Împreună cu domnul director și domnul profesor de sport, am plecat la drum cu elevii claselor V-VIII de la Școala Gimnazială Nr.1 comuna Bicazu Ardelean. Microbuzele școlare ne-au deplasat în apropierea traseelor, iar de aici începe aventura.

Parcul Natural Hășmaș-Cheile Bicazului ne-a întâmpinat ca de obicei cu formațiunile sale calcaroase interesante în care apa și ceilalți factori de mediu au făurit diverse formațiuni geo-morfologice în decursul timpului. Situat la limita județului Neamț cu Harghita, aflat pe teritoriul mai multor localități: Bicaz Chei, Bicazu Ardelean, stațiunea Lacu Roșu, orașul Bălan, este locul în care natura a fost foarte generoasă,  iar cei de aici au profitat și au amenajat trasee turistice care să-l pună în valoare. Există trasee pentru toate categoriile de persoane, de la trasee aproape plate la trasee tip via ferrata, unde trebuie să înfrunți pieptiș stâncile și să te cațeri pe ele, de la trasee de 25-30 minute, la trasee de 1-2 zile, ce necesită echipament special și te poartă în munții învecinați. Deoarece timpul nostru a fost unul limitat am ales două trasee mai scurte pe care le voi descrie în rândurile de mai jos.

Vremea în prima zi este una mohorâtă, iar ca antidot am ales să facem un traseu circular în jurul Lacului Roșu. Traseul este marcat cu cruce roșie este unul accesibil, pe care-l parcurgi  aproximativ într-o oră. Punctul de pornire a fost debarcaderul amenajat pe marginea lacului, de unde o potecă ce șerpuie paralel cu acesta te va duce înspre coada lacului. În acest punct se găsește și o păstrăvărie care poate fi vizitată și de unde poți procura pește proaspăt. Trasul continuă după lac, prin pădure, iar din loc în loc este presărat cu clipe calcaroase modelate de factorii de mediu în decursul timpului. Întâlnești pe alocuri băncuțe, unde în liniștea locului, poți admira lacul în toată splendoarea sa. Lacul nu este unul obișnuit fiind format în urma unei alunecări de teren, în urma căruia un versant cu tot cu vegetația forestieră a zăgăzuit valea, din această cauză  din adâncuri răsar la suprafață, trunchiurile copacilor prăbușiți, aceștia fiind însoțiți din loc în loc de arborii doborâți pe cale naturală, care plutesc la suprafață. Fiind un habitat protejat, omul intervine doar pentru degajarea căilor de acces, în rest natura își continuă nestingherită procesele de dezvoltare și descompunere. Locul  este însuflețit de rațe sălbatice cu bobocii lor jucăuși care oferă un spectacol  ad-hoc. Cei  atenți pot observa și peștișorii care se plimbă printre trunchiurile copacilor din albia acestuia. Câte o barcă, închiriată de la pontonul de vizavi, străbate luciul apei, însuflețind locul.

Punctul culminant al călătoriei îl reprezintă platforma suspendată la aproximativ zece metri deasupra lacului, acesta fiind mărginită de balustrade confecționate din sticlă, acest lucru contribuind la o senzație deosebită care parcă te contopește cu mărețul obiectiv. Vederea este una deosebită datorită faptului că de aici poți surprinde o imagine de ansamblu asupra lacului. Culorile mai ales în această perioadă a anului sunt amplificate de către vremea ploioasă, acest lucru duce la captarea unor imagini deosebite.

A doua zi o ceață densă acoperă muntele, dar hotărârea a fost deja luată, urcăm pe Suhartul Mic, și ne ghidăm după principiul: ”Vreme rea imagini spectaculoase”.

Intrarea pe traseu se face traversând  podul de peste râul Bicaz, în dreptul hotelului Turist. La început preț de câteva sute de metri  traseul  urmează un drum forestier care șerpuiește prin pădurea de conifere. La capătul drumului priveliștea se deschide, iar în față apare semeață stânca Suhartului. Abordarea se poate face în două feluri, fie urmând cărarea șerpuită, care înconjoară stânca, fie pieptiș urmând Via Ferrata Wild Ferenc. Acest din urmă traseu este unul amenajat de către o echipă de salvamontiști din Gheorgheni prin folosirea unor cabluri de oțel și pitoni de fier înfipți în stâncă, parcurgerea lui fiind posibilă doar cu echipament special ce presupune un ham ce va fi ancorat de cablu prin intermediul a două carabine pentru siguranță.

Din motive lesne de înțeles am ales poteca ce înconjoară muntele, un traseu mai lung, dar care este mult mai accesibil. Efortul este unul mediu, acesta poate fi diminuat prin popasuri scurte și dese, ce pot fi folosite și pentru a admira împrejurimile, dar și pentru a imortaliza momentul. Cu puțin efort traseul te duce încet și sigur către vârful muntelui. Acesta ne întâmpină învăluit în ceață, iar după ce am luat câteva măsuri de siguranță, urmează pauza de relaxare.

Locul este unul deosebit aș putea spune o punte între cer și pământ, contrastul dintre stâncile calcaroase și pădurea de pin învăluită în ceață oferind o imagine senzațională. O cruce înaltă veghează acest ținutul, ca semn al statorniciei și credinței noastre.  Momentul a fost completat de o întâlnirea cu  o specie floristică deosebită, stânjenelul de munte(o varietate specifică locului).

Un panou informativ, în formă de masă, prezentată zona(panorama) cu explicațiile aferente. Poate oferi  o consolare atunci când vizibilitatea este redusă și un motiv de a te face să revii. Sunt prezentate principalele obiective ce pot fi admirate și denumirile acestora, poate  viitoare destinații în traseul unui călător. În zilele însorite toate aceste obiective pot fi cercetate cu ajutorul unui telescop amplasat strategic.

Ne pregătim de plecare, facem câțiva pași, aruncăm o ultimă privire și miracolul unei zile mohorâte se produce, norii sunt împrăștiați pentru câteva momente, iar toată splendoarea văii ni se dezvăluie treptat. Expresiile de tipul “wow” sunt cele care descriu cel mai bine momentul. Privirile sunt captate de către Lacul Roșu aflat la baza masivului Gilcoșului, ce a stat la baza formării acestuia. În fundal se deslușesc alte formațiuni cum ar fi masivul Licaș, Hășmașul Negru, iar undeva în depărtare Hășmașul Mare.   Și ca orice moment frumos acesta durează preț de doar câteva minute , perdelele de nori punând din nou stăpânire pe munte. Ne întoarcem entuziaști cu  gândul de a găsi alte locuri spectaculoase spre care să ne îndreptăm pașii…

Sorin CIUCANU

Articolul Invitație la drumeție: VEDERE PANORAMICĂ CU LACU ROȘU PE FUNDAL apare prima dată în Ecoul muntilor.

Printre cele mai populare atracții turistice din zonă se numără Cheile Bicazului, Piatra Altarului, Cheile Șugăului, Peștera Munticelu și Via Ferrata „Astragalus”.

„Via Ferrata” se traduce prin expresia „drumul de fier” și este un traseu montan echipat cu șufe metalice, trepte de fier și alte ancore, care permit turiștilor mai puțin experimentați în alpinism să parcurgă trasee expuse, pereți verticali și să ajungă pe vârfuri în siguranță. Din punct de vedere istoric primele căi de tip „Via Ferrata” au fost amenajate în timpul Primului Război Mondial în Alpi.

Via Ferrata „Astragalus” – Cheile Șugăului – Munticelu – Neamț, lângă Cheile Bicazului este cea mai lungă Via Ferrata din România (700 m lungimea traseului principal). Sunt cinci variante posibile de ascensiune, de diferite lungimi și dificultăți. Traseele au fost deschise oficial în primăvara anului 2017, acesta fiind un proiect al Clubului Montan Român (Ticu Lăcătușu), sprijinit de Compania Heidelberg Cement. Punctul de plecare este la Cabana Ecolog, iar punctul de sosire este Vârful Turnului Mare.

Durata de parcurs a traseului principal variază între 1 h și 30 min. – 2 h și 30 min., iar vârsta minimă pentru cei care doresc să îl parcurgă este de 8 ani (pentru traseele ușoare). Pentru parcurgerea în siguranță a traseelor trebuie un echipament adecvat compus din: ham de alpinism, lonjă, formată din două carabine cu siguranță automată, cască și mănuși special create pentru această activitate. Numele de „Astragalus” este dat după denumirea unei plante ce crește exclusiv în această zonă: „Astragalus pseudopurpureus”/ Cosaciul lui Gușuleac, a cărui mențiune datează din 1933. Vă așteptăm!

Ancuța POP-RĂZBUC

Articolul Sport şi natură sălbatică: Via Ferrata Astragalus apare prima dată în Ecoul muntilor.

Județul Neamț are un potențial turistic deosebit, oferind celui ce sosește aici minuni ale naturi, un patrimoniu cultural, material și imaterial, de excepție. Cuprinde între hotarele sale administrative Muntele Ceahlău, un tezaur de floră şi faună şi împreună cu văile din jurul său constituie o adevărată Meteoră, sau Parcul Natural Vânători, „ţinut al zimbrului” şi totodată al mănăstirilor. Sau Cheile Bicazului şi Hăşmaşul. Şi încă multe altele. Sunt multe trasee turistice arhicunoscute şi „bătute” de numeroşi turişti, câteodată îţi vine să crezi că străbaţi un bulevard, nu o cărare de munte. Şi e firesc să fie aşa. Dar sunt mulţi dintre cei care vor locuri mai puţin străbătute, mai puţin cunoscute. Şi, de ce nu, care să ofere frumuseţi ale naturii sau ale măiestriei omului sau vestigii ale unei istorii zbuciumate. Şi astfel, la Grinţieş, s-a născut ideea unui altfel de traseu turistic: al frontierelor de război (cele două războaie mondiale), o invitaţie la descoperirea frumuseţii sălbatice a munţilor Bistriţei (acolo unde nu au ajuns „drujbele” sau „tafurile”) sau a mărturiilor luptelor grele date în aceşti munţi. Am gândit un astfel de traseu în comuna Grinţieş, localitate parte a acestei frontiere de război şi în 1916-1918 şi în 1940-1944. Am primit pe dată susţinere din partea aparatului Primăriei Grinţieş şi apoi a Consiliului Local Grinţieş. Şi acţiunile au început. Direcţia de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău, care protejează arii naturale şi din comuna Grinţieş, a propus un proiect mai larg, care să cuprindă şi locuri din comunele Ceahlău şi Bicazu Ardelean. Şi astfel am atras atenţia Direcţiei de Turism din cadrul Consiliului Judeţean Neamţ şi traseul va fi unul ce se va întinde de la Bicazu Ardelean până la Borca, peste munţi, pe unde au călcat cizme şi bocanci ruseşti, nemţeşti, ungureşti, austrieci sau româneşti. Şi unde războiul a curmat mii de vieţi omeneşti…

O necesară incursiune în istorie.

Ce s-a întâmplat şi cum fost pe aceste locuri la 1916-1918? Județul Neamț a cunoscut tot ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina. Cum zicea o poezie veche:

„Am trimis să vină rusu’

Şi-a venit numa’ răspunsu’ ”

Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 a fost 80 de morți. După dezastrul de la Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a făcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.

Prezenţa ruşilor din 1916 până în 1918 nu a fost una uşoară pentru locuitorii zonei, dar nici lor nu le-a fost uşor în munţii Bistriţei. Se văd şi astăzi „drumurile ruşilor”, numite încă aşa de săteni, tranşeele, se ştiu locurile de cimitire, „bisericile ruseşti” sau cazematele. După vechea „tradiţie” a ocupaţiilor ruseşti în ţările române, soldaţii furau, jefuiau, violau. Se mai întâmpla să nu fie nevoie de viol, să existe înţelegere. La nunţile de după război erau strigături la nunţi pentru cele ştiute că au „pactizat” cu ruşii:

„Uiuiu şi bine-mi placi

După sobă cu cazacii…” (sic!).

Sau „Uiuiu şi dobri-dobri

Cu cazaci-n dosu’ sobii”.

Prin sate au apărut câte unii porecliţi „rusu’”, „polonezu’” sau „poleacu’”. Mai bălăiori. Nu degeaba soldatul român întors de pe front, a exclamat:

„Dragii tatii copilaşi

Din trei cinci aţi mai rămas…”

În căutarea și pregătirea traseului

O primă acţiune a avut în frunte pe primăriţa şi secretara comunei Grinţieş (Ana Buştihan şi Oana Ciucanu) şi, împreună cu alţi iubitori de natură (Andrei Chelaru, ranger al Parcului Naţional Ceahlău; Luţu şi Roxana Gabor, liceenii Ovidiu Andrieş şi Alexandru Lupu, care ne-au sprijinit la filmările cu drona, Neculai Curcă şi Viorel Ghiorghiu), am pornit pe traseu. De la Gura Pintecului, unde fusese pichet grăniceresc, am urcat în versant, spre grotele unde s-au adăpostit sătenii în cel de-al doilea război mondial.

Am ajuns la Piatra Mociului, loc frumos de belvedere, cu stânci, grote şi un adăpost de tip stână turistică.

Pe „drumul ruşilor” sau pe lângă el ne-am îndreptat spre Pietrele Roşii, loc unde au fost puternice încleştări în ambele războaie. Aici au fost zdrobiţi de „katiuşe” mulţime mare de unguri. Astăzi aici se ţine stână şi în 2016, Cristian Tabără a fost oaspetele ei împreună cu TVR şi filmul de pe You Tube a strâns 700.000 de vizualizări. După un prânz ciobănesco-haiducesc, unii au pornit mai departe, alţii „oblu” devale, după puteri.

Pe obcină am pornit spre Preluca Ursului, trecând pe la Bâtca Cocoşului, un drum lung, dar de dificultate medie, prin păduri de molid. Gropile tranşeele, mai mari sau mai mici erau de o parte şi de alta. Pe vremuri în ele se mai pierdeau miei sau cârlani. La Preluca Ursului ne-a întâmpinat o grădină de brânduşe de munte, de îţi era greu să calci spre căbăniţa unui gospodar din Grinţieş aflată în mijloc. Privelişte superbă spre Stânişoara şi muntele Grinţieşului. Aici, turiştii noştri ar trebui să campeze după o primă zi. Sau la Pietrele Roşii, după puteri. Noi am pornit în vale, să ajungem la Pârâul Cozii şi apoi spre Poiana lui Vasile cel Mare, unde se ţine Festivalul Haiducilor.

Spre pietrele roșii

În duminica următoare, am luat un gospodar octogenar, Toader Buştihan, să ne însoţească şi, pentru a străbate împreună cu el întreg traseul, am apelat la maşina de teren a lui Pavel Amariei (cu tot cu şofer).

Am urcat pe islazul Ciumărcii, pe „drumul ruşilor”, la Pietrele Roşii, apoi am urcat pe jos până la „Pichetul unguresc”, unde printre ruinele zidurilor de piatră am aflat un obuz ruginit, o lingură şi o potcoavă de bou.

La Bâtca Cocoşului (loc de „bătaie” a cocoşului de munte) am deranjat un exemplar superb şi mai apoi bufniţă mare, care nu ne-au aşteptat să „armăm” aparatul foto. Ne-am îndreptat apoi la Preluca Ursului, la grădina lui nea Todirică şi la căsuţa lui din mijlocul codrului.

Ghidaţi de dânsul ne-am îndreptat spre locul numit „La Morminte”, ştiut ca cimitir al ruşilor, unde se ţine anual slujbă religioasă cu mai mulţi preoţi pentru sufletele celor morţi, români sau străini.

Am străbătut apoi obcina şi am urcat până pe vârful Muntelui Grinţieşului, 1.758 metri, loc cu o privelişte superbă asupra Ceahlăului sau Călimanilor, unde va fi a doua noapte de campare a turiştilor noştri.

Cerul era acolo parcă mult, mult mai aproape. Am coborât la stâna din munte, iar apoi pe obcini spre Dealul Frasinul, căci din nou venea seara, după o zi lungă.

Textul integral din Mesagerul de Neamț poate fi citit aici.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Un traseu turistic inedit sau despre oameni potriviți și pasionați apare prima dată în Ecoul muntilor.