensiune a fost cea într-un copac, la 1-2 metri.

În scurta deplasare prin Cheile Șugăului priveam cu admirație spre Muntele Ceahlău, locul unde fusesem cu grupul rangerilor cu câteva săptămâni în urmă. Nu prea ne puteam bucura nici de apa izvoarelor, căci era prea rece, iar noi eram obosiți după toată aventura la înălțime avută. Deși vis-a-vis se auzeau bubuiturile exploatării de calcar, care tulbura liniștea, totuși nu se poate să nu vezi în față măreția muntelui, nu poți să nu te simți mic și neputiincios parcă în fața creației divine.

De la abrupturile Cheilor Șugăului am intrat în următoarea zi într-o depresiune destul de îngustă, ca o vale printre munți, ajungând la poalele Hășmașului. Nu ne mai săturam de privit. În stânga noastră curgea o apă cristalină, foarte curată, repede, de munte. Satul era parcă pustiu din cauza izolării sale. Printre case dărăpănate se mai ivea din când în când câte o vilă somptuoasă ce avea alături, mai impozant decât ea, un adăpost de animale. O ocupație ce leagă omul de natura superbă din zonă. Nimic nu tulbura liniștea acelor oameni. Poate din când în când se mai auzeau clopotele unei bisericuțe mici, albe, foarte bine îngrijite, ce străjuia parcă valea de pe un deal. Îl simțeai pe Dumnezeu în tot corpul, sentimentul credinței oamenilor, al bunătății lor, parcă plutea în aerul curat și rece… nu era nevoie să-i cunoști personal sau să vorbești cu acei oameni, puțini, de acolo.

Pe un drum plin de denivelări, ne-am oprit la poalele Hășmașului, de unde parcă nu ne mai săturam să privim muntele și peisajul din jur. Primul popas în drumul spre Piatra Singuratică a fost la ”Fântâna fără fund”, de unde ne-am făcut proviziile de apă… o apă foarte curată și rece. Am încercat să vedem totuși dacă acel puț de la baza stâncii de sub care iese așa mare volum de apă chiar nu are fund, la propriu… dar, spre surprinderea noastră, după ce am luat o ”beldie” de lemn lungă și am băgat-o în apă, am descoperit că nu avea decât vreun metru-doi adâncime și nici vorbă să fie fără fund…

Drumul spre Piatra Singuratică a însemnat efort și curaj. Muntele e greu de urcat, mai ales că nu aveam un traseu marcat pe care să-l urmăm și e plin de urși bruni, ce cutreieră pădurile acum mai mult decât oricând, apropiindu-se toamna. Ca orice munte însă, mulțumirea este atunci când reușești să îl „cucerești”, când ți-ai atins obiectivul propus.

Tocmai când credem că ceea ce văzusem era la superlativ și nu era loc de mai mult, ne-am oprit la întoarcere la Cheile Bicăjelului. Apa rece de munte și-a croit drum săpând prin roca dură, creând un peisaj cu totul aparte. Nu puteam să ne oprim până nu am coborât panta foarte, foarte abruptă, ajungând la apa pârâului și am intrat cât am putut printre stâncile impresionante ce formează cheiul. Ne-a trecut prin cap să intrăm și în apă și să vedem mai în amănunt cascadele ce abia le puteam zări și le auzeam, dar, ne-am răzgândit când am simțit cât de rece este apa.Deloc amenajat acest loc, printre captalani uriași am reușit să ieșim din chei la drumul pietruit, punându-ne la încercare și mai multe garduri ale gospodarilor din zonă. Aceștia ne priveau ca niște intruși, le stricam liniștea poate, ori, mai sigur, le-am făcut o cărare prin iarbă și acest lucru nu prea le era pe plac. Se gândeau poate că sunt locuri binecuvântate, în care Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască și nu se cade ca cineva să tulbure cât de puțin această armonie a lor. Acolo, am simțit din nou că natura era Dumnezeu: cu măreție, frumusețe, bunătate și armonie.

Chiar și noapte era în mijlocul naturii, cabana la care am fost cazați fiind foarte izolată, iar alături de cabană corturile întinse te îmbiau cu odihna în aer liber. Seara nu puteai să te mai oprești să privești cerul, să admiri carul mare și steaua polară. Deși mulți nu se cunoșteau până atunci, micii rangeri parcă erau prieteni de o viață.

Ca și o concluzie a ceea ce văzusem până atunci, ultima zi ne-am dus pe Suhardul Mic, de unde am putut face o sinteză: în stânga vedeam vârful Muntelui Ghilcoșului, în față-puțin stânga, în depărtare putem vedea Hășmașul Negru, iar puțin mai în apropiere Muntele Rotund, chiar în față, în depărtare Hășmașul Mare, jos, în dreapta, Lacul Roșu, iar în stânga erau Cheile Bicazului. O minune văzută de sus.

Toată tabăra nu a fost numai una de descoperire a naturii, a frumuseții și măreției ei, ci a constat și în multe sfaturi și învățături transmise Rangerilor Juniori, care sperăm, că vor duce și la alții mesajul nostru, vor deveni adevărați prieteni ai naturii, adevărați rangeri toată viața lor și vor ajuta și pe alții să înțeleagă și să respecte peisajul ce ne înconjoară.

Cristian VATAMANU

Articolul Amintiri de ranger… junior: Aproape de natură – aproape de Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Printre cele mai populare atracții turistice din zonă se numără Cheile Bicazului, Piatra Altarului, Cheile Șugăului, Peștera Munticelu și Via Ferrata „Astragalus”.

„Via Ferrata” se traduce prin expresia „drumul de fier” și este un traseu montan echipat cu șufe metalice, trepte de fier și alte ancore, care permit turiștilor mai puțin experimentați în alpinism să parcurgă trasee expuse, pereți verticali și să ajungă pe vârfuri în siguranță. Din punct de vedere istoric primele căi de tip „Via Ferrata” au fost amenajate în timpul Primului Război Mondial în Alpi.

Via Ferrata „Astragalus” – Cheile Șugăului – Munticelu – Neamț, lângă Cheile Bicazului este cea mai lungă Via Ferrata din România (700 m lungimea traseului principal). Sunt cinci variante posibile de ascensiune, de diferite lungimi și dificultăți. Traseele au fost deschise oficial în primăvara anului 2017, acesta fiind un proiect al Clubului Montan Român (Ticu Lăcătușu), sprijinit de Compania Heidelberg Cement. Punctul de plecare este la Cabana Ecolog, iar punctul de sosire este Vârful Turnului Mare.

Durata de parcurs a traseului principal variază între 1 h și 30 min. – 2 h și 30 min., iar vârsta minimă pentru cei care doresc să îl parcurgă este de 8 ani (pentru traseele ușoare). Pentru parcurgerea în siguranță a traseelor trebuie un echipament adecvat compus din: ham de alpinism, lonjă, formată din două carabine cu siguranță automată, cască și mănuși special create pentru această activitate. Numele de „Astragalus” este dat după denumirea unei plante ce crește exclusiv în această zonă: „Astragalus pseudopurpureus”/ Cosaciul lui Gușuleac, a cărui mențiune datează din 1933. Vă așteptăm!

Ancuța POP-RĂZBUC

Articolul Sport şi natură sălbatică: Via Ferrata Astragalus apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cheile Şugăului, monument al naturii și rezervaţie naturală mixtă (de interes geologic, peisagistic, floristic), se află pe teritoriul comunei Bicaz Chei. Suprafața totală este de 90 ha, dintre care 80 ha se află în afara Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, iar 10 ha în interiorul acestuia. Cheile sunt dezvoltate pe pârâului Şugău, afluent al Bicazului, și sunt sculptate în calcare de vârstă jurasic superior-cretacic inferior în partea sudică a Masivului Munticelu, sector al Munților Hășmaș.

Cheile propriu-zise sunt foarte înguste (pe alocuri sunt 3-4 m între versanți), s-au format pe ultimii 350 m înainte de confluența cu Bicazul și au elemente geologice și geomorfologice interesante: depuneri de tuf calcaros, marmite de eroziune de albie și laterale (suspendate până la 30 m deasupra albiei etc.). Este cunoscută „Via Ferata Astragalus” amenajată în aceste chei, tot mai căutată de turişti.

Peştera Toşorog (Jgheabul cu Gaură) este o peșteră fosilă,  rezervație speologică (1 ha) pe valea Capra (Bradu) din Muntele Toșorog (nord-estul Munţilor Hăghimaș) în arealul comunei Bicazu Ardelean. Este interesantă și inclusă în categoria monumentelor naturale, datorită dezvoltării în conglomerate cretacice (cenomanian) cu ciment grezo-calcaros, cunoscute sub numele de conglomerate de Bârnadu. Are o lungime de 423 m. Accesul în prima parte este ușor (ceea ce a dus la distrugerea speleotemelor de către vizitatori), însă parcurgerea galeriilor și avenelor din interior este dificilă, ceea ce nu permite dezvoltarea unei funcții turistice. În peșteră există și o colonie de lilieci.

Peştera Munticelu, rezervație naturală speologică (0,1 ha), este un monument natural aflat în Masivul Munticelu din nordul Munţilor Hăşmaş, în arealul cheilor Șugăului, pe teritoriul comunei Bicazul Ardelean. Nu are o dezvoltare mare (120 m), dar are concrețiuni interesante (pot fi văzute în imaginea alăturată), din care o parte au fost însă distruse de către vizitatori. Este și un loc de hibernare a chiropterelor.

Cu respectarea normelor impuse de faptul că sunt monumente protejate, recomandăm vizitarea minunilor naturii de pe valea Bicazului, Bicăjelului, Lapoşului sau Cupaşului.

Iulian SĂNDULACHE

Articolul Minuni ale naturii pe valea Bicazului apare prima dată în Ecoul muntilor.