Ca în fiecare an în preajma lui 15 septembrie, toate unitățile școlare sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile pentru începerea în bune condiții a unui nou an școlar. Cum se pregăteau sau erau pregătite școlile din Târgu-Neamț, în anul 1987, aflăm dintr-un material publicat în oficiosul partidului. Materialul prezintă pregătirile la două unități școlare, Liceul Agroindustrial (n.r. Colegiul Tehnic „Ion Creangă”), Școala nr. 3 și Școala nr. 2.

La Liceul Agroindustrial, directul Victor Avasilcăi se plângea de întârzierea lucrărilor, cauzată de neimplicarea unității patronatoare (în perioada comunistă fiecare unitate de învățământ era patronată de către o unitate productivă care contribuia financiar la îmbunătățirea bazei materiale a școlii), adică S.M.A. Târgu- Neamț. Chiar și așa, s-a reușit să se „igienizeze interioarele, cantina, internatul, s-a acoperit cu bitum localul nou, s-au adus lemne (din igienizarea pădurii Secu – făcută cu elevii)”. Mai erau de reparat clădirile vechi și de zugrăvit exterioarele.

La Școala nr. 3, directorul Constantin Crețu declara că „putem deschide anul şcolar chiar mâine (26 august n.n.) și nimic exagerat, pentru că: manualele sînt

asigurate, curăţenia este peste tot în drepturi depline”.

La Școala nr. 2, vizita redactorului de la ziarul „Ceahlăul” începea la muzeul școlii, amenajat de către profesorul Vasile Vrânceanu, unde peste 1300 de piese adunate „de-a lungul a 35 de ani de pasionatul profesor (peste 200 sînt înscrise în patrimoniul cultural naţional) compun aici cadrul unei noi lecţii deschise de patriotism și venerație a dăinuirii neamului nostru pe aceste meleaguri”. Directorul Aurelian Pintrijel afirma că este pregătit pentru primirea elevilor, dovadă că „în sălile de clasă, în cabinete e ca în farmacie: materialul didactic-impecabil; la cabinetele de fizică și chimie mobilierul este nou; o pianină nou-nouță așteaptă lecțiile de muzică”. Totul se datora și întreprinderii patronatoare, Autobaza I.T.A., dar și părinților, cadrelor didactice și elevilor.

Așadar, în toamna lui 1987, școlile erau pregătite pentru începerea penultimului an școlar sub regim comunist.

„Ceahlăul”, an XX, nr. 2618, 29 august 1987, p. 4.

prof.dr. Emanuel Bălan

Articolul Pregătiri pentru un nou an școlar la Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Drapelul a fost amplasat anterior de altcineva al cărui nume nu- l cunosc. Cred, însă, că merită mulțumirile și felicitările noastre”, a mai spus Dan Ioan Husari.

Am alăturat şi un filmuleţ realizat de domnia sa şi poemul lui Goga in extenso.

Ceahlăul

Va fi-ntr-o zi de primăvară
Cu molcom zvon în zări albastre,
Când poate nimeni n-a mai plânge
Fărâmiţarea ţării noastre.

În negură de ani de zile
Se va fi scufundat Calvarul
Şi doar bătrânii de-or mai spune
Pe unde-a fost de mult hotarul..

Atunci se va urni deodată
Într-un cutremur toată firea
Şi-un chiot surd din depărtare
Va despica nemărginirea..

De peste graniţa cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigând spre ţarina Moldovei,
Un munte s-a pornit să vie..

Şi va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la duşmani,

Ceahlăul s-a întors acasă.

Octavian Goga, Chişinău, 1918

Articolul Ceahlăul de acasă… apare prima dată în Ecoul muntilor.

După o pregătire sumară pentru o zi de drumeție, la abdicarea  nopții  am fost pe  axial,  deasupra Durăului. Nu mică mi-a  fost surpriza că  patru grupuri de turiști mi-au  luat-o înainte. De  fapt i-am ajuns pe drum.

Am plecat spre Fântânele, deoarece, singur fiind nu m-am  încumetat  să  urc  pe  la  Duruitoare,  așa  cum  o  făceam  de obicei  (iarna  traseul  fiind  închis).

Vântul tăios mi-a pus mari probleme la început, dar  de  la  Fântânele  s-a domolit. Tot  de aici  a început  poteca  prin  zăpada  bătătorită  de  o  singură  persoană. Pentru  eventualele  depășiri trebuia să  sari  în  zăpada  de  30-40 cm. A fost  foarte  bine  de urcat  și  coborât,  spre  deosebire  de  alte  ierni când  poteca  era un  amplu  derdeluș  înghețat.  Am  câștigat  foarte  mult în  economia  timpului  la  urcare  cât și  la  coborâre.

Peste  tot  grupuri  vesele,  în  ambele  sensuri,  fiind  duminică   și-un  timp  numai  bun  pentru  iubitorii  de  munte. Dar,  adevărata  mea  dorință  era  să-l  întâlnesc  pe  Moș  Crăciun.

În  copilărie,  eram  obligat  să mă  culc  devreme  în speranța  că  acesta  mă  vă  vizita,  iar  acum  am  alte  oportunități  de a da de… Dumnealui.

Scările înghețate în  mare  parte, nu  mi-au  pus  probleme,  urcându-le  ușor,  cu  un  mare  popas  pe  la  jumătate,  când  pe  jgheabul  alăturat  a  apărut  un  minunat  exemplar  de  capră  neagră,  fiind  chiar  în  fieful  acesteia.  Am  atenționat  pe  toți  colegii să  urce  și  să  coboare  în  liniște  spre  a  putea  fi  admirat.

Sus,  timp de  plajă. Lume  multă,  obosită, dar  foarte  mulțumită  că  a  ajuns  până  aici.

La  un  moment dat ne-a  atras  atenția un  zgomot  ușor,  venind  dinspre  nord,  într-un  vifor  de  nea  care  se  apropia  de  noi.  Într-adevăr  era  sania  lui  Moș  Crăciun  cu  renumiții  săi  reni  zburători.

I-am  făcut  cu mâna, spunându-i că și noi avem doleanțe, a  încetinit, dar n-a oprit. A strigat la noi  că se grăbește spre  zona  interzisă (Ocolașul Mare),  unde  are o  întrevedere de  afaceri cu Baba  Dochia.

Viforul respectiv s-a  pierdut în zare, spre  ocolaș, cu făgăduința  că va reveni, acum  fiind  așteptat de  prichindeii din apropierea muntelui.

Aviz  amatorilor  pentru  la  anul, tot  înainte de  Crăciun.

Mulțumit de această  întâlnire am coborât spre a merge spre cabană,  apropiindu-se  ora  prânzului.

De sus am  putut  admira  Călimanii,  care  au  apărut  ca o  cetate  luminată  de soare,  Rarăul, Giumalăul  și  mult  mai  în  spate  coamele  Munților  Rodnei. Vizibilitatea în  sezonul  hibernal  nu  se  dezminte…  este mult  mai  deschisă  decât  în  celelalte  sezoane.

Nu  trebuie  omis  nici  faptul că  tot  platoul  era  alb,  jnepenii  fiind  culcați și  acoperiți cu  un strat  gros  de  zăpadă. Puteai  să  numeri  turiștii de la baza Toacăi până la Cabana Dochia. Imagini splendide  pentru   orice  turist.

La cabană am constatat că mai sunt și alți turiști care se  aventurează  singuri pe  cărări de munte. Un cetățean din Piatra Neamț urcă aproape în fiecare săptămână pentru a surprinde tot felul de imagini în toate  anotimpurile. Bravo lui!

După un dejun frugal, de post, am făcut “întoarsă a mea cale”  bucurându-mă, în  continuare, de imaginile minunate pe care ni le  oferă… Olimpul  românilor.

Încercați,  nu  veți  regreta  nimic!!!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: În căutarea Moșului… Ceahlău – 22.12.2024 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Născut la 19 noiembrie 1965, în comuna Tarcău, județul Neamț, Simion  Mironaș, a fost fotbalist (fundaș) de Divizia A (187 de meciuri, 33 goluri), unde a debutat pe 25 august 1991, în meciul F.C. Brașov vs. F.C Argeș, ca jucător al piteștenilor. A mai evoluat, în prima Ligă, la Gloria Bistrița și Dinamo București. Ultimul meci la nivel de primă divizie a fost Gloria Bistrița vs. F.C. Național.

La nivel internațional, a disputat două meciuri de Cupa Cupelor (cu Dinamo) și 7 meciuri de Cupa UEFA (în tricoul Gloriei Bistrița).

În fotbal, Simion Mironaș a jucat pentru prima oară, junior fiind, la Ceahlăul Piatra-Neamț, în Divizia B. La același nivel, a mai evoluat pentru formațiile Minerul Vatra Dornei, CSM Suceava, Steaua Mizil, Unirea Dej, Olimpia Satu Mare.

A jucat, cumulând 5 meciuri, și în campionatul maghiar, la Bekecsaba.

Ca o curiozitate, Simion Mironaș a reușit performanța, demnă de Cartea recordurilor, de a juca în cadrul aceleiași etape la două cluburi diferite, în două meciuri distincte. Pe primul, sub culorile Gloriei Bistrița, imediat fiind transferat la Dinamo. Cum bucureștenii își amânaseră jocul din acea etapă, pentru a se pregăti mai intens în vederea unui joc din cupele europene,  Simion a ajuns să se afle în formula lui Dinamo la momentul jucării partidei amânate a roș-albilor.

Valentin Andrei

Articolul DOI ANI DIN ETERNITATEA FOSTULUI FOTBALIST AL FOTBAL CLUB CEAHLĂUL, SIMION MIRONAȘ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Îmi propusesem mai demult să fac un arc de cerc pentru a străbate tot bazinul Grințieșului Mic, pornind de la est spre vest. Am ales o zi dinspre sfârșitul lunii iulie, când prognoza meteo era favorabilă ieșirii ăn natură, și bine am făcut. A fost singura zi în care n-a plouat.

Mașina a rămas cuminte la asfalt și-am pornit pe vestitul Deal Gol cu imagini splendide asupra  lacului Izvorul Muntelui și spre dragul nostru Ceahlău.După o altercație hazlie cu câinii lui Daniel (ciobanul zonei) am ieșit din islaz prin terenurile  oamenilor (fânețe).

Aici, trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că m-a cuprins supărarea, tristețea, amărăciunea și chiar neputința. Nu cu mulți ani în urmă, țarina era plină de oameni, cântece, chiote, bătăi ale coaselor, strigăte spre divinitate să se întoarcă ploile, iar acum… o iarbă până la brâu (m-am udat bine de tot) împânzită de o vegetație amenințătoare, care în curând va ocupa toate aceste terenuri cu fânețe.

Trist, dar adevărat. Timpurile bejeniei spre o viață mai bună a făcut ca locurile natale să rămână de nerecunoscut. Am trecut peste asta și mi-am urmat scopul. După două ore de mers am ajuns pe cel mai înalt vârf al zonei – Hurduga (1516 m), de unde drumul este mai lesne de străbătut, fiind doar drum de culme între Grințieș și Galu, Dreptu. Cu cât înaintam, muntele începea să prindă viață, auzindu-se mugetele și tălăngile vacilor de la stâna lui… Mardare.

După o oră am ajuns la stână, aceasta fiind localizată pe pantele domoale ale Muncileanului.Trebuie să vă spun că este un loc tare pitoresc, o poziționare deosebită, cu o mare deschidere spre sud-est (Munții Bistriței, Ceahlăul, Higheșul, Hășmașul Mare). Dacă nu mă credeți, se poate verifica cu ușurință, cu un utilaj de munte…

Baciul Hulpașu m-a omenit cu jântiță, caș dulce și jântuit deoarece am ajuns chiar la momentul preparării cașului. Tot acesta m-a informat că locul este bântuit de neamurile lui Arthur, o ursoaică cu trei pui de care trebuie să mă păzesc cu mare atenție…

După o ședere agreabilă la stână am plecat cu promisiunea că voi reveni. Urmează partea cea mai anevoioasă, necunoscută, fără marcaj și cărare. De fapt marcaj nu există deloc în zonă. O porțiune de câteva sute de metri, cu arbori căzuți, cu zmeură călcată și-ncercată de prietenii mei necuvântători (una două boabe coapte). Aici mi-a fost și este cel mai greu. Am mai cântat, am mai lovit cu unealta din dotare copacii (baltagul) și-am ajuns, nu cu ușurință, din nou la drumul de culme.

Am căutat locurile cu belvedere, ca să pot ajunge la La Fag. Este mult de mers, riscant să ajungi în Dreptu sau Păltiniș, dar… după două ore bune am ajuns într-un larg câmp cu fânețe, în mijlocul căruia se afla o stână părăsită. Pe perete am văzut marcajul făcut de ieșeni care au marcat traseul din centrul Grințieșului până în Calimani. Eram pe drumul cel bun.

Avertismentul baciului s-a adeverit.În mai multe locuri, pe cărare, am întâlnit urmele ursoaicei, care trecuse înaintea mea. Mi-am comparat mărimea la picior. Cred că purta 46, era mai mare ca a mea și m-am bucurat că nu ne-am intersectat.

Într-un final am coborât spre stânga, la Gura Grințieșului Mic. După opt ore și jumătate am ajuns la mașină obosit (nici nu se putea altfel), dar mulțumit  că am reușit să-nconjur tot bazinul Grințieșului Mic.

Celor cărora le este rău de la mersul pe jos, pot folosi mijloace auto, dar cu multe rânduri de pernuțe pe scaune… Muntele se străbate cu bocancii și cu rucsacul în spate… S-auzim de bine!

Mihai PANȚIRU

Articolul Pribeag prin România: Hurduga, Muncileanu, La Fag… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din zorii Evului Mediu informaţiile sunt puţine, am aflat că pe aici au trecut tătarii la 1242 (spre exemplu un vârf de săgeată descoperit pe Frasinu, la Grinţieş). În munţi trăiau păstorii, sihaştrii şi haiducii, aşezările permanente lipsind. După fondarea statului feudal moldav şi a graniţelor vestice, aici au fost trimişi plăieşii. O hotarnică a satului Mânjeşti spune că „munţii i-au ţinut împreună cu fânaţ, cu păscut, cu paza muntelui de oameni răi, cu straja spre Ţara Ungurească”. S-au creat puncte de pază, cu locuinţe la început rudimentare, locurile numindu-se „Straja” sau „La strajă”. Domeniul domnesc a fost împărţit apoi marilor mănăstiri, care stăpâneau munţii cu poienile lor, amintite de actele cancelariei voievodului. În aceste poiene, autohtonii împreună cu imigranţii ardeleni („ungurenii”) au format primele aşezări, îndeletnicindu-se cu creşterea animalelor, cornute mari şi mici, cu tăiatul lemnelor sau plutăritul. Aveau privilegiul străjii hotarului, dar moşiile erau ale mănăstirilor şi ale boierilor. Agricultura era rudimentară, dar în şesul Hangului se cultiva chiar şi grâu, un soi de munte. La 1619, Gaşpar Grazziani ordonă ureadnicului de Piatra să risipească şi să ardă casele celor care au cotropit poienile mănăstirii Bistriţa de la Hangu şi să oprească arătura călugărului Simion fără de poruncă. Dar îndeletnicirile principale ne sunt dezvăluite de un document de la începutul secolului al XIX-lea: „Alte soiuri de producturi nu se exploatrisescu din acest ocol decât cherestele de brad samă de 4.000 di plute şi ca 300 de stânjeni lemni de foc pe an la Schela Petrii, precum şi 10.000 de coţi de sucmani pe care le vând locuitorii pe la târgurile acestui Principat”. La Schitul Hangu erau 18 ferastraie, la Bistricioara 16 și 5 pive. Locuitorii din Hangu la 1813 se angajau să facă 2000 de plute de dulapi pe care să le transporte pe apa Bistriței la Schela Pietrei; la Izvorul Muntelui, la 1814, avea ferăstrău preotul Ştefan şi dascălul Neculai. La 1838 erau 9 ferăstraie ale Schitului Hangu, iar 8 ferăstraie erau pe aceeaşi moşie ale unor ţărani. Nu lipseau nici velniţele, numite „maşini de alcool”, de la Hangu şi Chisirig, la 1848, şi la Bălţăteşti şi Crăcăoani. Ferăstraiele se numesc acum gatere şi proprietarii pădurilor s-au mai schimbat. Velniţele sunt mai mici, familiale, dar refugiul în rachiu a munteanului nu a dispărut. Agricultura este la fel de rudimentară, iar turismul nu este încă o certitudine pe termen lung. Nu e de mirare că satele rămân tot mai goale, iar tinerii pleacă spre alte meleaguri. Vorba unui hâtru: „Tot mai multe case rămân muzee…”

Daniel DIEACONU

Articolul Îndeletniciri vechi în munții Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Muntele sfânt al românilor, Ceahlăul, se prezintă semeț sub forma unui amfiteatru, ce are ca puncte maxime de interes vârful Ocolașul Mare, cel mai înalt – 1907 m și mai ales vârful Toaca, cel mai vizitat cu altitudine de 1904 m. Am afirmat anterior că poate fi asemănat cu un amfiteatru cu trei etaje principale, etajul superior ce cuprinde platoul alpin cu cele două vârfuri, un etaj median ce include numeroase formațiuni stâncoase, cele mai cunoscute fiind Ocolașul Mic, dar și Clăile lui Miron și un etaj inferior ce cuprinde o serie de poieni deosebit de spectaculoase, răspândite de jur împrejurul masivului, acestea fiind și subiectul acestui articol.

Trasul turistic ce pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean a început să fie cunoscut din ce în ce mai cunoscut poate și datorită accesibilității acestuia, mare parte din el poate fi parcurs cu un mijloc de transport, dar și datorită spectacolului oferit de natură pe parcursul acestuia. Cu o lungime de aproximativ 25 km, traseul pleacă din centrul comunei Bicazu Ardelean, traversează satul Telec, iar de aici se furișează în pădurea de conifere, ajungând la confluența Bistrelor, unde este și punctul de intrare în Parc. De aici urmând cursul Bistrei Mici drumul șerpuiește încă vreo 4 kilometri prin pădure ajungând la un moment dat într-un luminiș. Drumul cotește la dreapta,dar la o privire mai atentă se poate observa în partea stângă un drum  care la un moment dat este străjuit de o barieră. Dacă părăsești confortul mijlocului de transport și treci pe lângă barieră intri pe un traseu de aproximativ un kilometru care te va purta într-un loc de poveste: Poiana Sură. Din păcate traseul nu este marcat și numai cunoscătorii știu acest lucru.

Poiana Sură se prezintă sub forma unui platou înierbat mărginită pe de o parte de pădure, iar pe cealaltă parte de o formațiune stâncoasă spectaculoasă,”Piatra Sură”. Piatra Sură este de fapt un abrupt calcaros ce cuprinde câteva formațiuni stâncoase foarte interesante a căror denumire creează un fior rece, stimulând creativitatea: „Colții viperei”, „Ghimpele”, “Arcele”, “Șaua florilor”.

Priveliștea este de-a dreptul uluitoare, culoarea stâncilor care într-o lumină normală este bineînțeles cenușie cu diverse nuanțe se schimbă pe parcursul zilei, datorită razelor solare, căpătând o strălucire aparte mai ales către asfințit, moment parcă dedicat special fotografilor de natură.

Trecătorii atenți pot deosebi o potecă care intră în păduricea de la baza stâncilor, iar urmărirea ei te duce spre un curs de apă, Bistra Mică, până când te lovești de masivitatea stâncilor. Aici descoperi un izvor interesant, cu o formă aparte ce te duce cu gândul la nemurire, având și denumire pe măsură și anume legendarul izvor „Pișă Baba”. Apa cristalină și rece, de o calitate deosebită atestată de către specialiști poate fi consumată pentru tratarea diverselor afecțiuni gastrice și nu numai.

Continuând traseul spre Ceahlău drumul începe să urce încă vreo 3-4 km, tot prin pădurea carea veghează pretutindeni, iar atunci cânt te gândești că ai ajuns într-o fundătură, surpriza este una maximă. Spațiul se mărește brusc, iar priveliștea te copleșește.

Poiana Stănile, ultimul avanpost, înainte de a cuceri muntele oferă un peisaj de vis cum rar ai ocazia să vezi. Măreția ei este dată pe de o parte de mărimea, care te copleșeste, mai ales după parcurgerea traseului ce șerpuiește în mare parte prin pădurea deasă, dar mai ales de formațiunile stâncoase de o rară frumusețe. Dacă Poiana Sură este una micuță, mai intimă, ai spune pentru tine și prieteni, Poiana Stănilelor oferă un spațiu generos, pentru toată lumea. Chiar și denumirea te duce cu gândul de spațialitate, Stănilele Mari. Poiana are și o surată mai mică, Stănilele Mici la capătul drumului și începutul potecii.

Toponimia locului este una predestinată, stâncile având denumiri precum: ”Ocolașul Mare”, “Turnul lui Butu”, “Stănilele Mari”, acestea având în spate legende nemuritoare. Ocolașul era locul în care vulturii stăpânesc împrejurimile, însuși denumirea muntelui fiind dată de aceștia. Stănilă era un cioban chipeș, care a venit cu oile în părțile locului, deoarece aici era cea mai bună iarbă, dar care suferea din dragoste, Butu un oștean viteaz care era  îndrăgostit de frumoasa Ana, cei doi fiind transformați în formațiuni stâncoase în urma unei vrăji.

Poiana este străjuită de o Biserica ce veghează semeață împrejurimile, o punte de legătură cu străbunii prin credință, un locaș special care te îmbie la meditație. Călugării care veghează în munte sunt prietenoși și dispuși oricând să iți ofere ajutor sau adăpost în caz de nevoie.

Poiana este asemenea un punct clasic de belvedere, punctul în care poți vedea muntele de aproape, mai ales pentru cei cărora urcușul anevoios spre creste nu este la îndemână. Este locul în care poți afirma cu tărie: „Am atins Ceahlăul cu mâna…” Un loc binecuvântat pentru minte, suflet și trup, cum ar spune unii.

Poate am făcut risipă de prea multe epitete, dar spectacolul naturii este unul unic și nu poate fi descris fără de acestea, oricât ai încerca. Spectaculozitatea acestor poieni poate constitui oricând un punct de oprire și deconectare pentru cei cărora muntele nu le este indiferent. Un loc unde te poți încărca cu energie pentru încă o săptămână și în care o să revii, iar și iar.

Sorin Nicolae CIOCANU

Articolul Invitaţie la drumeţie: Poiana Sură și Stănilele apare prima dată în Ecoul muntilor.

Știindu-l că-mi este prieten, nu mi-a fost frică să-mi pun puterile la încercare și de această dată și să încerc să-mi depășesc limitele proprii și la tabăra Ranger Junior 2018. Astfel, pe la ora 18.00, pe o ploaie măruntă, privind spre semeția Toacăi, am plecat din Durău cu gândul că muntele, așa cum a fost de multe ori, va fi și acum alături de mine.

     Nici nu plecasem bine că am și dat de greu. Urcușul spre axială și apoi, spre Fântânele era plin de noroi în foarte multe locuri, devenind foarte, foarte alunecos. Abia înaintam, încercând din răsputeri să nu cădem în noroi sau în vreo băltoacă de apă. Nimic, însă, nu ne putea descuraja. Muntele ne chema acolo sus, acolo în nori – cum se zărea din când în când vârful.

Am făcut o pauză binemeritată înainte de „asaltul final” spre cabana din drumul nostru. Mi-am amintit că odată, pe râpa ce o vedeam în spatele nostru de pe bancă, am coborât. Nu am reușit să ne ținem pe picioare, cred că nici 10 metri. Era foarte abruptă… dar așa era tinerețea. Acolo era un izvor de apă, dar acum era captat, deci proviziile proprii au devenit foarte importante.

Destul de repede, în 45 de minute, am ajuns la Cabana Fântânele. De pe băncile de lemn unde ne-am așezat să ne tragem răsuflarea, am făcut câteva fotografii cu vârful care a ieșit pentru câteva momente din nori. Am băut și toată apa pe care o aveam… dar, apoi, surpriză… nu am mai avut de unde lua alte provizii de apă pentru că ușa de intrare în cabană era încuiată. Degeaba am bătut la ușă… nici țipenie de om. Bineînțeles că nenorocitul de capitalism a făcut ca și izvorul de lângă cabană să dispară, fiind captat și el. La fântânele, fără fântânele și izvoare… fără apă.

„Odihniți” după pauza de 5 minute, am plecat mai departe. Oboseala și setea se simțea din ce în ce mai mult. Nici de peisaje nu ne mai păsă… voiam doar să ajungem mai repede. Singura bucurie era că ploaia se oprise, dar stropi mari continuau să cadă din copaci.

După ce am străbătut poteca largă, printre zmeuruș, plăcerea de a nu mai urca, ci din contra cu mici coborâșuri, încet, încet se termina. În fața noastră se ivi urcușul anevoios spre locul numit „La morminte”. Urcam… urcam, dar parcă urcușul nu se mai termina. – Uite acolo, în față, face un cot poteca cu stânci și imediat ajungem…, spunea unul dintre copii. Nu puteam decât să-i încurajez: – Mai e un pic, dar nu e nici o grabă. Oricând ajungem suntem așteptați la cabană. Am urcat de zeci de ori pe acest traseu. Chiar dacă se înnoptează nu e nici o problemă. Suntem pregătiți. Dacă e nevoie coboară și salvamontul după noi… acum 10 minute m-a sunat să vadă dacă suntem bine…

Oboseala, însă, începu să își spună cuvântul. Am luat-o prea repede de jos, ritmul a fost prea rapid pentru mine, care nu mai am antrenamentul pe care îl aveam… dar suplineam totul prin voință.

      Până la urmă, după o binemeritată pauză pe banca ruptă de „La morminte”, am plecat pe traseul abrupt în continuare. Viteji cum ne credeam, am scurtat și poteca pe care urcam, luându-o direct prin pădure, pe o pantă foarte grea. Acela a fost momentul când am simțit pentru prima dată că sunt sleit de puteri. Și copiii au început să întrebe cât mai este. – O oră! Le răspundeam de fiecare dată.

Nu am stat mult nici după ”Cușma dorobanțului”, căci era foarte deasă ceața și nu puteam vedea nimic din priveliștea deosebită care poate fi admirată de acolo. Nici Durăul, nici lacul, nici satele din jurul lacului, până la Petru Vodă, nici Fântânelele de care tocmai trecuserăm … nimic nu se vedea.

Și copiii înțeleseseră că nu mai are rost să întrebe cât mai e, căci răspunsul era invariabil: „O oră”.

De printre jnepeni, de după pantele abrupte, am zărit Panaghia – una dintre stâncile pline de legende. – O capră neagră… uitați o capră neagră pe stâncă… chiar la piciorul Panaghiei…, strigă unul dintre copii înfundat ca să nu o sperie. Toți își scoaseră telefoanele și făceau poze. Doar unul văzuse ceva, dar toți fotografiau sperând că o vor vedea acasă când vor viziona pozele pe computere. Mie nu-mi mai trebuia să văd nici o capră… fie ea și neagră. Am început să râvnesc la energia despre care se tot vorbește atât că o dă Panaghia. Un așa puternic centru energetic, la fel cu Babele și Sfinxul, nu mă poate lăsa fără puteri.

După ce am trecut puțin de stâncă, privindu-o în splendoarea ei, le-am povestit copiilor despre legenda Panaghiei… și am făcut referire și sora ei: Piatra Teiului. Nu știu cât de impresionați au fost copii, dar concluzia lor a fost una de genul: Nu știu ce gusturi aveau bărbații de atunci în legătură cu fetele, căci fata frumoasă Panaghia e cam grasă, mult prea grasă și sora ei Piatra Teiului e cam strâmbă… dar treaba lor.

Pe panta de sub Panaghia și până sub Vârful Toaca, am avut vreo 10 opriri. Nu știu dacă mi-a dat putere Panaghia, căci eu nu mai puteam, iar gâtul se uscase de sete. Eram, însă, viteaz și aveam ambiția să ajung la cabană într-un timp cât mai scurt, sub patru ore, așa cum o făceam când eram tânăr.

Salvamontului și reprezentanților Parcului Național Ceahlău care se interesau de noi, le spuneam că suntem foarte bine, aproape pe platoul din vârf. Adevărat că toți copiii erau foarte bine… eu, însă, nu prea.

Cu greu i-am convins pe copii, odată ajunși sub vârful Toaca că nu are rostul să se urce sus, căci oricum nu văd nimic, fiind ceață. Pentru că totuși, nu reușeam să îi față să înțeleagă pe deplin, le-am arătat că scările nu erau terminate, deci fiind în lucru cu termenul de finalizate în acest an, nu se poate urca… dar le-am ascuns faptul că este și o cărare pe alături.

Însetat, speranța se ivi curând, când la o fereastră a stației care monitorizează calitatea aerului era un tânăr. Fără să ezit l-am rugat să-mi dea niște apă. M-a privit curios și mi-a răspuns: – Nu am! – Am rămas fără apă, nu puteți să umpleți o sticluță? l-am întrebat mirat… Imediat a devenit foarte amabil, iar până ce am scos sticlele ne-a vorbit despre munte, cât mai avem până la cabană și multe altele. Am înțeles atunci că problema lui era că veneau mulți turiști și cereau apă, dar fără sticlă nu putea să-i servească.

După câteva guri de apă poteca a devenit mult mai ușoară și, încet, încet, am plecat spre cabana Dochia. Am ajuns exact când noaptea începuse să pună stăpânire pe munte (pe la orele 22), iar în vale au început să se zărească luminițele din satele dimprejur și chiar, în depărtare, Piatra Neamț.

O liniște deplină, o priveliște minunată, o energie pură revărsată asupra noastră. Parcă nu mai voiam să intrăm în cabană, nemaisăturându-ne de admirat ce se mai putea zări din peisaj. Seara nu a putut continua altfel decât printr-un somn binemeritat, pentru a recăpăta noi energii și puteri pentru a doua zi…

Totul e să ai voință, puterea vine singură din energia muntelui. Astfel, vei putea să-ți depășești propriile limite…

Articolul Poveştile muntelui: Energia Panaghiei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Este muntele legendelor (noi am reuşit să culegem şi să publicăm peste 60 de poveşti ale Ceahlăului, nici un munte nu are o astfel de bogată mitologie) şi, mai mult, este muntele etnogenezei, al Dochiei şi al lui Traian. Este muntele lui Dumnezeu, aşa cum ne spune o veche legendă aflată la Grinţieşu-Mare, pe el „a pus mâna Sa Dumnezeu şi l-a blagoslovit”.

Despre Dochia, prinţesa dacilor, a scris Gheorghe Asachi, versificând legende ale locurilor. Despre Serafima, sfânta de la Ceahlău, a scris acelaşi Asachi, despre un bătrân sihastru a scris Mihai Eminescu, în scrierile veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea apar referiri la pustnicii Ghedeon, Vucol, Ioasaf, Gherman, la Mariana, Mavra sau Casiana şi urmele vieţuirii lor întru nevoinţă şi singurătate au fost căutate de Constantin Matasă sau Gheorghe Iacomi.

Mihail Kogălniceanu scrie la 1840, la scurt timp după ce Asachi a publicat balada „Dochia şi Traian”: „În scriitorii vechi, noi vedem că dacii, ca şi toate popoarele antichităţii, iubia de preferinţă vârfurile munţilor celor mai înalţi spre închinarea zeităţilor lor. Aşa, care loc ar fi fost mai potrivit dacilor decât Pionul, muntele cel mai înalt al patriei lor?!”.

În 2014, în cadrul unui proiect „Ranger Junior în Parcul Naţional Ceahlău”, cu spriinul administraţiei parcului, am realizat 12 panouri tematice cuprinzând 12 legende, în română şi engleză, cu foto şi desene: un traseu tematic – „Stâncile cu legende”. La Centrul de Vizitare de la Izvorul Muntelui o activitate interactivă are la bază legendele muntelui, cele prezentate şi în cele 12 panouri. Poveştile pot fi ascultate, la fel, în limbile română şi engleză.

Am alăturat acestor cuvinte coperta unei cărţi pentru frumuseţea desenelor realizate de Dimitrie Iavorschi, el, alături de regretatul Traian Stanciu, ilustrând cărţile noastre de legende încă din 2007.

„Ceahlăul, un munte de legendă” (aşa cum s-a numit filmul cu care grupul „Floare de colţ” din Grinţieş a câştigat concursul dedicat ariilor protejate văzute de copii) este deja un brand al turismului cultural şi s-au făcut paşi importanţi pentru punerea lui în valoare, dar eforturile trebuie continuate. De autorităţi, de reprezentanţii societăţii civile, de reprezentanţii clerului, de întreprinzătorii în turism, de toţi cei ce iubesc muntele. Noţiunea de voluntariat este cam ambiguă la noi, poate sechelă a „muncii patriotice” de pe vremuri, dar este necesar. Căci aura de sfiinţenie, bogata mitologie, minunile naturale ale muntelui pot transforma Ceahlăul într-una dintre cele mai mari atracţii turistice româneşti. Şi noi, cei din jurul muntelui, putem fi printre cei ce ar avea economic, dar nu numai, de câştigat.

Daniel DIEACONU

Articolul În jurul Ceahlăului, „Muntele lui Dumnezeu” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-a strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut Dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna Sa şi l-a sfinţit…

* * * * * * *

Se spune că Traian, împăratul Romei, a cucerit ţara lui Decebal după lupte crâncene. Ca să supună pe toţi dacii, i-a urmărit cu armatele sale până spre răsăritul Daciei. Ajuns aici, a hotărât să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pândeau de dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vârf au pus stâncile cele mari. Pe cea mai înaltă dintre ele au pus toacă şi un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătând în acea toacă. Şi aşa a fost până la părăsirea Daciei de armatele romane…

Culese și prezentate de Daniel DIEACONU

Articolul Legende. Geneza. Cum s-a născut Ceahlăul?! apare prima dată în Ecoul muntilor.