În cele ce urmează aș dori să vă prezint un traseu amenajat relativ recent, ce se remarcă printr-o spectaculozitate aparte. Intrarea se face prin intermediul așa numitului pod al ungurilor, în speță doar scheletul acestuia, traversarea lui fiind posibilă doar cu piciorul. De aici cărarea v-a fi principala călăuză, iar urmarea ei o necesitate, în partea din aval te așteaptă râul cu nenumărate obstacole, iar în amonte muntele cu stânci calcaroase și vegetație forestieră, specia predominantă fiind bradul, de unde și nenumăratele sale  rădăcini ce-ți pot îngreuna trecerea.

În partea inferioară traseul este însoțit de pârăul Bicăjel, a cărui traiect este spectaculos. Stâncile au fost modelate de către ape rezultând repezișuri de apa, dar și cascadele care te fac să zăbovești câteva momente pentru admirație, dar și pentru relaxare. Un loc minunat pentru iubitorii de fotografie apa fiind una din temele care preocupă constant această breaslă, dar și pentru pasionații de rețele sociale în căutare de like-uri.

Video, accesati linkul de mai jos.

Puntea suspendata FIN

După aproximativ 5-10 minute, se ajunge la prima punte suspendată, mai micuță cei drept, dar care creează oarece adrenalină, fiind ancorată în corzi metalice, aceasta devine un fel de balansoar, dacă traversarea este mai energică, sau pe aceasta sunt mai multe persoane. Un loc de popas, mai mult pentru relaxare, pentru comuniune cu natura, deoarece traseul  până aici este unul ușor, fiind indicat celor care se grăbesc, dar care vreau să ia cu ei, în bagajul lor imaginar, un colț din sălbăticie.

De aici traseul începe să urce lin dar constant, iar la un moment dar din traseul  nostru se desprinde unul secundar a cărui destinație este aceeași, fiind puțin mai lung, care traversează o pădure, apoi o pășune unde se găsește o stână, iar de aici își continuă traseul către valea Bicăjelului cu bifurcații către Lacu Roșu sau Trei Fântâni, o variantă de luat în seamă pentru o altă drumeție.

Din depărtare se aude vuietul apei, iar printre copaci începe să se întrevadă puntea suspendată cea mare. Apropiindu-te nivelul de adrenalină crește, înălțimea acesteia fiind una considerabilă, undeva de deasupra se văd vârfurile brazilor din vale. Lângă punte puțin mai la vale un pârăiaș a sculptat în stâncă câteva cazane, de unde apa se prăvălește în vale. Este bine să iei în serios avertismentul aflat la intrare care spune că traversarea ar trebui să se facă pe rând de către o singură persoană. Puntea este ancorată în cabluri de oțel, dar elasticitatea acestora o facă să vibreze la cea mai mică mișcare. Turiștii stau la coadă pentru a o traversa și pentru a-și lua porția de adrenalină. Cei de pe margine într-o liniște nefirească imortalizează momentul.

După punte traseul devine din ce în ce mai greu, de aici și avertismentul că nu este indicat să fie parcurs iarna sau când condițiile meteo nu sunt favorabile. Versantul este unul abrupt, iar lupta cu acesta durează aproximativ 40-50 minute, de efort susținut, răsplata fiind primul punct de belvedere. Se deschide un hău imens de câteva sute de metri, iar în fundul acestuia se observă minunatele Chei ale Bicazului, în care stâncile masive au fost despicate de forța apei. Sus este liniște, dar jos forfota creată de traficul din zonă, îți amintește de tumultul unei zile obișnuite și iarăși te bucuri că pentru câteva momente tu nu faci parte din acel tablou.

După alte 30 de minute de traseu mai domol se ajunge la al doilea punct de belvedere ce include o panoramă splendidă  cu Valea Bicăjelului, un loc mai retras, un loc liniștit unde cu adevărat natura se deschide cu generozitate, unde ai putea să stai ore întregi, să te relaxezi, să te încarci cu energie, să savurezi  în adevăratul sens al cuvântului un apus de soare.  Senzația este una asemănătoare cu aceea de a observa marea, din capătul digului, când după câteva momente mișcările valurile se estompează, iar liniștea îți învăluie sufletul.

Dar nu mai este timp de răgaz, soarele a apus și noaptea se apropie, traseul continuă la fel de spectaculos, dar parcă mai domol timp de încă o jumătate de oră până la observator,  loc de popas, de adăpost, chiar pentru o noapte, cazare gratuită în apropiere de Lacu Roșu. Aici flămând cu un sandwich în mănă poți să faci un tur, în memorie, a celor întâmplate cu câteva ore în urmă. Ultimele poze, încarci bateriile și asta a fost.

Din acest loc totul este istorie, până la Lacu Roșu mai este o aruncătură de băț. Ne așteaptă tumultul zilei de mâine și speranță că vom mai reveni sau vom mai descoperi ceva asemănător.

Sorin Ciucanu

Articolul Invitaţie la drumeţie: Punțile suspendate din Cheile Bicăjelului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Experiența alături de copiii din echipa „Ranger Junior” din anul 2018, a fost, ca în fiecare an, una cu totul deosebită, cu multe experiențe trăite și multe lucruri învățate.

Cea de-a doua mini-tabără de anul acesta ne-a purtat într-un loc nou pentru mine și pentru mulți dintre participanți: Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș. Pe tot parcursul taberei în mijlocul naturii parcă am simțit că cerul se unește cu pământul, că spiritualul a devenit palpabil, că nu mai avem alături o echipă de oameni, ci una de îngeri care au găsit pe Dumnezeu pe pământ, că nu urcăm pe munți, ci efortul este să descoperim armonia divină, că natura este Dumnezeu. Este normal să simți lucrul acesta când descoperi așa zone minunate, așa ape curate, așa stânci mărețe, așa oameni pasionați și prieteni ai naturii.

Expediția noastră a însemnat efort, panoramă, curaj, admirație. Cheile Șugăului, cu stâncile abrupte pe care urcau curajoșii alpiniști, efortul nostru de a ne aventura prinși de hamurile celor de la Via-FerrataAstragalus, sunt experiențele primei zile de tabără Ranger Junior. Unul dintre copii numea cu simpatie această experiență ca fiind ”una groaznică”, firească exprimarea când te vezi la zeci de metri înălțime, pe un perete abrupt, legat de hamuri, în timp ce până atunci cea mai înaltă ascensiune a fost cea într-un copac, la 1-2 metri.

În scurta deplasare prin Cheile Șugăului priveam cu admirație spre Muntele Ceahlău, locul unde fusesem cu grupul rangerilor cu câteva săptămâni în urmă. Nu prea ne puteam bucura nici de apa izvoarelor, căci era prea rece, iar noi eram obosiți după toată aventura la înălțime avută. Deși vis-a-vis se auzeau bubuiturile exploatării de calcar, care tulbura liniștea, totuși nu se poate să nu vezi în față măreția muntelui, nu poți să nu te simți mic și neputiincios parcă în fața creației divine.

De la abrupturile Cheilor Șugăului am intrat în următoarea zi într-o depresiune destul de îngustă, ca o vale printre munți, ajungând la poalele Hășmașului. Nu ne mai săturam de privit. În stânga noastră curgea o apă cristalină, foarte curată, repede, de munte. Satul era parcă pustiu din cauza izolării sale. Printre case dărăpănate se mai ivea din când în când câte o vilă somptuoasă ce avea alături, mai impozant decât ea, un adăpost de animale. O ocupație ce leagă omul de natura superbă din zonă. Nimic nu tulbura liniștea acelor oameni. Poate din când în când se mai auzeau clopotele unei bisericuțe mici, albe, foarte bine îngrijite, ce străjuia parcă valea de pe un deal. Îl simțeai pe Dumnezeu în tot corpul, sentimentul credinței oamenilor, al bunătății lor, parcă plutea în aerul curat și rece… nu era nevoie să-i cunoști personal sau să vorbești cu acei oameni, puțini, de acolo.

Pe un drum plin de denivelări, ne-am oprit la poalele Hășmașului, de unde parcă nu ne mai săturam să privim muntele și peisajul din jur. Primul popas în drumul spre Piatra Singuratică a fost la ”Fântâna fără fund”, de unde ne-am făcut proviziile de apă… o apă foarte curată și rece. Am încercat să vedem totuși dacă acel puț de la baza stâncii de sub care iese așa mare volum de apă chiar nu are fund, la propriu… dar, spre surprinderea noastră, după ce am luat o ”beldie” de lemn lungă și am băgat-o în apă, am descoperit că nu avea decât vreun metru-doi adâncime și nici vorbă să fie fără fund…

Drumul spre Piatra Singuratică a însemnat efort și curaj. Muntele e greu de urcat, mai ales că nu aveam un traseu marcat pe care să-l urmăm și e plin de urși bruni, ce cutreieră pădurile acum mai mult decât oricând, apropiindu-se toamna. Ca orice munte însă, mulțumirea este atunci când reușești să îl „cucerești”, când ți-ai atins obiectivul propus.

Tocmai când credem că ceea ce văzusem era la superlativ și nu era loc de mai mult, ne-am oprit la întoarcere la Cheile Bicăjelului. Apa rece de munte și-a croit drum săpând prin roca dură, creând un peisaj cu totul aparte. Nu puteam să ne oprim până nu am coborât panta foarte, foarte abruptă, ajungând la apa pârâului și am intrat cât am putut printre stâncile impresionante ce formează cheiul. Ne-a trecut prin cap să intrăm și în apă și să vedem mai în amănunt cascadele ce abia le puteam zări și le auzeam, dar, ne-am răzgândit când am simțit cât de rece este apa.Deloc amenajat acest loc, printre captalani uriași am reușit să ieșim din chei la drumul pietruit, punându-ne la încercare și mai multe garduri ale gospodarilor din zonă. Aceștia ne priveau ca niște intruși, le stricam liniștea poate, ori, mai sigur, le-am făcut o cărare prin iarbă și acest lucru nu prea le era pe plac. Se gândeau poate că sunt locuri binecuvântate, în care Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască și nu se cade ca cineva să tulbure cât de puțin această armonie a lor. Acolo, am simțit din nou că natura era Dumnezeu: cu măreție, frumusețe, bunătate și armonie.

Chiar și noapte era în mijlocul naturii, cabana la care am fost cazați fiind foarte izolată, iar alături de cabană corturile întinse te îmbiau cu odihna în aer liber. Seara nu puteai să te mai oprești să privești cerul, să admiri carul mare și steaua polară. Deși mulți nu se cunoșteau până atunci, micii rangeri parcă erau prieteni de o viață.

Ca și o concluzie a ceea ce văzusem până atunci, ultima zi ne-am dus pe Suhardul Mic, de unde am putut face o sinteză: în stânga vedeam vârful Muntelui Ghilcoșului, în față-puțin stânga, în depărtare putem vedea Hășmașul Negru, iar puțin mai în apropiere Muntele Rotund, chiar în față, în depărtare Hășmașul Mare, jos, în dreapta, Lacul Roșu, iar în stânga erau Cheile Bicazului. O minune văzută de sus.

Toată tabăra nu a fost numai una de descoperire a naturii, a frumuseții și măreției ei, ci a constat și în multe sfaturi și învățături transmise Rangerilor Juniori, care sperăm, că vor duce și la alții mesajul nostru, vor deveni adevărați prieteni ai naturii, adevărați rangeri toată viața lor și vor ajuta și pe alții să înțeleagă și să respecte peisajul ce ne înconjoară.

Cristian VATAMANU

Articolul Amintiri de ranger… junior: Aproape de natură – aproape de Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.