Acestea erau cheile pârâului Borca, aşa cum le-am văzut şi cum m-au impresionat pe mine copil fiind, o adevărată bijuterie a naturii, un fel de chei ale Bicazului în miniatură, cu regretul sincer ca nu am harul să le descriu așa cum ar merita. Cheile pârâului Borca sunt menţionate în documente încă de la începutul secolul al XIX-lea ca deosebit de frumoase şi recomandate a fi vizitate de către turişti. În anul următor, excursia s-a făcut pe Stânişoara, la crucea Talienilor, cruce care nu mai exista, fiind distrusă de război, aici având loc lupte crâncene, după 23 August 1944, între trupele germane și sovietici. Din cruce nu mai rămas decât soclul. Din această excursie mi-a rămas în memorie  momentul total neplăcut, când un nărod de coleg a găsit prin pădure un craniu de fost soldat, german sau sovietic, pe care l-a luat drept minge de fotbal, lovindu-l cu piciorul. Halal educaţie primită de la părinți!

În clasa a VII-a s-a repetat excursia la borcut, cu varianta cheile pârâului Borca. De data aceasta m-am pregătit cu un an înainte. Am improvizat o ostie cu care speram să-i fac mamei o surpriză, aducându-i din excursie o trăistuţă plină cu păstravi. Am pregătit un arac din lemn de esenţă tare (carpen), de aproape 2 m lungime, la capătul mai gros am făcut un colier din sârmă ca să nu se crape, apoi am bătut în acel loc 3 cuie de gard,deci destul de solide, lăsând afară cam 2 cm, după care am tăiat paraua fiecărui cui şi am ascuţit foarte bine vârfurile. Pentru ca să nu se vadă cuiele ascuţite, le-am acoperit cu o cârpă bine legată la capătul aracului.

În dimineaţa programată pentru excursie m-am prezentat la punctul de întâlnire cu obiectul muncii pregătit. Când m-a văzut profesorul Alexandru Țăranu m-a întrebat ce am în mână. I-am răspuns: „o botă de sprijin la drum”. „- Dar de ce are măciulia de cârpa în capăt?” „-Este o botă cu roată ciobănească, roata este proaspăt încleiată şi pentru a o proteja, am acoperit-o. ”Pe atunci se spunea în rândul tinerilor, că un cioban nu este cioban cu adevărat, dacă nu are, musai, botă cu roată şi pană de cocoş de munte la pălărie. „-Mi-o dai şi mie să o admir mai de aproape?” „-Da!”, şi i-am dat-o. A studiat-o puţin şi-a dat seama despre ce este vorba, a vrut să o rupă în genunchi, dar nu a reuşit, era prea rezistentă, atunci a traversat şoseaua şi a aruncat-o chiar în mijlocul Bistriţei. „-Ce crezi tu, că eu îmi permit să merg în excursie cu un braconier?” Noroc că supărarea nu a ţinut mult timp; când am ajuns la bulboana cu pricina, nu mai era nici urmă de păstrăv. Fusese altul înainte, mult mai harnic decât mine. În rest, totul era neschimbat.

Ultima dată când am văzut cheile pârâului Borca a fost în primăvara anului 1957, când, elev cam tomnatic, aveam 21 de ani împliniti, iar colegii mei numai 16 sau 17 ani, eram în clasa a X-a şi mă pregăteam asiduu pentru bacalaureat. În acea clasă terminală am avut ca profesori doi tineri absolvenţi de facultate, Ion Fânaru la matematică şi Mariana Uscatu la limba română, ambii din zona Bacăului, cu un an mai în vârstă decât mine.

               Având probabil gânduri ascunse să migreze din Borca, deci existau şi atunci migranţi, m-au întrebat pe mine, elev localnic, ce locuri mai interesante ar merita să fie văzute în zonă şi atunci le-am recomandat, bineînţeles, în primul rând, cheile pârâului Borca. Probabil patosul cu care am prezentat zona i-a convins, dar m-au rugat să-i însoţesc, în calitate de ghid, ceea ce am acceptat cu multă plăcere.I-am prevenit asupra riscurilor, traseu foarte lung (30 de km), dus–întors, drum prost pe unele locuri, vreme schimbătoare, ca la munte, ei au înţeles  şi în ziua stabilită, de dimineaţă, am plecat la drum.

Odată ajunşi în chei, acelaşi ceremonial, descălţarea, de data aceasta am lăsat încălţarile pe malul pârâului, deoarece reveneam tot pe acolo şi am început înaintarea prin apa rece ca gheaţa. Din momentul în care a văzut de la distanţă cascada, doamna profesoară a spus că nu mai rezistă la picioare, este perfect mulţumită de ce a văzut şi propune să ne oprim. La insistenţele mele, dar şi ale profesorului Fânaru, a mers până la cascadă, şi-a udat mâinele cu apă, dar ne-am întors imediat la teren uscat. Oricât am insistat eu să mergem să vizităm şi poiana de deasupra cheilor cu bulboana în care colcăie păstrăvii, deşi eu ştiam că nu mai există acolo peşti, a motivat că este foarte mulţumită de tot ce a văzut, este târziu, pierdem mult timp şi ne prinde noaptea pe drumul de întoarcere, iar eu am renunţat să mai insist. I-am propus, în glumă, să ia un bulgăr de gheaţă ca amintire din excursia făcută. A fost ultima dată când am văzut splendidele chei al pârâului Borca.

După multă, multă vreme, acum câţiva ani, deşi ştiam căau fost distruse, nu credeam că s-a făcut în asemenea hal, am mers să le revăd. Din vestitele chei ale pârâului Borca nu a mai rămas decât numele. Pe locul unde soarele nu pătrundea niciodată, unde gheaţa rezista până în mijlocul verii, acum te plimbi cu limuzina 4×4, sau cu ATV–ul şi nimic nu-ţi arată că aici ar fi fost cândva nişte splendide chei ale unui pârâu.

O minte obtuză şi tembelă a unui proiectant, cu sprijinul unor cretini la fel de iresponsabili care au aprobat, şi cu mâna unor executanţi docili, au făcut prin dinamitare, din frumoasele chei care ar fi putut constitui astăzi un punct de atracţie turistic deosebit pentru zonă, în general şi pentru Borca în special, au făcut, deci, un banal drum forestier, pe care nici remorcile cu lemne nu prea circulă, deoarece pădurea s-a cam terminat. Sătenii pot merge însă astăzi cu limuzina la stâna din Cristişoru, pentru a primi caşul pentru oile lor de acolo, trecând prin locul numit odinioară Cheile  Borcii.

Atenţie, distrugerea Cheilor Borcii nu au făcut-o ruşii, pe vremea Sovromlemnului, ci românii noştri ignoranţi, nu i-ar ierta Dumnezeu pentru crima comisă!

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri din juneţe: EXCURSIE LA CHEILE PÂRÂULUI BORCA (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

La sfârşitul clasei a V-a, în 1949, excursia a fost programată la borcut. Eu cunoşteam traseul foarte bine, deoarece mersesem de multe ori cu copiii din sat să aducem apă minerală, mai ales iarna, cu săniuţele. Plecam în ciurdă sâmbătă seara, câte 10–12 copii, obligatoriu trebuia să participe la acţiune şi o persoană adultă. Cu săniuţele după noi, în care se aflau zece–cincisprezece butelii, ajungeam noaptea la izvor, strângeam lemne din pădure, făceam un foc mare, sub supravegherea adultului, care trebuia să aibă topor cu el şi în timp ce fiecare copil îşi umplea ambalajele cu borcut, noi ceilalţi spuneam fiecare poveşti în jurul focului. După ce ultimul copil îşi umplea sticlele cu borcut, adultul stingea focul, verifica minuţios ca totul să fie în regulă şi făceam drumul de întoarcere acasă, unde ajungeam spre dimineaţă, în aceeaşi atmosferă de basm. Doamne, ce nopţi de vis am petrecut în acele excursii nocturne, care mi s-au tipărit în memorie pentru tot restul vieţii!

De data aceasta, la excursie au participat şi multe cadre didactice. Cu câteva zile înainte de data programată, profesorul Alexandru Ţăranu, care se îngrijea de buna desfăşurare a excursiei, ne-a anunţat că, dacă sunt amatori, excursia se poate prelungi până în cheile pârâului Borca, aflate la 7 km în amonte de izvorul de borcut, deci 14 km în plus. Am fost primul care m-am înscris, deoarece ştiam de ele de la fratele meu mai mare, Arsinte, dar nu le văzusem. Ne-a avertizat să avem mâncare cu noi de prânz, dar în primul rând să fim bine echipaţi pentru ploaie şi încălţări comode, deoarece drumul este foarte rău. Ce încălţări mai comode puteau să existe, decât opincile mele de cauciuc de motocicletă?

În ziua programată, pe la orele 7 dimineaţa, eu eram primul prezent în faţa şcolii, pe la orele 8 tot grupul foarte numeros a plecat agale la drum. Ajunşi la destinaţie, toţi elevii şi-au umplut burţile cu apă minerală, apoi au început să mai viziteze împrejurimile. Noi cei viteji înscrişi pentru Cheile Borcii, nu mulţi, doar vreo 6–7 băieţi, cu profesorul Țăranu în frunte, nu am pierdut timpul, am băut şi noi borcut pe săturate, am luat rezerve pentru drum şi am plecat imediat mai departe. Cei şapte km i-am parcurs pe nesimţite, într-un peisaj mirific, dar mai ales ascultând poveştile pescăreşti ale dlui profesor, care era şi un pescar împătimit. Pe măsură ce ne apropiam de chei, versanţii pârâului Borca deveneau tot mai abrupţi, pădurea tot mai întunecoasă, drumul de lângăpârâu tot mai îngust, până când, la un moment dat, totul sa  terminat. În faţa noastră apare un adevărat tunel, în realitate un şanţ foarte adânc, de 10–15 m săpat de apa pârâului Borca în munte şi lung cam de 150 de m. Distanţa dintre pereţii şanţului era de 10–15 m, dar uneori se reducea la doar 3–4 m, de unde aspectul de tunel. Mai mult, pe versantul drept al pârâului, aproape pe toată lungimea cheilor, apa Borcii a săpat adânc în stâncă, lărgind albia cu circa 2 m faţă de pereţii cheilor, de unde iarăşi aspectul de tunel. Un alt aspect interesant al cheilor pârâului Borca, dacă pe versantul stâng al pârâului,peretele de stâncă era continuat cu solul împădurit, pe versantul drept, peretele continua cu mai multe formaţiuni stâncoase, deasupra solului, sub forma de coloane, înalte de 3–4 m, ceea ce dădea un aspect deosebit de frumos întregului peisaj.

Drumul pe care venisem traversa pârâul, apoi se termina. Continua totuşi sub forma unei cărărui foarte înguste, dar nu urma pârâul,ci o lua pe coastă, pe deasupra cheilor. Noi ne-am descălţat, am luat încălţămintea în mâini, deoarece nu ştiam că nu putem ieşi din chei în amonte şi am continuat să înaintăm prin apa pârâului extrem de rece. Cam la vreo 50 de m de la intrarea închei, urma un mic cot la stânga, de unde ni s-a deschis în faţă întreaga perspectivă, un şant foarte adânc în stâncă, perfect drept, lung de aproape o sută de m, la capătul căruia se afla o cascadă de vreo 3–4 m a pârâului Borca. Am ajuns la ea, am admirat-o de aproape, dar nu mult timp, deoarece ne îngheţau picioarele în apă. Ce am mai observat atunci, că pe aproape întreaga lungime a cheilor, pe partea dreaptă, apa pârâului a săpat în stâncă unşanţ, astfel că albia la nivelul solului era mai lată cu circa doi metri decât spaţiul dintre pereţii cheilor, loc unde soarele nu ajungea niciodată. Acest spațiu era ocupat, pe toată lungimea sa, de un bloc  de gheaţă, cam de o jumătate de metru înălţime, la acea dată, la sfârşitul lunii iunie.

Grăbiţi din motivele arătate, ne-am întors la ieşirea din chei, ne-am încălţat  şi am continuat drumul pe cărăruia amintită. La capătul ei, deasupra cheilor, ni s-a deschis o privelişte surprinzătoare. O poiană perfect orizontală, în formă de semicerc, cu o rază de circa 50 de m, mărginită de o pădure deasă de molid tânără şi împărţită în două părţi egale de pârâul Borcii, care ieşit din sihlă, o traversa şi îşi arunca apele în cascada amintită. Înainte cu vreo 2-3 m de a intra în cascadă, în albia pârâului Borca era o bulboană mare, cu diametrul de vreo 6-7 m, cu o apă extrem de limpede, adâncă de 20–25 cm,făcută de oameni, în care colcăiau o sumedenie de păstrăvi, de toate mărimile. Lucru tare curios, dacă stăteai liniştit pe marginea bulboanei, se apropiau de mal, de parcă ar fi fost curioşi să afle cine suntem şi cu ce ocazie îi deranjăm. Era un spectacol fantastic să-i vezi când se întorceau cum le străluceau solzii argintii în bătaia soarelui, de nu te mai săturai să-i admiri.

Dacă stăteai cu faţa în sensul de curgere a apei în poiana respectivă, în partea dreaptă, lângă pădure, se afla o casă foarte mare, în stil local, cu două camere mari în față şi tindă între ele, alte două camere mai mici în spate şi cu acoperişul în patru ape. Era pichetul grănicerilor români, deoarece în perioada Dictatului de la Viena frontiera dintre România şi Ungaria era foarte aproape, la mai puţin de 3 km. Probabil grănicerii români au amenajat acea bulboană, unde se mai răcoreau vara, pe timpul căldurilor mari, iar acum era raiul păstrăvilor.

(Va urma)

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri din juneţe: EXCURSIE LA CHEILE PÂRÂULUI BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.