La 1475, la Rahova, lângă Vaslui, Ştefan uimea Europa printr-o victorie deosebită, dar în anul următor, la Valea Albă, nu departe de curtea domnească de la Piatra lui Crăciun, floarea tinerimii moldave cădea în jurul domnului, care cu greu îşi afla scăparea în munţi. Legenda spune că s-ar fi adăpostit în munţii Vrancei, dar o tradiţie veche a noastră ne spune că s-ar fi oprit la Hangu, în locul numit Colibiţa şi în jurul său s-au strâns ciobanii şi plăieşii munţilor.

În ţinutul Neamţului, Ştefan cel Mare a zidit la Cetatea Neamţului, care a cunoscut apogeul puterii ei în timpul domniei sale, rezistând lui Matei Corvin, Mahomed al II-lea sau regelui Ian Albert al Poloniei, a construit biserică mare la Neamţ, a ridicat curte domnească la Piatra lui Crăciun, unde a ridicat la sfârşitul domniei biserică înaltă şi un turn maiestuos. Şi-a legat numele de schitul de la Bisericani a lui Ioasaf şi de sihăstria lui Amfilohie de la Pângăraţi, desăvârşite de urmaşii săi Ştefăniţă şi Alexandru Lăpuşneanul, a continuat zidirea de la Bistriţa a bunicului său Alexandru cel Bun, unde şi-a îngropat pe cel mai drag dintre feciori, Alexandru. La Valea Albă, ce s-a numit apoi Războieni, a ridicat o impresionantă biserică-mausoleu, iar la Tazlău, la schitul lui Chiriac, a construit biserică mare de piatră, cu turn şi cu ziduri înalte.

Ne dorim ca spusele noastre să vină în sprijinul tinerilor care trebuie să perceapă corect această personalitate istorică imensă. Căci nu conducea o Spanie renăscută ca Ferdinand de Aragon, nici un întins regat ca Matei Corvin sau Cazimir al Poloniei, nici un imperiu ca al lui Mehmed Fatih, cu toţii, contemporanii săi. A fost domnul unei ţări mici, dar faptele sale au fost mari.

Daniel DIEACONU

Desen de  Dimitrie Iavorschi

Articolul Ştefan cel Mare și Munții Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Constantin Matasă a aflat despre aceste întâmplări de la bunicii săi şi de la alţi bătrâni din satul Răpciune: „Despre trecerea tătarilor prin această parte de loc se mai păstrează amintirea în popor. Aşa spun oamenii mai bătrâni, că venind tătarii au ars palatul şi biserica adunând din sat câlţi de cânepă, cu care au dat foc lemnelor puse anume în încăperi”. Tot preotul Matasă spunea: „Alţii povestesc cum oblicindu-se odată că iarăşi intră tătarii în munte, un bătrân pe nume Lazăr, cu cei şapte feciori ai săi, moldoveni din Basarabia aşezaţi aici, nu i-au lăsat pe oameni să fugă, ci cunoscându-le felul de a lupta al tătarilor, că de pe cai nu se dădeau jos, i-au învăţat pe săteni cum să le aţină calea şi să-i lovească. I-au aşteptat şi izbit moldovenii într-un loc în fundu’ Hangului, tocmai pe unde trecea drumul cel vechi, pe Dealul Doamnei. Moldovenii, după planul lui moş Lazăr, au zăgăzuit drumul dinspre munte cu brazi bătrâni, înţinându-i numai atât cât să nu se răstoarne singuri. Când a intrat hoarda în pădure şi au dat de închisoarea făcută de-a curmezişul drumului, la semnalul buciumelor s-au năruit un rând de brazi, care căzând de amândouă părţile, unii peste alţii, i-au prins pe păgâni într-o capcană de n-a scăpat decât unul, pe care un puşcaş l-a ucis tocmai sus, la Călugăreni”. Constantin Matasă povestea cu mândrie aceată întâmplare, căci Lăzărenii au fost printre strămoşii săi. Tot de atunci s-a păstrat şi o întâmplare anecdotică:

         “Cică în timpul năvălirii tătare localnicii s-au vestit unii pe alţii prin focuri aprinse pe culmi sau prin sunet de bucium sau de clopot, şi şi-au strâns bruma de avere fiecare şi a luat calea codrului. O nevastă tânără preocupată de a strânge cât mai multe de prin casă este surprinsă de un nogai care văzând-o frumoasă o cetluieşte cu arcanul. Acesta o luă, plăcându-i, ca roabă. Pe culme sătenii îngroziţi află trista veste. Unul strigă şi către soţul femeii aflat cu ei:

– Ioane, un tătar ţi-a luat femeia!

Acesta, după o clipă de gândire răspunse:

– Săracul de el!”

Tot în aceste vremuri cu dese năvăliri barbare, se spune că au prădat tătarii şi în satul Leţeşti. La o familie numită Creţu era cumătrie, când a apărut urdia. De abia au putut fugi petrecăreţii spre codru. Baba Creţoaie nu apucă decât să se ascundă în păpuşoi. Tătarii au intrat în casă şi au aflat masa plină: rachiu de prune, carne şi o covată de plăcinte. S-au apucat de mâncat şi de băut. Baba, văzând că veselia e în toi, s-a apropiat tiptil şi a înhăţat o desagă a unui tătar lăsată pe prispă. Se spune că de atunci se trage bogăţia Creţenilor, căci desagii erau plini cu aur.

Daniel DIEACONU

Articolul O poveste cu tătari la poale de Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nicolae Iorga considera că regii maghiari au pus pe germanici să apere vadurile Moldovei, să-şi ridice cetăţi de lemn şi valuri de pământ şi astfel a apărut şi cetatea Altanul, din muntele Hangului. Să amintim şi câteva toponime: Sasu, Sasca, Pârâul Sasului, etc. Slavii au fost pe aceste locuri şi menţionăm câteva toponime: Bilbor, Zahorna sau Bistriţa şi Bistricioara. Alţi alogeni care au locuit pe aceste meleaguri din vechime au fost armenii, pomeniţi în documente din secolul al XIV-lea, ei fiind primii negustori importanţi ai regiunii, recunoscuţi pentru iscusinţa lor şi care făceau schimburi comerciale dintre Moldova şi Transilvania. La Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, ei au avut biserici din vechime şi astfel aflăm că armenii erau îndeajuns de mulţi şi de înstăriţi încât să construiască un asemenea lăcaş de cult şi să-l întreţină. La Gheorghieni, în depresiunea Giurgeului, în secuime, în partea de răsărit a oraşului este şi astăzi o biserică armenească şi exista aici o „poartă armenească” şi funcţiona şi o vamă. De la Gheorghieni plecau armenii cu mărfurile lor către Moldova, prin pasul Bicaz, către Piatra lui Crăciun, sau prin pasul Ditrău, către Tulgheş şi Târgu-Neamţ.

Comerţ au făcut pe aceste locuri şi saşii din Bistriţa şi Rodna despre care se spunea că, încă din secolul al XIII-lea, coborau cu plutele de la Dorna, spre Piatra, Bacău şi chiar Galaţi. Şi maghiarii au locuit pe aceste locuri, în vremuri de demult, când regiii unguri au încercat să-şi extindă dominaţia şi la răsărit de Carpaţi. Marco Bandini, un misionar catolic, a sosit în Moldova domnitorului Vasile Lupu. Trebuia să caute noi prozeliţi şi să împiedice pătrunderea protestantismului printre catolicii existenţi în această ţară. Aflase că la Piatra s-ar afla mai mulţi unguri şi că târgul avea pe lângă numele românesc şi cel slav şi un nume unguresc. Dar nu găseşte decât câteva familii, iar lăcaşul de rugăciune era ocupat de vite.

În secolul al XVII-lea, apar şi evreii în ţinut, după cum o dovedesc pietrele funerare sau documentele vremii. Populaţie citadină, evreii au fost în Neamţ negustori şi meşteşugari, puţini fiind cei care au preferat mediul rural, unde au fost „orândari” (se ocupau cu cârciumăritul). Recensământul din 1774 îi menţionează pe evreii din oraşele ţinutului (20 de familii la Piatra, tot pe atâtea la Târgu Neamţ, 14 familii la Roman, 2-3 familii în satele din jurul lor).

În secolul fanariot (1711-1821), când la conducerea ţării s-au aflat domnitori de origine greacă, puterea co-etnicilor lor în principate a fost mare. Ei erau oamenii stăpânirii, ispravnici, arendaşi, vătafi. Ba mai mult, devin şi moşieri, spre exemplu, mănăstirea Hangu-Buhalniţa a fost închinată mănăstirilor greceşti de la Alexandria, cu toate moşiile şi bogăţiile lor. Egumenii şi vătafii greci, lacomi de „lesne câştig”, au ridicat biciul asupra clăcaşului român de pe moşie. Un contemporan al acestor evenimente spunea: „Aş îndrăzni a spune că în toate letopiseţele lumii n-ar încăpea atâta durere, chin şi asuprire…”

Ştefan Bujor, vestitul căpitan de haiduci, ce-a trăit în acele vremuri şi a hălăduit pe aceste meleaguri, reprezentant nesupus al unei ţărănimi obidite, zicea:

„Unde întâlneam un român

Îi dădeam pâine şi vin.

Dar de vedeam un turc sau grec,

Îmi ardea inima-n piept,

Arma la ochi o puneam

Şi pe loc îi împuşcam

Şi la corbi îl dăruiam”.

Să amintim şi pe tătari şi pe „ţigani”, care în evul mediu erau robi ai mănăstirilor şi boierilor, dar şi pe lipoveni, cu bărbile lor lungi, renumiţi ca pescari, dar în Neamţ, cunoscuţi pentru negoţul lor cu legume. O biserică lipovenească a fost din vechime în Piatra-Neamţ.

În sate au venit imigranţi din Ardeal, cunoscuţi sub numele de „ungureni”, români fugiţi de persecuţiile habsburgice. Cu ei au sosit şi consăteni de-ai lor din Ardeal, sârbi, urmaşi de-ai lor locuind şi astăzi în sate, de exemplu nume ca Sava, Popovici, Milan, Sârbii, Sârbu.

Comerţul cu lemne a cunoscut o dezvoltare deosebită începând cu secolul al XVIII-lea, în special datorită bogăţiei masivului păduros al Neamţului şi de faptul că Bistriţa a fost dintotdeauna o cale de transport pentru plutele ce aduceau mii de metri la Schela Pietrei, devenită cea mai importantă a Moldovei. Au apărut negustorii şi cherestegii turci, alături de armeni, greci şi evrei. Comerţul cu lemne părea un apanaj al alogenilor. Mai târziu, s-au „deşteptat” şi românii: Nicolae Albu, N. Gridov, Spiru Alexiu, etc.

După 1821, când grecii în frunte cu Eteria au ridicat steagul luptei împotriva jugului turcesc, în Moldova, cei din neamul lui Ipsilanti şi Capo D’Istria au fost „urgisiţi” de către turci şi şi-au pierdut poziţiile importante. Cei care au avut de câştigat au fost evreii, mai ales că după 1829 s-a desfiinţat monopolul turc în comerţ, iar principatele au intrat în circuitul european. La Piatra-Neamţ, la 1838, s-a ridicat o nouă sinagogă, mai mare, numită „Templu Mare” sau Sinagoga Lipscanilor (Leipzigher).

Românul a fost un om ospitalier (ţăranul, în special), după cum au remarcat călătorii străini ce-au străbătut Ţările Române; alături de el şi-au putut afla locul şi practica îndeletnicirile tradiţionale şi alţii, străini neamului său. Omul din popor i-a descris pe fiecare, apreciindu-le calităţile, satirizându-le defectele. Grecul, armeanul, evreul erau „invidiaţi” pentru spiritul lor în „afaceri”, de a face bani şi de a-i chivernisi. Erau văzuţi ca „înşelători”, zgârciţi, dar boierii îi ţineau pe lângă ei, pentru a se folosi de ştiinţa lor. Spiritul de economie a evreului era satirizat astfel, într-o poezie populară:

– „Un român mereu vedea

Pe-un jidan cum că ţinea,

Un ochi totdeauna închis,

Şi-ntr-o zi mirat i-a zis:

– Chior te ştiu eu că nu eşti,

De ce dar, te chinuieşti

De ţii ochiu-nchis mereu?

– Am o socoteală eu.

– Care e? Spune-mi şi mie!

– Dacă pot vedea cu unul,

Să nu fac economie?!”.

G.T. Kirileanu, originar din Holda-Broşteni, prezintă într-unul dintre studiile sale, felul în care un ţăran încerca să explice succesul evreului în negustorie şi greutăţile săteanului român în astfele de întreprindere:„Ţăranii nu ştiu ce-a cumpăra şi cum a vinde şi cum a câştiga. De aceea Ion Bălan şi Ion Soilă şi Ilie A Popii n-au putut-o duce cu negustoria lor. Numai lui Constantin din Sabasa îi merge. Da’ di ce? Din beţii, din zic eu, din fimei şi din luxuri care nu se văd la jidan. El ţine socoteala la parale. El face şi desface şi de la el mai capeţi un ban”.

În Piatra-Neamţ, cosmopolitismul comercial era la el acasă, mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Hanurile şi cârciumile mai vestite erau: Hanul Plăcintarului, ţinut de armeanul Luca Mihalcea, hanul lui Ghinea, ţinut de grecul Teohari, Bodega italianului Marghetto, crâşma sârbului Sava Popovici, crâşma evreului Ştrul Nuţă şi, ca să completăm, cităm pe Dimitrie Hogea, primar al urbei şi fin memorialist: „În faţa localului primăriei era instalată fierăria, unde între alte lucrări, se potcoveau caii pompierilor de către maistrul fierar, ţiganul Iordachi Conovariul”.

La crâşma lui Bercu Goldenberg, zis Bucluc, poposea uneori şi I.L. Caragiale, împreună cu prietenul său, Ronetti-Roman, scriitor evreu. Se spune că în acestă crâşmă, unde se aduna crema „oamenilor de afaceri” ai timpului şi notabilităţile oraşului, şi-a aflat dramaturgul modele pentru personajele comediei sale „O scrisoare pierdută”. Ne întrebăm dacă I.L. Caragiale şi-ar mai găsi locul şi personajele prin crâşmele noastre.

Ronetti-Roman, intelectualul evreu care a devenit şi arendaş pe moşia Ţibucanilor, a fost autorul unei capodopere a teatrului românesc – „Manasse”, o frescă a unei lumi puţin înţelese. Manasse, eroul său, spunea, şi îndreptăm spre luare aminte: „În toată lumea asta fugarnică numai în învăţătură am avut plăcere, curată mângâiere, uitare de mine şi de lume. La toate celelalte plăceri căptuşite cu griji, necazuri, supărări. Şi când voi trece peste hotarul acestei lumi, ce voi lua cu mine? Bani? Giuvaeruri?… Doar învăţătura, asta o iau cu mine, cu ea mă voi înfăţişa acolo şi voi zice: – Doamne, m-ai trimis în lume cu capul deşert, ţi-l aduc înapoi plin de înţelepciunea ta…”

Prof. dr. Daniel Dieaconu

Materialul integral îl puteți citi în Mesagerul de Neamț aici.

Articolul Neamţul de acum câteva veacuri, un ţinut cosmopolit?! apare prima dată în Ecoul muntilor.