Cronica oficială maghiară și documentele emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395, s-a emis un act de cancelarie „ante castrum Nempchˮ, care constituie prima atestare documentară a cetății.

Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de cetate) datează din anul 1407. Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc, atât în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul lungii domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de menționat Șandru, Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.

Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu au fost identificate fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Totodată, au fost descoperite monede din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă.

Primul călător străin care ajunge la cetate este Petre Diodat Baksic, la 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, care reface cetatea, ce a stat mulți ani părăsită, cum ne menționează Baksic.

Bandini, la 1646, o descrie astfel „mănăstire înălțată pe culmea muntelui, care arată mai degrabă a cetate decât a mănăstire, zidul spre răsărit este dublu, cel din afară are 80 de picioare înălțime, cel dinăuntru, 50. Are o lățime, în multe locuri, de 15 picioare. Poarta din afară, suspendată, se ridică odată cu podul mobil, la o înălțime de 50 de picioare de la pământ: podul întors într-o parte are 80 de pași în lungime și 12 în lățime; el se sprijină pe niște stâlpi de piatră înalți de 50 de picioare. Înăuntrul zidului al doilea este capela Sfântului Nicolae, ridicată cu mare meșteșug, îmbrăcată în icoanele strălucind de aur ale Domnului Hristos și a Maicii Sale, ale sfinților apostoli și ai părinților greci. Înăuntru stau monahi de națiune ruteană. Are patru metereze, păzitorii porților sunt pedestrași de ai principelui. Ai zice cu mai multă dreptate că este o cetate decât o mănăstire”.

La 1835, naturalistul Julius Edel, vizitând zona, se opreșțe și la Cetate. Accesul de face pe un „drum foarte comod, în zig-zagˮ, dar edificiul era o ruină și din cauza „boierilor din vecinătate, care au luat piatra pentru casele și mormintele lorˮ. Ruinele i se par mult peste așteptări, cu „forma unui pătrat, cu latura spre miază-zi ceva mai lată decât cealaltă; numai zidul dinspre miază-zi mai are crenele. Intrarea principală se găsește însă pe latura de răsărit, unde mai există încă patru ziduri ascuțite, pe care probabil se sprijinea un pod mobil. O altă intrare se mai găsește pe partea de nord; zidul din această parte este mult mai întărit decât în celelalte părți printr-un parapet și trei reliefuri. Zidurile cetății sunt masive și, ca toate zidurile din evul mediu, sunt din piatră legată cu var. Pe laturile de răsărit și apus se găseau bolți, ale căror urme se mai văd și azi în pereți. (…) În prezent, tot molozul, dărâmăturile și chiar șanturile sunt năpădite de bălăriiˮ.

Billecocq, la 1846, o descrie ca fiind un „cuib de vulturi pe vârful unei stânci prea puţin accesibilă”, prezentând apoi faptele de vitejie ale lui Ştefan cel Mare şi legenda mumei lui Ştefan cel Mare. La 1850-1851, militarul englez James Skeene, vizitând cetatea, o află „situată pe o înălţime ce domină valea râului Neamţ şi acoperă micul târg cu acelaşi nume. Zidurile exterioare au fost total distruse şi azi cu greu le pot fi găsite urmele, dar zidurile interioare încă au rămas la fel ca şi contraforţii unui pod basculant peste o râpă naturală; două turnuri ce flanchează calea de acces nu au fost prea rău afectate; poarta, câteva trepte, o cisternă, bolțile capelei şi catacombele încă pot fi văzute, fapt ce vorbeşte despre vechea glorie a Neamţuluiˮ. Vorbeşte apoi despre gloria cetăţii, în special despre episodul cu asediul regelui polon Jan Sobieski.

În iunie 1884, Mary Walker vizita ruinele cetății, situate „pe o stâncă, patru turnuri la colțuri, contraforturi puternice, iar șantul de apărare era plin de vegetație. Se mai păstrează trei stâlpi ai poduluiˮ.

În trecerea sa spre Mănăstirea Neamț, la 1900, Pittard contemplă în timpul unui scurt popas ruinele Cetății Neamțului, situate pe un versant abrupt, spălate de ploi, care amintesc de bătăliile lui Ștefan cel Mare.

După cum s-a putut observa, trecutul glorios al acestui cuib de vulturi a trezit interesul nu doar al scriitorilor, ci și al călătorilor străini, care au vizitat cetatea atrași de trecutul ei glorios.

prof. dr. Emanuel BĂLAN

Articolul Sub semnul muzei Clio: CETATEA NEAMȚ ÎN VIZIUNEA CĂLĂTORILOR STRĂINI apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 1646, Marco Bandini, omul de încredere a lui Baksic, uns în 1643 vicar apostolic peste catolicii din Moldova, sosește în târgul aflat „lângă un torent care curge dinspre miază-zi și de la care își ia și numele. Spre miază-noapte un deal (mons) înalt lipit de orășel îl domină, în spre cea de răsărit este loc șes, spre apus, cale de o milă ungurească vezi ba loc șes, ba dealuri mănoase, după care încep munții (alpes) care țin până în Transilvania, și care pot fi trecuți în trei zile, nu pe un drum de care, ci pe o potecă de urmat cu piciorul sau călare”. Sașii au aici doar o biserică din „lemn pe o temelie de piatră în locul în care fusese mai înainte o capelă cu hramul Înălțării Sfintei Cruci, aceasta năruindu-se. O matroană săsoaică, Sofia, a construit în același cimitir o biserică nouă și mai mare, cu hramul sfântului Nicolae, care a fost terminată de tot în anul 1629”. Ortodocșii au trei biserici de lemn și sunt peste 400 de suflete. Aici se ia și vamă pentru negustorii care trec în Transilvania.

În 1654, misionarul iezuit găsește o „bisericuță din lemn cu câteva case de catolici, fără preot”. La 1650, minoritul conventual Bonaventura din Campofranco spune că biserica din oraș este fără preot. Noul vicar apostolic, Vlas Koicevic, poposește în 1661 în târgul care era „lângul râul cu același nume, avea multe biserici și mănăstiri schismatice în apropiere, iar Biserica catolică e de lemn. 109 suflete rămase după ciumă. Preot nu este. A slujit preotul Elias din ordinul minorițior observanți din Bosnia. (…) Din 1647 n-au văzut episcop și nu au fost confirmați”. La 1670, misionarul Francesco Maria Spera poposea la Neamț (Nempsi Villa), unde se afla un diacon si 35 de suflete. Vito Piluzzi din Vignanello, la 1688, găsea „treizeci și cinci de suflete, biserica are o vie, anul acesta a avut de la vie optzeci de ciubere”. Existau și două biserici ortodoxe, iar la „două leghe de Neamț este o mănăstire care se numește Agapia. Secul este la trei leghe. Starea bisericii catolice nu era una bună, fiind din „lemn cu două clopote și două clopoțele mai mici de altar, o biblie și multe alte cărți în limba germanăˮ. Tot pe la 1670, misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria găsește o biserica catolică „din lemn, cu un altar; are potir și o cruce de argint, odăjdii de altar vechi și rupte”. Are și o vie la Cotnari, care era ținută de sătenii de acolo. Erau doar 10 case de catolici, care nu aveau preot.

În 1682, minoritul Antonio Angelini din Campi spunea că „biserica e din lemn cu două clopote; sunt trei case de catolici, slujește părintele misionar din Baia odată pe lună, și atunci când este chemat. Via este acum distrusă”. În 1688, Francesco Renzi, trimis al Congregației de Propaganda Fide în Moldova, întocmește o informare în care precizează că la Neamț este o biserică catolică „de lemn, cu clopotele sale și cu odăjdii. Catolicii din acesta sunt în munțiˮ. La 1689, misionarul Antonio Giorgini spunea că domnitorul Moldovei avea în Roman 200 de leferi, adică soldați, toți călare, care sunt cu leafă. În Piatra, 40 de soldați călare, iar la Neamț, 60. În raportul din 1691, către propagandă, despre situația din Moldova, misionarul minorit Francesco Antonio Renzi informa că la Neamț este o „biserică de lemn, fără clopot și obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catoliciˮ. Janos Papi se afla la 9 octombrie 1708 la Târgu Neamț (Namici), unde trebuia pus în aplicare salvconductul domnitorului, dar, spunea el, localnicii nu au ținut seama de salvconductul domnului și „punându-și nădejde în cetatea de piatră, s-au retras acolo, și a trebuit singur să am grijă de aprovizionarea mea”. În 1737, un negustor rus, trecând prin oraș, îl găsea devastat de turci.

Într-o descriere a Modovei de la 1740, un dregător turc spune că Neamțul este la vreo zece mile de Suceava. Într-o schiță geografică a Moldovei din 1769, redactată de către un evreu galițian, apare și Neamțul printre orașele importante ale Modovei. În 1815, ofiţerul austriac Feodor Karacsay, aflat într-o vizită cu caracter militar în Moldova, trece şi prin Neamţ, „o localitate mică, dar vestită pentru mănăstirea sa cu 500 de călugări, în care se găseşte o icoană în argint a Sfintei Marii şi unde moldovenii fac pelerinaje în fiecare an, în ziua Înălţării la cerˮ. Peste douăzeci de ani, în 1835, naturalistul austriac Julius Edel, aflat într-o expediție de cercetare prin Moldova, sosește la 13 iunie în oraș, care „are un aspect sărăcăcios, cu puține case frumoase, dar are o foarte bună apă de băutˮ. La 1842, germanul Paul Körnbach, în lucrarea sa dedicată Moldovei, scrie că târgul se află „la granița cu Transilvania şi nu departe de râul Moldova, este un oraş reşedinţă de ținut, şi înconjurat de cele mai frumoase locuri romantice. Are un comerţ însemnat cu lemn pentru construcţiiˮ. În 1846, doamna A. de Carlowitz vizitează orașul, fiind primită și ospătată la un fost ispravnic, care știe nemțește. „Casa are divanuri, perne și dulapuri în zid. La masă se aduce tabac și odogaciu de India, care e foarte scump. Imediat după revoluția pașoptistă, la 1851, Benjamin Marie Appert, cercetând starea sanitară şi educaţională a Moldovei, scrie că la Neamţ exista un spital întreţinut de mănăstirea Neamţ.

În toamna anului 1863, englezul Laurence Oliphant vizitează orașul, fiind întâmpinat de subprefect „cu cea mai servilă atitudineˮ. Îl nemulțumește lingușeala funcționarilor locali, care, în opinia sa, sperau să obțină oarecare avantaje de pe urma influenței sale pe lângă autoritățile de la București: „nimic nu-i determină să ne lase în pace. Nu numai că au stat peste noi la micul dejun, ci au insistat să ne însoțească la mănăstiri, asistați de o escortă călare.ˮ Este dezamăgit și de inteligența funcționarilor, care nu erau în stare să spună nici măcar cât este ora, „cu cea mai mare naivitate ne-a spus că singurii care știau ceasul erau evreiiˮ. Totuși, află că în oraș funcționau două școli, „una cu o sută de băieți, cealaltă cu șaizeci de feteˮ. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în iunie 1884, poposea sub cetate Mary Walker, o englezoaică căreia micul târg i se părea un loc murdar, situat de-a lungul unei străzi, pe malul unui râuleț secat, care avea însă și câteva case frumoase la periferie. La începutul secolului al XX-lea, preotul Raymund Netzhammer poposește la Neamț, venind cu trăsura de la Pașcani, după o călătorie de 3 ore. Târgul se „întindea lin pe partea de nord până la poalele unui lanț muntos (Culmea Pleșului n.n.), fiind delimitat la sud de albia largă, secată, nisipoasă a unui râu (Ozana n.n.)ˮ. A poposit în curtea unui han, apoi a vizitat orașul, remarcând „grădina publică cu un pavilion pentru muzicăˮ, plimbarea aducându-i în cale o mai veche cunoștință, domnul Fackler, care era proaspătul inginer al orașului, prilej de depănat amintiri la locuința acestuia. În 1912, francezul Paul Labbe vizitează orașul chiar într-o zi de târg, când „străzile sunt pline de lume, de soare şi de veşminte cu paiete de aur şi argint. Nişte soldaţi se plimbă prin piaţă şi schimbă râzând câteva cuvinte cu ţărăncileˮ.

Călători străini care au trecut și poposit în târgul de la poalele cetății în secolele XV-XX au surprins transformările economice, sociale și culturale ale urbei. Aceste mărturii reușesc să creioneze istoria seculară a acestui târg.

Prof. dr. Emanuel BĂLAN

Articolul CLIO: Târgu-Neamț în viziunea călătorilor străini apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima statistică a saşilor la Neamţ o avem de la abatele Quirini, din anul 1599, care ne spune, în notiţele sale de călătorie, că erau 74 de familii de catolici cu 383 de suflete, aceştia având şi două biserici deservite de un preot sas. Prima mențiune a unei biserici catolice la Neamț datează din 1595-1596, în însemnarea călugărului franciscan Francesco Pastis din Candia. La 1599, Bernardino Quirini, care era în trecere prin Neamț, găsește cele două biserici catolice din lemn, deservite de un preot sas de 70 de ani.

La începutul secolului al XVII-lea, viața religioasă de rit catolic era în impas, așa cum este de părere și Ioan Argento, la 1603, fiind „cu putință a se sluji biserica, preotul bătrân avînd grijă de două biserici de lemn, iar catolicii erau puținiˮ. Situația se înrăutățește, așă cum observă și misionarul Paolo Bonicio din Malta, care, vizitând Neamţul pe la anul 1633, nota despre comunitatea catolică de aici: „că are vreo 20 de case, cu o biserică fără preot, pentru că nu au nici o posibilitate de a-l întreţine”.

În timpul domnitorului Vasile Lupu, catolicii mai aveau o singură biserică, așa cum este descrisă de Petre Bogdan Baksici, la 1643: „o biserică lungă de lemn, de 18 pași și largă de 8 pași, fără preot (…). În fața bisericii se află o clopotniță cu două clopote, iar împrejurul bisericii se află un cimitir (…). Sunt 63 de catolici pentru împărtășanie și 29 de copii, toți sașiˮ.

În 1646, Marco Bandini vorbește și el despre aceeași biserică din „lemn pe o temelie de piatră în locul în care fusese mai înainte o capelă cu hramul Înălțării Sfintei Cruci, aceasta năruindu-se, o matroană săsoaică, Sofia, a construit în același cimitir o biserică nouă și mai mare, cu hramul Șfântului Nicolae, care a fost terminată de tot în anul 1629”. Bandini spunea că mai erau 48 de catolici. Un raport al nunţiului din Polonia, din anul 1676, spune că „toţi catolicii din Tîrgul Neamţ au fugit”. În 1654, un misionar iezuit găsește o „bisericuță din lemn cu câteva case de catolici, fără preot”.

În 1661, imediat după epidemia de ciumă din 1660 care a secerat numeroase vieți în Moldova, Vlas Koicevic găsea încă biserica din lemn, dar și 109 suflete rămase după ciumă. Biserica era în continuare fără preot, dar în trecut a „slujit preotul Elias din ordinul minoriților observanți din Bosnia (…)ˮ.

Totuși, la 1670, când Francesco Maria Spera poposea la Neamț (Nempsi Villa), biserica era deservită de un diacon ce slujea celor 35 de catolici. Informația este oarecum contradictorie, dacă o coroborăm cu cea prezentată de misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria, care, tot în 1670, spune că cele 10 case de catolici nu au preot, iar biserica „este din lemn, cu un altar; are potir și o cruce de argint, odăjdii de altar vechi și rupte, dar are și o vie la Cotnari care era ținută de sătenii de acolo”.

În 1682, Antonio Angelini din Campi spunea că „biserica e din lemn cu două clopote; sunt trei case de catolici (…) slujește părintele misionar din Baia odată pe lună, și atunci când este chemat. Via este acum distrusă”.

În 1688, Francesco Renzi, trimis al Congregației de Propagandă Fide în Moldova, întocmește o informare în care precizează că la Neamț este o biserică catolică „de lemn, cu clopotele sale și cu odăjdii. Catolicii din aceasta sunt în munțiˮ. În raportul din 1691 către propagandă despre situația din Moldova, misionarul minorit Francesco Antonio Renzi informa că la Neamț este o „biserică de lemn, fără clopot și obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catoliciˮ.

La 1695, apare o ultimă relatare despre această biserică, făcută de către preotul Ioan Bercus, care consemnează că la Neamţ „există o biserică catolică din lemn care e pustie […]. Nu sunt mai mult de  3 sau 4 case de catolici, care înainte erau foarte mulţi şi cu vază”. La începutul secolului al XVIII-lea, în zona Neamţului, s-au stabilit foarte mulţi negustori de origine armeană şi, în dorinţa lor de a avea un locaș de cult propriu de rit ortodox armeano-gregorian, au cumpărat, de la puţinii catolici rămaşi, biserica rămasă în paragină.

În perioada interbelică, este amintită o biserică catolică. Astfel, în 1922, 51 de locuitori erau catolici, pentru ca, la recensământul din 1930, 57 de locuitori să se declare catolici după religie. După căderea regimului comunist, recensământul din 1992 înregistrează 82 de locuitori de religie catolică. Numărul acestora a scăzut, astfel că recensămintele din 2002 și 2012 înregistrează doar 15, respectiv 14 locuitori de religie catolică. În 2011, a fost resfințită biserica parohială „Sfinții Petru și Pavel”.

Lucrările de restaurare, consolidare şi extindere au transformat edificiul, donat Bisericii Catolice de familia Kertz (ambii soţi au decedat) în anul 1983, într-o biserică demnă şi primitoare, care se adaptează foarte bine exigenţelor vieţii creştine a micii comunităţi catolice din Târgu-Neamţ şi de prin satele adiacente. Preot paroh după construcția acesteia a fost Iulian Butnaru. În prezent preot paroh este Ghența Iosif ajutat de preot Manni Fernando.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Istoria românilor prin călători: Viața religioasă a populației catolice din Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tipografia „Papirus media” în anul 2019 surprinde într-un mod foarte plăcut cititorii pasionați de comorile ascunse ale vremurilor demult apuse. Această carte se propune a fi una din această categorie.

Autorul, Alexandru Mihăilă, este un talentat prozator, dar și-un adevărat ziarist și un generos editor. Lucian Strochi ni-l prezintă astfel: „Este un filolog de rasă, iubind pătimaș, feroce, atroce, cu fervoare cristică și mistică litera scrisă și/ sau tipărită, scormonind peste tot unde s-ar putea ascunde vreun manuscris…”

Pentru a readuce la lumină acest manuscris, autorul a depus o muncă acerbă, a trecut prin multe „încercări”, dar a reușit, iar drept mulțumire la sfârșit a ridicat un imn de recunoștință precum uzau copiștii și cronicarii Evului Mediu.

Despre Gheorghe Greceanu aflăm din prezentarea lui Lucian Strochi: „Aflat la confluența a două lumi, între „civilizația ișlicului” cu boieri vorbind grecește, petrecându-și dulcea zăbavă la vii și sindrofii cu țigani lăutari și amoreze și cea a „pantalonului” de care amintea Alecu Russo – înțelegând prin aceasta asimilarea spiritului european, pașoptist la acea vreme, vornicul Gheroghe Greceanu a păstrat câte ceva de la fiecare, căci sub caftanul de boierie, bate inima unui romantic, cu simțire înaltă de patriot, care aduce în fața contemporanilor pilda trecutului eroic al Moldovei la a cărei fericire jinduiește chiar cu prețul vieții”. (Lucian Strochi).

„Stau pătruns de mii de gânduri, viața-ndată mi-aș jărtfi

Pentru-o zi de fericire încă odată a o privi”.

Ruinele Cetății Neamțu

Stați, opriți-vă cu toții, orișicare călător

Și v-aprindeți de dureri, tot românul muritor

Stați, priviți cu umlință, unde slava lăcuia

A Moldovii fericire, în ce sânuri să-ncuia.

O oglindă ci ni-arată veacul nostru aurit

Și cum vremea toate sfarmă ca și-o umbră

Ce-au pierit

Ziduri triste, mult slăvite, Neamțul vechi

Și scump odor

Cum voi azi dărăpănate mai umbriți

Acest izvor.

Ci odată și el poate cu grăbire v-ajuta

La a voastră întâmplare

Când din munți să răvărsa

Unde-i slava și puterea ce în voi să disfăta?

Unde-s armile și organe ce aici să răsuna?

Unde-i dragostea, credința, jărtva patriei ce dați?

Unde-i schiptrul faptei bune cu unirea ce legați?

Toate astăzi, împreună cu voi ziduri au pierit

Ca și ziua în ce noapte să priface înnegrit

Stau pătruns de mii de gânduri,

Viața-ndată mi-aș jărtfi

Pentru-o zi a fericirei încă odată o privi.

Ce-i viața, ce sunt toate care astăzi ne-ngrozesc?

Ca năluca pier îndată și în veci nu să ivesc

Iar o faptă vitejească, cum avem de pildă mii

Au rămas nemuritoare, arătată de istorii.

Umbra strămoșilor noștri, ziduri ce astăzi privesc

Mă cutremur când la eli numai să gândesc voiesc

Îmi diștept închipuirea, ca printr-o perde zăresc

Anii, fericiri trecute, ca-n oglindă le privesc.

Mi să pare de o parte că-s ostașii înarmați

Iar de alta ca ei strigă prin (renchez) fiind legați.

Acest zgomot parc răsună dintre zidul cel sfărmat,

Uneiri că buciumașii cânt de jale ne-ncetat

Alteori că mii de tunuri sfera toată asurzesc

Și că fumul, orizonul l-au cuprins de nu-l zăresc.

Steaguri iar că fluturează, sună parcă ci cole

Brazii, văile răspunde la oftat și jale me.

Toate acestea mă-nfioară, când diodată mă trezesc

Că-s ruinuri dărăpănate și nu visuri ce privesc

Tristă, jalnică vedere, monumentul cel slăvit

Rogu-te mă priimește să te plâng neadormit

Să te plâng cu suspinare fericire ce-ai trecut

Că-mpreună cu zidul tare în nimic te-ai prefăcut.

Tronul, aurul și slava, între veacuri să topesc

Fapta bună, iroizmu, numele ce-n veci trăiesc

Umbra voastră, ziduri sfinte, gândul meu o va păstra

Dintr-o inimă pătrunsă, vă voi plânge și-oi ofta

Priimiți, vă rog, în urmă, și mormântul să-mi zidesc

La a voastră temelie, ca în veci să vă privesc.

În încheierea apoteotică a acestei poezii, îmi doresc ca această carte să se afle în cât mai multe biblioteci personale.

Roxana Gabor Tănase

Articolul Un poet necunoscut din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea: Vornicul Gheorghe Greceanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din însemnările starețului Eremia Toader de la Mănăstirea Horaița, reiese că, la venirea lui Dragoș Vodă ca să alunge tătarii din Moldova, exista un sat în jurul Schitului Horăicioara, care, din cauza năvălirii tătarilor, s-ar fi mutat undeva mai la vale, între dealuri, iar o parte pe apa Cracăului, sate ce pot fi Poiana Crăcăoani și Crăcăoani.

Zona este posibil să fie aleasă de sașii din Bistrița și Rodna în secolul al XIII-lea și datorită izvoarelor cu apă sărată din zonă (slatinele de la Oglinzi, Bălțătești, Lunca etc.). De la sașii care locuit în această zonă vin toponimele Pârâul Sasului, Valea Sasului, doi afluenți ai râului Cracău, Săscuța la Gura Carpănului, Viile Sașilor. Este ceea ce afla dintr-un document Theodor Codrescu şi pe care-l publica în al său „Uricariul”: ”… se află izvoare de slatină pe la mai multe locuri, precum: în valea Iapa, Bagoslov, Ghercina, Bălțătești (e vorba de valea dintre Crăcăoani și Bălțătești)], Slatincea lângă Neamțu etc.”

În 1395, campania regelui maghiar Sigismund de Luxemburg a adus în atenţia cronicilor şi documentelor ţinutul Neamţului cu târgurile, cetăţile şi satele sale. Continuator al politicii lui Petru I Mușat de a contracara tendințele expansioniste ale Ungariei, Ștefan I Mușat – care fusese sprijinit pentru a accede la tron de dinastia Jagellonă – a reluat relațiile suzerano-vasalice cu aceasta, astfel că la 6 ianuarie 1395 el a recunoscut suzeranitatea poloneză „în numele poporului Țării Moldovei”.

Regele maghiar pregăteşte o expediţie de pedepsire. Trupele ungare nu au putut forța trecătorile Carpaților pe la Tulgheș și Bicaz, aici rezistând plăieşii graniţei şi alţi ostaşi moldoveni. Privilegiile acordate de rege fraților Ștefan și Ioan de Kanisza, în 1397 și 1401, relatează că Ștefan, comitele secuilor, în fruntea cetelor din avangardă a purtat în prima jumătate a lunii ianuarie lupte grele pentru forţarea pasurilor din munți, întărite și apărate cu dârzenie de moldoveni. De aceea, Ștefan de Kanisza a fost obligat să se înapoieze la Cherestur (Cristuru Secuiesc), unde se afla regele la 3 și 4 ianuarie și apoi, prin Odorhei (la 9 ianuarie), să se îndrepte spre Oituz, pentru a deschide restul oștilor regale calea spre Moldova. După forţarea Oituzului, regele, mânios de rezistența arcașilor moldoveni, a ținut să ajungă la Piatra lui Crăciun pentru a pedepsi pe străjerii satelor de munte și a le distruge întăriturile. La 30 ianuarie, Sigismund de Luxemburg dădea „dinaintea orașului Piatra lui Crăciun” („ante villam Karachonow”) un privilegiu pentru a face demonstrație de putere. Ridicându-și tabăra a doua zi, oștile și-au continuat drumul spre Târgul Neamțului și la 3 februarie se aflau în fața Cetății Neamțului, pe care n-au putut-o cuceri. Fortificațiile cetății apărate cu bărbăție de luptătorii de la Vânătorii Neamțului au obligat pe rege și oștile sale la ridicarea asediului, iar ambuscada pregătită în pădurile de la Ghindăoani, în 5 februarie, au grăbit retragerea prin Piatra spre Oituz. Altă cronică spune că ungurii au fost siliţi să plece de la Târgu-Neamţ pe „Calea Mare”, prin valea Cracăului, spre Hangu. În latura acestui drum, pe Dealul Doamna, deasupra Audiei, străjuia o „palancă”, sau – cum i se mai spunea – o „posadă”, adică o întăritură rudimentară de pământ și lemn. Localnicii au atacat de acolo trupele aflate în retragere, pricinuindu-le însemnate pierderi. Pe piatra de mormânt de la Rădăuți a lui Ștefan I Mușat, pusă de strănepotul său, Ștefan cel Mare, scrie: „Binecinstitorul domn al Țării Moldovei, Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormîntul acesta strămoșului nostru, bătrânul Ștefan voievod, care a bătut pe unguri la Hindov, a biruit pe Jicmont craiul unguresc la Hindov”.

Într-un document a lui Alexandru cel Bun, din 1428, se atestă documentar satele Dobreni, Doljeşti, Soci, Grieleşti (dispărut azi, era lângă satul Căciuleşti de azi, pomenit şi de Ştefan cel Mare în anul 1500), Lupşa (alt sat pe Cracău şi tot lângă Căciuleşti, dispărut), Brăşăuţi, Bârgău, Lăslăoani (sate amintite chiar şi înaintea lui Dragoş), Ilişeşti (sat lângă Şerbeşti), Borleşti (amintit prima dată în 1419), Avereşti, Boţeşti, Ivăneşti şi Bilăeşti (sate din comuna Girov, dispărute), Zăneşti, Podoleni, Hlăpeşti (apare prima dată în 1414), Hindău (e vorba de Ghindăoani, apare menţionat chiar din 1395, când Ştefan Muşat îi bate pe unguri), Calu şi Iapa, Prăjeşti, Porceşti (azi Moldoveni), Valea Albă şi Itrineşti. La Netezi (în imediata apropiere a vetrei satului Mânjeşti) săpăturile arheologice au dat la iveală rămăşiţele unei curţi boiereşti, datând din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, când vechile aşezări din Depresiunea Neamţ cunosc o revigorare economică, activităţile productive şi schimburile comerciale permiţând transformări esenţiale în statutul localităţilor, iar interesul domniei pentru aceasta zonă a devenit tot mai evident. Constantin Matasă scria la 1929: “În depresiunile subcarpatice, adecă în ulucul format de şirul Carpaţilor şi dealurile subcarpatice, cum sunt în judeţul Neamţ văile Tazlăului, Cracăului şi Nemţişorului, unde omul avea la îndemână loc pentru agricultură, lemn pentru casă, apă şi dese izvoare de slatină, aşezările omeneşti sunt foarte vechi”.

Aşezări în vatra de astăzi a comunei Crăcăoani au fost în vechime cele numite Munteni şi Pânteceşti, atestate în timpul lui Iuga Vodă Koriatovici la 1399. Deşi asupra documentelor vechi ale Moldovei planează suspiciuni, considerăm că este un document real, coroborând informaţiile din alte surse şi cele oferite de tradiţia istorică şi de vestigiile arheologice. Prezentăm in extenso textul hrisovului, care îl putem încadra cronologic în perioada 1399, după Martie 12 –1400, înainte de februarie 11, cea a domniei lui Iuga-Vodă: „Iuga Voievod, cu a lui tălmăcire… cuprinzătoriu au dat lui Şărban Hîndău, pentru slujbele ce au făcut… trii sati, unul Solomoneşti pe Topoliţa şi două sati, Munteni şi Pânteceşti, pe Cracău. Iară hotarul să le fie după hotarele vechi”. Documentul ne arată că cele două aşezări au o vechime mai mare decât domnia efemerului voievod pe tronul muşatinilor. Atestarea localităţii la 1399 care s-a înregistrat prin domnitorul Iuga ce dădea un hrisov în care se menţionează satele Munteni şi Pânteceşti ca fiind Cracăul Negru, respectiv Crăcăoani este ipotetică, existând evidente probleme de localizare geografică. Să menţionăm însă descoperirea de fragmente ceramice din Evul Mediu în vatra comunei din secolele XIV-XV, aici fiind probabil satele Munteni şi Pânteceşti. Este şi părerea antropogeografei Margareta Constantinescu, ce a efectuat cercetări înainte de 1940, care localiza cele două sate între Crăcăoani şi Ghindăoani.

Un ispisoc sârbesc de la domnul Ilie Voevod, cu tălmăcirea lui, ne arată că domnitorul dă lui Cristea Iucașanul „moșia Oșlobeni pe Cracău”, localitate astăzi aflată în imediata apropiere a comunei Crăcăoani şi care a fost menţionată şi în documentul lui Alexandru cel Bun de la 1428. Un alt document de la acelaşi voievod pomeneşte localităţi din regiune, printre ele şi Horaiţa: „6944 (1446) April 12, Ilie Voevod de la al măriei sale frate Ștefan Voevod, fiii domnului Alexandru voevod… ca pe o adevărată slugă, anume Baico pentru ale sale drepte și cu credință slujbe ce au slujit părintelui măriilor sale, cum și însuși măriei sale, s-au milostivit și din osebită milă domnească i-au dat și i-au întărit, lui, întru acest pământ al Moldovii, pe care a lui drepte ocini, sate anume Dolheștii unde era casa lui, și Negrești și Almășelul și Horaița și Roșcani și pe Almașii din Jos de Dolhești și Dobreni”.

Dionisie SAVIN, Daniel DIEACONU

Articolul File de istorie: La început de Ev Mediu, la Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.