Goethe

Lumea se află într-o continuă schimbare şi transformările, ce au loc, le percepem în mod diferit: unii cu neîncredere şi alţii cu nerăbdare şi speranţă. Trăim într-o societate dură, dominată de puterea banului şi condusă de oameni atât de diferiţi. Oare progresul a adus întotdeauna binele? Sarcina conducătorilor este să mediteze la trecerea inexorabilă  a timpului, să scruteze viitorul, să înţeleagă ciclul istoriei, care uneori care uneori se repetă şi ignorându-l, s-ar putea să fie în detrimentul omenirii.

Familia, şcoala, biserica şi satul au datoria să lucreze în favoarea binelui. Orice schimbare lasă în suflet tristeţe şi nelinişte. O astfel de emoţie au simţit-o enoriaşii de la parohia „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Ceahlău, când s-a pensionat părintele Mihai Damian. Ne-am despărţit cu regret de cel ce a păstorit aici peste 40 de ani, timp în care şi-a dedicat întreaga viaţă înfrumuseţând lăcaşul de cult şi propovăduind credinţa creştină.

L-am primit cu respect pe noul preot Gheorghe Avârvarei, în anul 2017, dorindu-i să continue munca predecesorului său şi să se bucure de aceeaşă stimă şi preţuire din partea enoriaşilor.

Părintele Avârvarei s-a născut pe data de 03. 08. 1982 în oraşul Tîrgu Neamţ, fiind al patrule copil din familia credincioşilor ortodocşi Gheorghe şi Ana din Pipirig. A făcut şcoala generală din localitate, Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ apoi între 2002 – 2007, Facultatea de teologie din Iaşi, urmată de cursuri de masterat între 2007 – 2009 la aceeaşi instituţie, secţia Istorică – practică, susţinând examenul de disertaţie în sesiunea februarie 2015, cu lucrarea „Sfânta Taină a Botezului – aspecte pastorale”.

S-a căsătorit în anul 2002 cu tânăra Violeta Vrânceanu şi are doi copii, George Mihail (20 ani) şi Maria Violeta (12 ani).  La data de 18.02.2003 a fost hirotonit diacon pe 19.02.2003, hirotonit preot de I.P.S. Daniel.

Între anii 2000 şi 2017 a devenit preot paroh la Parohia „Înălţarea Domnului” din Chiriţeni, comuna Hangu.

Deşi foarte tânăr, părintele a desfăşurat o muncă încununată de succes acolo: a renovat biserica, clopotniţa şi casa parohială, sa ridicat biserică nouă, sfinţită de I.P.S. Teofan în 2015, ocazie în care a primit rangul de  Iconom  stavrofor. A ridicat o nouă casă parohială şi a început construirea unei noi case sociale pentru nevoile parohiei.

Sosit în parohia de la Ceahlău în 2017, părintele Gheoghiţă a continuat munca fostului preot. A amenajat, dotat şi desăvârşit, în cursul anului 2018, casa parohială ridicată la roşu.

A ridicat în incinta ansamblului parohial un lumânărar nou, o nouă masă de procesiune, de piatră  şi un monument elegant închinat eroilor.

În anul 2023, casa veche de prăznuire a fost transformatî în capelă mortuară iar în 2024 a fost restaurată partea superioară a bisericii prin restaurarea şi revopsirea turlelor de lemn, în 2025 a fost placată cu pavele curtea bisericii şi a fost construită o magazie de lemne. Părintele a colaborat permanent cu domnul primar Dumitru Coroamă şi cu toţi enoriaşii, care i-au preţuit modestia firească  a acestei profesii.

Preotului nostru îi plac lucrurile frumoase. Biserica, ce seamănă cu o catedrală este ca o grădină plină de flori, curtea curată iar cimitirul este îngrijit în orice anotimp.

A cultivat terenul agricol în folosul parohie, dar i-a dat şi un aspect atrăgător fiind flancat de cele mai frumoase flori., de care se ocupă permanent doamna preoteasă. Enoriaşii sunt foarte mulţumiţi că părintele l-a păstrat pe dascălul său de la Chiriţeni, Dumitru Amariei, care ne bucură cu vocea şi modestia sa.  Părintele Gheorghiţă a predat disciplina religie la şcolile din Chiriţeni şi din Hangu, iar la Ceahlău a înfiinţat cercul de pictură al parohiei „Credinţă şi talent la poalele Ceahlăului”.

Profesia de preot este grea, deoarece urmăreşte să propovăduiască permanent credinţa creştină în aceste vremuri tulburi s-o menţină trează în sufletele enoriaşilor, unii fiind mai receptivi, iar alţii mai greu de descifrat, şi să-i determine  să urmeze învăţăturile Domnului. Oamenii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului dar se deosebesc prin fapte.

E grea şi profesia de părinte, pentru că de educaţia din familie depinde caracterul unui copil. Preotul are doi copii deosebiţi frumoşi şi respectuoşi, de soarta cărora se interesează permanent. Nu-i este indiferent nici destinul copiilor din sat, pe care încearcă să-i atragă la credinţa ortodoxă. Mereu le vorbeşte părinţilor de lumea dură din zilele noastre, de capcanele vârstelor, de sarcina familiei şi a şcolii în pregătirea tineretului pentru o viaţă cinstită şi demnă, susţinând că nimic nu se poate realiza fără Dumnezeu. Ajunge să ne întrebăm ce realizează astăzi şcoala şi ce folos poate să aducă atunci  când e pusă acolo unde nu trebuie. E ca o lampă aşezată într-o oală acoperită de întuneric. Merită să amintim că,  din predicile şi pildele sale înţelegem că ceea ce nu se realizează prin bunătate, nu se poate obţine prin asprime.

Îndeamnă pe toţi să nu fie prea aspri, dar să fie exigenţi, să ştie să ierte, dar şi să pedepsească pentru a curma orice rău, să aprecieze şi să judece după fapte. A fi indiferent faţă de răutate şi nedreptate este un mare păcat.

Sfântul Ioan Gură de aur spunea: „Hristos vindecă mai întâi sufletul, căci dacă rădăcina este sănătoasă şi ramurile vor înflori. Nimic nu este mai cumplit decât păcatul şi nimic mai fericit decât iertarea”.

De-a lungul acestor ani am descoperit multe merite ale preotului: este un om de omenie, ceea ce înseamnă că are acele calităţi prin care obişnuim să caracterizăm pe cei aleşi, agreabili, capabili să acorde un ajutor din inimă, dispuşi să promoveze binele, care vădesc bunăvoinţă, sinceritate, cinste şi omenie.

Manifestă empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă sau în nevoi. E mare mângâiere, la vreme de restrişte, să se afle cineva aproape, pe care să-l doară inima pentru tine. Insistă pe ajutorul dat aproapelui, arătând că nu trebuie să ne amintim de cei  necăjiţi numai în zilele de sărbătoare, ci să fim permanent animaţi de gândul binelui şi să-l realizăm mereu cu bunătate şi modestie.

De ce oare nu ne mai impresionează astăzi o privire înlăcrimată, o poveste tristă de viaţă, o mână întinsă? Multe s-au schimbat în viaţa noastră, dar să nu ne lăudăm cu cele bune, ci să le ţinem pentru suflet, să ne înnobileze, să ne dea puterea de a face mai departe binele. Lumea a devenit mai dură şi nedreaptă. Omul trebuie să aibă alături pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfiinţească până şi adâncul tainic al sufletului.

Părintele simte nevoia de a cunoaşte oamenii în profunzime, să le perceapă mecanismele lor psihologice, pentru a se apropia de ei, fără să le lezeze cele mai intime trăiri. Preotul pare dur, dar reuşeşte să-şi domine sentimentele şi doar la pierderea cuiva din familie sau a unui prieten drag îşi stăpâneşte cu greu lacrimile şi durerea.

Din cuvântările sale deducem că e bine să ne cunoaştem fiecare caracterul, sufletul, bucuriile şi tristeţile şi să-i poată urmări pe cei aleşi de Dumnezeu, să poarte vie flacăra credinţei.  Ne îndeamnă la modestie şi cumpătare, arătând că rădăcina tuturor răutăţilor este lăcomia şi îngâmfarea. Invidia nu se poate ascunde, ea acuză şi judecă fără dovezi. Suntem atât de înfumuraţi, încât credem că putem despărţi interesul nostru personal de interesul omenirii şi să ponegrim seminţia omenească fără să ne compromitem. Nu poţi fi fericit câtă vreme milioane de oameni suferă de mizerie, şi ignoranţă şi de silnicie. Poporul nostru a dorit întotdeauna să trăim ca fraţii. Astăzi oamenii s-au mutat pe internet, ca să nu audă sarcasmul rostit printre dinţi, să nu vadă ura din ochii aceluia, cu care vorbesc nici nu riscă să observe pe cei care trec fără să salute, deşi se cunosc.

Satul este în declin, e un amestec de lume rurală şi citadină, de simplitate şi rafinament dar cu mai puţină credinţă. Părintele ne îndeamnă să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile străbune, pentru a nu ne pierde rădăcinile şi pentru a rămâne uniţi în mica noastră comunitate, încurajând aceasta prin diferite activităţi pe care le iniţiază. Oricât ar fi de vitrege vremea şi vremurile totdeauna mai există o speranţă de viaţă, o cale de a ieşi la liman din necaz, dacă urmăm învăţăturile Domnului.

Când eşti alături de cel ce suferă, îl vezi pe Dumnezeu şi poate reuşeşti şi-l vezi şi în mâna întinsă apare ajutor şi atunci preoţia nu mai este o profesie, ci un mod de a dărui. Părintele Gheorghiţă a adunat colete pentru sinistraţii de pe valea Bistriţei şi din locaţităţi cu probleme, ajutoare pentru Mănăstirea de pe Ceahlău şi ori de câte ori a fost solicitat pentru susţinerea unor astfel de acţiune, pentru familii defavorizate şi care au suferit de pe urma incendiilor, pentru familiile cu mulţi copii şi pentru bătrâni. Îi vizitează pe cei bolnavi, pe cei aflaţi pe patul de suferinţă, acasă sau la azil, pe cei ce au nevoie de o vorbă bună, de o rugăciune, de un sfat, dar mai ales de Hristos şi de Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie  să-i urmăm exemplu, că numai aşa vom ajunge la adevărata înviere lăuntrică.

E riguros din punct de vedere intelectual dar e şi jovial şi uman. E un om de caracter, e cineva care a suferit şi s-a călit  în încercări, un om pe a cărui tărie te poţi bizui. Aceasta explică faptul că foştii enoriaşi îl vizitează mereu. Îl preţuim fiindcă a rămas la noi, să ardă ca o flacără vie pentru slujirea credinţei ortodoxe şi ştim că orice jertfă îşi are răsplata.

Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul omenesc, cuvântul de dreptate, de blândeţe, de speranţă, va putea linişti, mângâia şi bucura pe toţii oamenii.

          „Salvarea binelui obştesc trebuie să fie cea mai de seamă lege” (Cicero).

Prof. Elena Aflorei

Articolul Preotul Gheorghe Avârvarei – continuitate şi credinţă apare prima dată în Ecoul muntilor.

*

Adăugăm o mică autoprezentare făcută pentru cartea liceului de la Borca: „M-am născut la 6 octombrie 1947 în satul Reţeş, comuna Ceahlău, din părinţii Mihai şi Maria Ţăruş. Satul Reteş acum este sub apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui, astfel am fost nevoiţi să ne strămutăm, cu casă cu tot, la Bofu. Copilăra petrecută în Reţeş a fost frumoasă, cu jocuri la Curtea prinţului Dimitrie Sturdza, scăldat şi pescuit în râul Bistriţa. Pe lângă joacă, am participat şi la treburi gospodăreşti: păzit oi, făcut fânul etc.

Clasele primare le-am urmat la Şcoala Ceahlău, apoi clasele V-VIII, la noua şcoală construită pe Schit. O parte din colegi am urmat liceul de la Borca: Tatiana Vasilică, Costică Almăşanu, Ion Buftea, Ioana Mucenicu, Ana Loghin.

La liceu mi-a plăcut matematica, dar şi fotbalul şi handbalul. În clasa a X-a am participat la campionatul regional de handbal, desfăşurat la Adjud. Examenul de absolvire a cursurilor liceale, examenul de maturitate, l-am dat la Liceul „Ştefan cel Mare” din Târgu Neamţ. Apoi am dat admitere la Facultatea de Matematică, la IP3 Bacău, unde am intrat primul pe listă. În 1968, după terminarea studiilor universitare, am luat repartiţie la Şcoala Nr. 3 Moineşti, judeţul Bacău, unde am predat matematică până în 1974, când, prin examen, m-am titularizat la Şcoala nr. 25 din Piatra Neamţ (Şcoală a Casei de Copii – băieţi).

În 1985, m-am transferat la Şcola nr. 27 piatra Neamţ (Şc. 8), unde am activat până la pensionare. Întrega mea activitate s-a desfăşurat în învăţământ, pe o perioadă de 46 de ani, timp în care am atins gradul de profesor I, am avut trei gradaţii de merit şi, nu în ultimul rând, o serie de succese cu elevi la olimpiade.

M-am căsătorit în 1974, cu Tatiana Jigău, cercetător chimist la Staţiunea Stejaru – Pângăraţi – Univ. Al.I. Cuza Iaşi. Am doi copii:

-Liliana născută în 1975, căsătorită cu Sebastian Florescu.  A terminat Facultatea de Ştiinţe Economoce, Secţia Finanţe Bănci, Iaţi. În prezent lucreză la AJFP Piatra Neamţ. Are un copil, Teodora, născută în 2010,

-Irina, născută în 1978, căsătorită cu Marian Chiucuş – a terminat facultatea de Ştiinţe economice, Secţia Contabilitate, are o societate de contabilitate. Are trei copii, Alexandra-Maria, născută în 2006 şi Matei, născut în 2008 şi Iusti, născut în 2015.

Am efectuat excursii în ţară cu elevii, am participat în diverse tabere, dar am fost şi la muntele Athos, Ierusalim şi mai am şi alte planuri. E bine să ne revedem periodic, la terminarea liceului, cu familiile şi profesorii noştri”.

*

„Domnul profesor Vasile Ţăruş şi-a început  frumoasa carieră la Şcoala din Moineşti, unde a cunoscut-o pe domnişoara Tatitana. În urma căsătoriei s-au mutat la Piatra Neamţ, unde a câştigat postul de profesor de matematică la şcoala de băieţi din Piatra Neamţ. După 10 ani în care a îndrumat sute de elevi, s-a transferat la Şcoala nr. 8, unde avea să rămână până la finalul carierei. Pe parcursul celor aproximativ 30 de ani în care a predat matematică într-un  mod care i-a făcut pe copii să-l îndrăgească, a fost director şi la această şcoală. Toată lumea la îndrăgit.

Vasile era un om care a privit numai partea bună a celor din jur. Mereu ajuta oamenii oricum putea el, fiind crescut la munte, îi făcea plăcere să urce pe Ceahlău. Este un om care mereu îl poartă pe Dumnezeu în suflet, întotdeauna a fost un exemplu pentru nepoţii săi, care îl iubesc foarte mult. Tataie mereu ne-a susţinut în orice ne-am dorit din dragoste, mereu s-a rugat pentru noi şi-a crescut fetele cu foarte multă blândeţe şi a fost alături de ele, cu gândul bun şi rugăciunea”.

Au scris Mara, Matei, Teodora, Iusti, Lidia.

*

„La începutul anilor 1980 – 1981, l-am cunoscut pe profesorul Vasile Ţăruş cu ocazia olimpiadei de matematică, etapa pe localitate. Apoi m-am întâlnit cu el deseori pe la cercuri pedagogice, consfătuiri de toamnă şi concursuri şcolare.

După anul 1989, matematica ne-a înlesnit o legătură mai strânsă, ducând la o prietenie de lungă durată. Aşa am făcut drumeţii şi excursii cu elevii, deşi profesam la şcoli diferite, eu la Şcoala „Elena Cuza” şi el la Şcoala Nr. 8 Piatra Neamţ. Aşa am participat la toate ediţiile taberei de matematică (ultima săptămână din luna august), care s-a desfăşurat două ediţii la Târgu Neamţ, iar celelate şase ediţii la Bicaz, organizate de Inspectoratul Şcolar Neamţ şi revista D.M.N.

Am discutat deseori despre temele de matematici propuse în programul de desfăşurare al taberei, am propus probleme pentru concurs etc.

Împreună cu Gheorghe Timişescu şi Vasile Ţăruş am avut grijă de elevii din tabără pe tot parcursul perioadei.

În tabără am prezentat teme de matematică, am avut în după amiaza  zilelor activităţi cu elevii: activităţi sportive, activităţi distractive, excursii şi drumeţii.

Tabăra se încheia cu un concurs de matematică pentru fiecare nivel de clasă – concurs individual, cât şi pe echipe. Elevii cu punctaj maxim erau premiaţi cu diplome şi obiecte.

Profesor Vasile Ţăruş aducea o contribuţie în propunerea de probleme atât la teberele de matematică, cât şi la concursuri de matematică (olimpiade locale sau judeţene).

Ne pare rău că ne-a părăsit prea devreme. Dumnezeu să-l ierte”.

Prof. Ion Diaconu

A consemnat Daniel Dieaconu

Articolul S-a mai dus un profesor… Vasile Ţăruş apare prima dată în Ecoul muntilor.

B. Shaw

Viața omului e o călătorie spre necunoscut. Oricât de lungă ar fi, pare că a trecut prea repede și lasă tristețea unui final neașteptat. La bătrânețe, lipsindu-ne autoritatea și responsabilitatea percepem, cu durere, că societatea ne ignoră, ne privește cu indiferență, uitând că am avut un rost pe pământ. Vârstnicii își aleg un stil de viață retras, potrivit cu situația lor.

În copilăria noastră nu se vorbea de toleranță. Copiii învățau bunele maniere în familie și sfaturile părinților erau acceptate tacit, că veneau de la persoane mature, cu experiență de viață și care le doreau binele. Poate doar mama era cea care mai trecea cu vederea impulsurile copilăriei sau ale tinereții. Acum, în clipele de singurătate sau de insomnie, înțelegem că prezența și sufletul ei erau o pavăză nevăzută și bună împotriva încercărilor și a deziluziilor vieții.

Cam târziu ne dăm seama cât de limitat și de precar este totul. În peisajul din jur regăsim ochii ei blânzi, care priveau spre noi cu speranță. Abia acum înțelegem marea liniște și putere, pe care ți-o dă familia și cât de searbădă este viața celor care sunt nevoiți sau vor să trăiască singuri.

Odată cu trecerea anilor dispar cei pe care i-am cunoscut și au rămas doar amintirile. Veșnicia nu poate fi cumpărată, că nu există bani pentru ea. Toate sunt trecătoare, inclusiv noi, important e să nu pierdem timpul și să lăsăm ceva după noi.

În trecut nu se vorbea de toleranță nici la școală. Relația părinte – elev – profesor cuprindea niște norme nescrise în care domina respectul. Chiar și între copii dăinuia apropierea, ajutorul și înțelegerea. Astăzi toți își stăpânesc cu greu impulsurile copilăriei sau ale tinereții și nu tolerează nimic. Copiii vor să devină cât mai repede independenți, nu-și mai trăiesc vârsta și uneori se comportă ca niște maturi brutali și răzbunători, având modele dăunătoare în jur.

Mai târziu, la locul de muncă știam că fiecare profesie are bucuriile și riscurile ei, dar ne-o făceam cu plăcere, pentru că ne-o alegeam pentru o viață. Uneori îi ignoram pe grosolani, pe cei ce ne-au impus lucruri nedrepte sau îi respingeam cu demnitate, fiindcă nu aveam altă alternativă. Astăzi, cei maturi sunt atrași de mirosul îmbogățirii, având mania grandorii și sunt indiferenți față de soarta celor din jur. Cu toții suntem vinovați, dacă tolerăm să ne insulte cineva familia, să ne jignească țara sau neamul din care ne tragem, și privim nepăsători soarta țării.

Istoria omenirii e plină de perioade întunecate. Orice capitol ai deschide din trecut, vei descoperi că pacea și prosperitatea au fost mai degrabă excepții decât reguli. Au existat vremuri de belșug și de stabilitate, dar de cele mai multe ori acestea n-au sfârșit brusc în valuri de violență, sau în cel mai rău caz, s-au stins încet în uitare.

Nu ne bazăm pe ajutorul atât de iluzoriu și de trecător al cunoscuților, oricât ar fi ei de bine intenționați. Oamenii sunt copleșiți de frici, de traume și de neîncredere.

E fabulos să ai energie și entuziasm și la o vârstă înaintată, găsind putere în înțelepciune, în independență și în viața de familie.

Bătrânețea e frumoasă pentru că se scutură de toate lucrurile neimportante, pe care le poartă după sine o viață. E bine dacă, la o vârstă înaintată, poți privi înapoi, de la înălțimea ei, cu înțelegere. Dincolo de aspectul fizic, felul cum gândești și ce fapte faci, îți dau adevărata frumusețe.

Important nu e ce faci cu o anumită imagine, ci ce faci ca persoană, nu contează ce funcție ai. E bine să punem o cărămidă la realizarea proprie, o îmbunătățire a vieții, care ar elibera energii. Prin respectul față de om și punerea lui într-un context bun am putea face minuni.

„A călca în picioare demnitatea cuiva constituie un păcat grav” spunea papa Francisc.

Deși lumea e mai complicată, mai fragilă și mai fluidă, există unii oameni hotărâți să dea dovadă de mult eroism, de mai multă decență și omenie decât tot ce am văzut în ultimele decenii. E de dorit să ne transformăm frica în îndrăzneală, mediocritatea în măiestrie și ura în iubire, contribuind astfel la transformarea întregii lumi. Viitorul trebuie să fie plin de speranță. Atâta timp cât credem în propria cauză și avem o dorință nestrămutată de a învinge, victoria nu ne va ocoli.

„Adevărata generozitate față de viitor constă în a da totul prezentului.” (Albert Camus)

Fericirea e o călătorie. Timpul ne alunecă printre degete ca firele de nisip. Să nu ratăm darul vieții așteptând viitorul. Să trăim prezentul.

O sarcină majoră o are clasa politică în câmpul său de acțiune. Ea trebuie să treacă la lucru cu energie nestăvilită și conștiinciozitate deplină, așteptată de toți, propunând soluții pentru remedierea rușinoaselor rămâneri în urmă.

Tuturor ni se cere să iubim țara, trecutul său glorios, tradițiile milenare și limba în care ne exprimăm cele mai nobile gânduri și sentimente.

Nichita Stănescu spunea că avem o țară de pământ și de piatră, dar „limba română e patria mea”.

E bine să ne gândim cu înțelepciune la prezent, dar și la clipa plecării noastre definitive, fără regrete, știind că viața e plină și de deșertăciuni.

„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă a naturii, dar o trestie capabilă să gândească.” (Blaise Pascal)

Prof. Elena Aflorei

Articolul Gânduri… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Iliuța Mihai, clasa a V-a,

Şcoala Gimnazială „Constantin Panţiru” Grinţieş

*

  Tabăra în care am participat toamna aceasta m-a impresionat în multe feluri, dar cel mai mult m-a fascinat modul în care am putut învăța lucruri noi și să descoperim natura, făcând activități practice, oferindu-ne lecții pe care nu le vom uita niciodată.

Încă din prima zi am simțit că această experiență avea să fie una specială. Am aflat povești despre animale, despre modul în care putem diferenția păsările din zona noastră și, arătându-ne poze cu acestea, am reușit să învățăm lucruri despre viețuitoarele din Ceahlău.

La o activitate am învățat că toamna are cele mai multe culori. Ne-am împărțit în echipe și am primit câte un șablon plin de culori pentru fiecare echipă și a trebuit să găsim câte un elegant din natura pentru fiecare culoare.

A doua zi a fost și mai uluitoare. Am luat micul dejun, iar apoi am urcat pe Ceahlău până la cabana Fântânele. A fost destul de greu să urcăm, dar ambiția și faptul că am fost alături de colegii mei m-au ajutat. Drumul a fost frumos, am descoperit ciuperci și am simțit aerul curat al naturii. Când am ajuns la destinație, am admirat peisajul înduioșător, făcând poze și văzând șopârle de munte. A doua activitate în acea zi a fost să mergem la piscină. Când am auzit de asta, durerea de picioare din cauza drumeției a dispărut complet. Ultima activitate din ziua aceea a fost să ne uităm la un film. Am fost foarte fascinați și ne-a ținut în suspans.

Moldovanu Roxana, clasa a VIII-a,

Şcoala Gimnazială „Constantin Panţiru” Grinţieş

*

Odată ajunși la destinație, ghidul nostru ne-a întâmpinat și ne-a ajutat cu cazarea. Ghidul ne-a explicat ce vom face și ne-a condus într-o pădure din apropierea cazării, unde am construit împreună un schelet de foc și un adăpost folosind materiale din natură. La final, ne-a felicitat pentru munca depusă, iar apoi am plecat într-o scurtă plimbare. La capătul traseului am descoperit o cruce mare, unde ghidul ne-a dat un șablon cu multe culori și ne-a provocat să căutăm obiecte din natură care să corespundă culorilor respective. Seara, am participat la o prezentare interesantă despre animale; am văzut specii fascinante și am învățat lucruri noi despre ele. Ziua s-a încheiat cu o petrecere unde am dansat și ne-am distrat împreună, după care ne-am retras în camere pentru odihnă. A doua zi, am urcat pe muntele Ceahlău, o experiență minunată care ne-a pus la încercare rezistența, dar ne-a oferit priveliști spectaculoase. La întoarcere, ne-am odihnit și am rămas cu amintiri frumoase dintr-o tabără plină de aventuri și învățături.

Pascu Maria, clasa a III-a,

Şcoala Gimnazială „Constantin Panţiru” Grinţieş

*

Tabăra „Rangerii juniori” m-a învățat că fiecare dintre noi are un rol de jucat în protejarea naturii. Am învățat să nu las niciodată gunoaie în urmă, să respect animalele și să admir frumusețea muntelui fără să-l rănesc. Adevărata bogăție nu stă în lucruri materiale, ci în amintirile și pe care le iei cu tine și în faptele bune pe care le faci.

Covasna Andreea, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

*

În tabără, cel mai mult mi-a plăcut că am legat prietenii cu copii din altă școală. Împreună am participat la ateliere de orientare, am construit adăposturi din crengi și am învățat câteva metode de supraviețuire în natură. A fost distractiv să vedem cât de mult putem face împreună. Ne-am simțit ca niște mici eroi ai naturii.

Roșu Francesca, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

*

În fiecare zi, rangerii parcului ne-au învățat că natura nu este un simplu decor exterior, ci o lume cu legile ei proprii care trebuie respectate. Este o lume tainică fără de care omul nu poate supraviețui. În zilele noastre, echilibrul dintre om și mediul înconjurător a devenit fragil și de aceea trebuie să cunoaștem, să respectăm și să-i învățăm și pe alții regulile de comportament în natură. Am învățat că nu există gest prea mic când vine vorba de protecția mediului.

Scripcaru Sofia, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

*

Recomand oricărui copil să participe măcar o dată la o astfel de tabără. Experiența din Parcul Național Ceahlău m-a făcut să prețuiesc mai mult natura și să fiu mândru că pot fi, la rândul meu, un „ranger junior”, un gardian al naturii. Voi păstra mereu în suflet această tabără și promisiunea de a proteja muntele și pădurea, oriunde voi merge.

Pîntea George, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

*

Tabăra ArtEd din Durău a fost una dintre cele mai frumoase experiențe. Excursia pe care am făcut-o pe muntele Ceahlău mi-a plăcut foarte mult pentru că am înțeles de ce natura este ,,casa” noastră. Ea ne oferă hrană, oxigen, apă, adăpost, iar noi avem datoria de a o respecta, de a o proteja și de a învăța de la ea.

Nistor Antonia, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

*

Mă bucur că am fost aici. Am învățat multe și mi-am dat seama că natura are nevoie de ajutorul nostru. Promit să nu uit ce am învățat și să am grijă de mediul înconjurător.

Gotu Cristian, clasa a V-a B

Școala Gimnazială ,,Regina Maria” Bicaz

Articolul Tabăra „Rangerii Juniori – Gardienii Naturii în Parcul Național Ceahlău” 26-28 septembrie 2025 – Durău: impresii juvenile apare prima dată în Ecoul muntilor.

“Codrule, cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu tot tânăr precum eşti/ Tot mereu întine-reşti.“

Coniferele îşi păstreză frunzele timp de câţiva ani şi le pierd treptat, timp în care le cresc altele noi, de aceea nu sunt niciodată goi

Suprafaţa judeţului Neamţ este acoperită în proporţie de peste 51% de pădure, ocupând locul III pe ţară. Pentru a nu fi distruse aceste comori, oamenii au creat rezervaţii naturale unde plantele şi aimalele sunt ocrotite de lege şi pot să trăiască şi să se înmulţească în voie. Era nevoie de aceste măsuri, deoarece, datorită intervenţiei nechibzuite a omului, multe specii de plante şi animale au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.

Masivul Ceahlău, în cuprinsul căruia se află Parcul Naţional Ceahlău, este situat în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, în partea de sud-est a Munţilor Bistriţei la întretăierea paralelei de 47 grade latitudine nordică cu meridianul de 26 grade longitudine estică. Aşezarea geografică, clima, relieful, reţeaua de ape ce izvorăsc dintre pietrele muntelui fac ca flora şi fauna să fie deosebit de bogată şi diversificată.  Studiile botanice au identificat: 1.099 genuri, 2.994 specii şi 6 subspecii, 117 varietăţi, 31 de forme şi 18 hibrizi.

Trebuie amintite măcar câteva specii rare, deosebit de frumoase şi care sunt protejate de lege: floarea de colţ sau floarea reginei, sângele voinicului, garofiţa, clopoţeii, papucul doamnei, crinul de munte, mosişoarele, iarba gâtului, laricea sau zada. Fauna cuprinde 1.286 specii din care: 1.100 specii de nevertebrate, dintre care peste 1.000 specii de insecte, şi un număr de 186 specii de vertebrate. Amintesc câteva specii pentru a căror conservare au fost desemnate arii speciale de protecţie: liliacul mare cu potoavă, liliacul mic cu potcoavă, liliacul cârn, liliacul cu urechi mari, liliacul comun, lupul, ursul brun, vidra, nutria, râsul, buha sau bufniţa, ciuvica, minuniţa, ghionoaia sură, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea de munte, ciocârlia de pădure, tritonul carpatic, buhaiul de blană cu burta galbenă, moioaga, pârşul de alun cu coada stufoasă, şoarcele săritor de pădure, pisica sălbatică, şopârla cenuşie, şopârla de munte, guşterul, şarpele de alun, brotăcelul sau buratecul, broasca râioasă verde, chiţcanul de munte, liliacul bicolor, vânturelul roşu, cucuveaua, codobatura, cotobatura de munte, mierla de apă, brumăriţa, măcăleandrul, cocoşul de munte, acvila de munte, auselul, pitulicea, scorţarul, sticletele, fluturaşul de stâncă, alunarul, corbul, salamandra, vipera, zlăvoaca, păstrăvul, scobarul, mreana, cleanul, lostriţa şi lista ar putea continua. Multe din plantele ce cresc printre copaci sau pe stânci sunt folosite din timpuri străvechi pentru ceaiuri vindecătoare de boli.

   Beneficiile pentru sănătate ale mugurilor de brad

Mugurii de brad au efecte antiinflamatorii puternice, datorită compuşilor activi, precum uleiurile esenţiale si flavonoidele, care ajuta la reducerea inflamaţiei si ameliorarea durerii în cazul afectiunilor reumatice, artritei si altor probleme inflamatorii ale articulatiilor sau muşchilor. Potrivit unui studiu publicat in Journal of Ethnopharmacology, mugurii de brad conţin compuşi cu proprietăţi antiinflamatorii care inhibă producţia de citokine inflamatorii şi reduc durerea şi inflamaţia in cazul artritei reumatoide.

Ceaiul de tei poate ajuta în combaterea insomniei, afecțiunilor din sfera digestivă, dar și în combaterea stresului. Teiul este recomandat în diverse situații pentru beneficiile sale asupra sănătății și stării generale de bine: insomnie și probleme de somn.

Utilizarea merișoarelor în alimentație este variată și benefică, atât pentru sănătate cât și pentru plăcerea culinară. În stare naturală, merișoarele pot fi consumate ca atare, datorită gustului lor acru-dulce, fiind o gustare ideală între mese. Pot fi, de asemenea, un topping delicios pentru diverse deserturi precum clătite, torturi sau înghețată, dar și pentru salate de fructe sau chiar salate de legume. De asemenea, merișoarele sunt o alegere excelentă pentru prepararea sucurilor naturale și a ceaiurilor. Datorită proprietăților lor antioxidante și diuretice, acestea pot ajuta la prevenirea și ameliorarea unor afecțiuni precum infecțiile urinare sau inflamațiile. Consumul regulat de suc de merișoare poate reduce riscul de infecții urinare recurente.

În gastronomie, merișoarele sunt folosite în numeroase rețete culinare, aducând un gust aparte și un plus de nutrienți. De la prăjituri, torturi și alte preparate dulci până la sosuri pentru carne, salate sau diverse mâncăruri tradiționale, merișoarele sunt un ingredient care îmbogățește orice preparat.

În industria cosmetică, uleiul de merișoare este apreciat pentru proprietățile sale hidratante și antioxidante. Acesta este folosit în diverse produse, de la creme și loțiuni până la șampoane și balsamuri. Antioxidanții din merișoare pot ajuta la protejarea pielii împotriva daunelor cauzate de radicalii liberi și la încetinirea procesului de îmbătrânire.

Iarba Talharului, o plantă cu iz de poveste, de demult prezentă în tradiţia populară românească, prin efectele sale benefice fiind un ajutor oamenilor de la sate şi călugărilor; la noi în ţară a fost şi studiată, demonstrându-se faptul că planta susţine eficient procesul de epitelizare, contribuind astfel la cicatrizarea rănilor de la nivelul pielii și al mucoaselor.

Combaterea depresiei și anxietăţii- rostopasca a fost utilizată pentru a ameliora simptomele depresiei ușoare și ale anxietății, fiind uneori comparată cu medicamentele antidepresive;

-proprietăți antiinflamatoare – compușii din rostopască pot avea efecte antiinflamatoare, putând fi utili în cazul unor afecțiuni inflamatorii;

-cicatrizare rapidă a plăgilor – uleiul de rostopască este utilizat pentru a accelera procesul de vindecare a rănilor, arsurilor și iritațiilor pielii;

-menstruație regulată – pentru unele femei, rostopasca poate fi bună la reglarea ciclului menstrual neregulat;

-sprijin în tulburările de somn – se spune că rostopasca ajută la ameliorarea tulburărilor de somn și a insomniei;

-rostopasca este adesea asociată cu sprijinul pentru sănătatea ficatului, având proprietăți detoxifiante și potențial de stimulare a funcțiilor hepatice;

Ceaiul de sunătoare poate fi administrat seara, deoarece are efect calmant și poate combate insomnia. Pentru prepararea acestuia se pot utiliza pliculețele din comerț sau sunătoare uscată. În funcție de problemele de sănătate tratate cu sunătoare, trebuie să se respecte indicația medicului sau cea a producătorului, privind cantitatea de ceai administrată în 24 de ore.

Uleiul de sunătoare poate fi util pentru răni, dermatită atopică sau eczemă, dar și pentru a trata uscăciunea pielii. Tinctura de sunătoare este indicată pentru uz extern, dar sunt și situații în care poate fi întrebuințată intern. Beneficiile oferite de tinctura de sunătoare vizează detensionarea organismului și diminuarea depresiei, dar și păstrarea elasticității pielii.

Planta se mai regăsește și sub formă de sunătoare capsule, ce pot fi administrate în timpul mesei sau imediat după, pentru a beneficia de efectele sale terapeutice deosebite.

Coada şoricelului prezintă numeroase beneficii pentru organismul uman, fiind adjuvant în afecțiuni ginecologice și renale. Poate fi utilizată atât intern, cât și extern, având proprietăți diuretice, dar și antiinflamatorii, motiv pentru care este utilizată pentru a trata pietrele de la rinichi, dar şi infecţii urinare.

Planta prezintă numeroase beneficii pentru sănătate, având efecte diuretice datorită conținutului mare de flavonoide, fenoli și săruri minerale. Toate acestea ajută la creșterea producției și eliminării lichidelor din organism prin urină.

Coada şoricelului conține achileină, acid formic, acid linoleic, acid probionic și mulți alți compuși chimici şi prezintă următoarele efecte:

-proprietăți antiinflamatoare – coada șoricelului este cunoscută pentru conținutul său de compuși antiinflamatori, ajutând la reducerea inflamațiilor în diverse părți ale corpului;

-sprijin pentru sistemul digestiv – poate ajuta la ameliorarea problemelor digestive, cum ar fi balonarea și indigestia, datorită efectelor sale antispastice;

-vindecarea rănilor și a leziunilor cutanate – are proprietăți cicatrizante, astfel că este bună în accelerarea procesului de vindecare a rănilor, tăieturilor și a leziunilor cutanate minore;

-sprijin în probleme respiratorii – infuziile de coada șoricelului pot fi utilizate pentru a ameliora simptomele respiratorii, cum ar fi tusea și gâtul iritat, datorită proprietăților sale calmante;

-proprietăți antispastice – poate avea un efect antispastic, contribuind la relaxarea mușchilor și reducerea disconfortului asociat spasmei musculare;

-potențiale efecte antioxidante – substanțele antioxidante din coada șoricelului pot ajuta la combaterea radicalilor liberi, contribuind la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ;

-efecte calmante asupra sistemului nervos – contribuie la reducerea stresului și anxietăţii. Natura înseamnă viaţă. De aceea e nevoie să avem grijă de ea.

Bianca-Maria Alexandru, clasa a VI-a, Şcoala Grinţieş, cu ajutor logistic din partea bunicului Ilie Alexandru, învăţător pensionar

Articolul Ceahlăul – muntele ocrotitor apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.

Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ

Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.” V. Alecsandri

Natura este una și aceeași pretutindeni și de-a pururi cu toate frumusețile ei atât de deosebite. Lumina blândă a primăverii ne inundă sufletul și totul miroase a proaspăt. Dintr-o rădăcină sau dintr-un ram uscat apar muguri de un verde crud, semn al renașterii. Plantele își scot degetele firave afară din pământ ca într-o rugă mută și solemnă către soarele dătător de viață. E un adevărat miracol. Copacii își tremură frunzele în aer, norii se mișcă încet ca niște corăbii, pe marea albastră a cerului; iarba încropită de soare aburește, parcă te cheamă la odihnă în pacea creatoare a naturii.

Ca o catedrală vie e natura. Are păduri ce par vitralii, iar șoaptele vântului trec printre frunzele copacilor ca o muzică solemnă. Totul are un sens al eternității. Ea ne amintește că există un ritm universal, o ordine tainică venită din neant. Schimbările ne dau sentimentul că participăm la un miracol ce se repetă. Simțim în adâncul sufletului că fiecare dintre noi are o scânteie divină, o chemare spre mai bine, spre o lume mai frumoasă, mai armonioasă.

Toată frumusețea e la îndemâna noastră: cerul, albinele, plantele, roua, lumina blândă și cântecul păsărilor. Totul e un rai pe pământ, încât acceptăm binecuvântarea Domnului „precum în cer, așa și pe pământ”.

Legile naturii sunt puse tot de Dumnezeu și sunt o minune în sine. Ele guvernează tot universul și nu pot fi schimbate, fără ca totul să nu se năruie. Viziunea omenească e mărginită, dar dorințele noastre sunt nemărginite, iar conflictul dintre cele două macină pe orice muritor.

Frumusețea e pentru suflet. E atâta agresivitate în jur, dar trebuie să facem și lucruri pentru inimă, nu numai pentru supraviețuire. Datoria noastră creștină și umană e să găsim pacea în liniștea lăuntrică. Cu cât devenim mai conștienți de lumea din interiorul și din exteriorul nostru, cu atât mai mult înțelegem că existența e un act de curaj. Speranța ne permite să vedem dincolo de întuneric și să pășim cu încredere spre lumină.

Aflată la granița dintre iarnă și primăvară, luna februarie, „făurar”, deși capricioasă, alternând zile friguroase cu zile mai blânde, este un simbol al speranței, al nerăbdării. Soarele va triumfa, natura se va trezi la viață, iar un  nou ciclu al existenței va începe în forță și bucurie.

Primulele, unele dintre primele flori care apar la sfârșitul iernii, anunțând venirea primăverii, sunt sensul tinereții, speranței, al renașterii. În tradițiile populare europene, primula era considerată o floare aducătoare de noroc și de protecție împotriva spiritelor rele.

În satul arhaic românesc exista obiceiul ca, în prima zi de Făurar, livezile să fie stropite cu aghiazmă pentru a le feri de dăunători. La data de 2 februarie, creștinismul marchează sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”. Această zi este închinată sfințirii apei ce devine aghiazmă pentru recolte. În tradiția populară ea e socotită ziua ursului, bazată pe credința că, dacă ursul iese din bârlog și își vede umbra, se va speria, va reveni la hibernare, iar iarna va continua. Dacă nu își vede umbra, primăvara este aproape.

Pe 24 februarie este ziua unei sărbători precreștine „Dragobetele” sau „ Cap de primăvară”, care anunță primele semne ale renașterii naturii. Sosirea lunii martie, cu gingașii ghiocei și cu micile mărțișoare întăresc această speranță în triumful vieții.

În acest anotimp, mult așteptat, sosește Paștele, amintind de Învierea lui Hristos, după suferințele și după moartea cumplită dictată de necredincioși. Pentru această mare sărbătoare, oamenii postesc, se leapădă de păcate și se cuminecă cu trupul și cu sângele Domnului. Tot satul merge la biserică, după ce și-a curățat casele și a pregătit cozonacii și ouăle roșii. E o sărbătoare solemnă în toată omenirea creștină. Credința populară consideră „Noaptea de Paște” ca fiind cea mai importantă noapte dintr-un an, când cerurile se deschid și energiile dumnezeiești se manifestă înfăptuind lucruri minunate. E o datorie sfântă să ne amintim de cei dragi plecați pentru totdeauna dintre noi. Mormintele dorm sub veghea lumânărilor și stelelor.

Granița ce desparte lumea noastră de cea divină fiind ștearsă, după unii, preț de câteva minute, iar după alții, timp de o oră, de la douăsprezece la unu, comunicarea dintre slăbiciune și putere, dintre finit și infinit, între cer și pământ, se întâmplă într-un mod miraculos, omul căpătând un drum de sfințenie, prin puterea celui Preaînalt. Doar o viață trăită frumos și închinată celor din jur, merită să fie trăită. „Dragostea față de oameni constituie aripile cu ajutorul cărora omul se înalță.” (A.M. Gorki)

Omul nu învață niciodată din succese, ci din eșecuri. Succesul e o bucurie de scurtă durată și e greu să înveți din el. Însă dintr-un eșec purtat în genunchi câștigi una din cele mai importante virtuți: răbdarea.

„Dacă omul ar acorda morții măcar un minut pe zi de meditație, conflictele în care ar fi implicat și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele l-ar speria mai puțin, ar fi oricum mai îndrăzneț și s-ar bucura mai mult că există.” (Marin Preda)

Pentru cei cu suflet nobil, pământul întreg e familia lor. Datorăm respect celui ce stăpânește peste spirite prin puterea adevărului, iar nu celor care fac sclavi prin violență. Suntem păpădii luate de vânt la un moment dat, dar purtătoare de semințe, ce duc mai departe civilizația umană.

Ce subtilă similitudine găsește marele Eminescu între oameni și natură:

„Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la porțile vieții

Dar se scutur multe moarte.”

Viața-i cuibul morții, iar moartea e sămânța vieții noi!

Prof. Elena Aflorei

*Desen Ştefania Bulache

Articolul Eseurile revistei: Renaștere apare prima dată în Ecoul muntilor.

Există oameni care prin capacităţile lor creatoare şi munca pasionată, pătrunsă de un cald patriotism, se înscriu în rândul personalităţilor remarcabile ale neamului romanesc. A reliefa marile lor virtuţi este o datorie, un mod de a ne manifesta recunoştinţa.

Unul dintre aceşti fii de seamă ai meleagurilor noastre este şi inginerul Vasile D. Matasă, care punându-şi talentul şi inteligenţa lui creatoare în slujba ţării, – realizează în domeniul siderurgiei – perfecţionări tehnologice şi invenţii de înalt randament, unicat pe plan mondial, contribuind la promovarea progresului tehnico-industrial şi afirmarea peste hotare a capacităţilor creatoare ale poporului român. Originalul creator s-a născut la 1 iulie 1929 în comuna Ceahlău, satul Răpciune, fiind unul dintrei cei 4 copii ai familiei lui Dumitru şi Mariei Matasă. Tatăl său, participant la ambele războaie mondiale, decorat cu medalia “BĂRBĂŢIE ŞI CREDINŢĂ” pentru fapte de arme pe câmpurile de luptă ale Mărăşeştilor, a fost antreprenor de drumuri şi poduri şi primar al comunei Hangu şi Ceahlau (după anul 1926, când s-a constituit comuna Ceahlău), în mai multe legislaturi

Mama sa, fire sensibilă, cunoscătoare de limbi străine, a fost 8 ani directoarea Dispensarului de copii din comuna Hangu. Ambii părinţi erau oameni deosebiţi, cu vederi progresiste, care îmbrăţişau cu căldura cauzele drepte. Copilăria şi-a petrecut-o pe meleagurile natale. Aici termină şi cursul primar (1940). A fost un elev silitor şi talentat la învaţatură.

In anii grei ai războiului, se înscrie, la vârsta de numai 14 ani, voluntar în Armata Română. A fost repartizat la spitalul militar de zonă interioară nr. 400, secretar la serviciul aprovizionarii. Activ şi comopetent, primeste la sfârşitul războiului, după aproape 2 ani, o caracterizare dintre cele mai elogioase. Simţindu-se atras de ştiinţele exacte, a absolvit cursurile Liceului industrial Roman (1950), după care intră în serviciu la Institutul de Proiectare Tehnologică pentru laminoare, Bucuresti, funcţionând neîntrerupt 44 de ani cu rezultate excelente.

Muncind fără preget, face la seral în Bucureşti Facultatea de matematică, apoi Facultatea de mecanică, luând licenţele în 1954, respectiv în 1960. A fost nevoit să facă studiile superioare la seral datorită discriminării la care erau supuşi fiii de aşa-zişi chiaburi, părinţii săi fiind persecutaţi politic şi împovăraţi cu mari cote, deşi nu erau producători agricoli. In fond, erau forme diabolice de exterminare a exponenţilor fostelor partide. In acest context, din motive lesne de înţeles, elevul Matasă Vasile, lucrează efectiv în toate vacanţele ca zilier pe şantiere. În serviciu, mobilizându-se exemplar, face dovada unor mari şi înalte calităţi: harnicie, corectitudine, cinste şi spirit de solicitudine, -atribute care l-au făcut repede remarcat în sânul colectivului de muncă. Dar ceea ce îl individualizează erau disonibilităţile pentru creaţie şi dorinţa acerbă (ardentă) de a găsi noi soluţii tehnologice, în care scop se orientează spre instalaţiile de ridicat, care i se păreau prea masive şi cu randamente scăzute. După ani de căutări şi experimentări, imaginează şi realizează tipuri de poduri rulante pentru laminoare la parametri superiori sistemelor de uz pe plan mondial, caracterizate prin supleţe, mobilitate şi eficienţă.

Seria marilor realizări începe în 1963 „când anunţă noutatea tehnică denumită “pod rulant cu magneţi ridicători” brevetată în ţară cu (brevet nr. 55868) şi peste hotare. Macheta expusă la expoziţiile internaţionale de la Koln şi Viena, fiind medaliată cu bronz şi respectiv argint de către jurii. Invenţia a fost aplicată la Combinatul Siderurgic Galaţi, apoi generalizată, cuamtumul economiilor realizate fiind foarte ridicat.

In anul 1966 a prezentat o nouă invenţie intitulată “Cabina pentru pod rulant”, brevet nr. 554075, brevet nou, modelul fiind cu 60% mai uşor decât sistemul clasic, fiind aplicabilă în toate ramurile economiei naţionale, unde sunt utilizate instalaţii de ridicat. Generalizarea ei a condus la importante economii de fonduri.

In anul 1973 a realizat o invenţie de mare rezonanţă în ţară şi peste hotare numita ”POD RULANT CU BRAŢE” obţinând certificatul de inventator cu nr. 91048/1973. Noua soluţie era aşa de neaşteptată ”de revoluţionară” încât până la proba de foc a verificărilor, a fost privită cu sceptimism de către unii specialişti, vădind încă o dată ca ideile ştiinţifice noi îşi croiesc drum mai anevoie datorită dogmatismului şi a gândirii tributare experienţei şi a  salturilor calitative. Nouatea a fost aplicată cu succes la Combinatul SIDERURGIC TÂRGOVIŞTE, apoi la toate laminoarele din ţară cu un cuantum ridicat în economiile realizate. Invenţia a fost brevetată în ţări industrializate ca Anglia (brevet nr. 1470229), Japonia (brevet nr. 1042500), America (brevet nr. 3971478) şi de subliniat ca brevetul SUA a fost medaliat cu AUR – distincţie foarte rară. Autorul a trebuit să doneze statului invenţiile sale, fără niciun fel de pretenţii. In urma acestor realizări de răsunet i se confera Ordinul Muncii clasa I şi devine o autoritate absolută în domeniul INSTALAŢIILOR DE RIDICAT, fiind prin decizie singura persoană autorizată a adopta tehnologiile în acest domeniu. Inginerul proiectant principal, inventatorul de marcă şi omul care a făcut mult pentru ţara noastră, este la pensie din 1992 şi locuieşte în Bucureşti.

Este bucuros că cei doi copii ai săi, un băiat şi o fată, i-au călcat pe urme, făcându-se ingineri mecanici. Vine adesea în Ceahlău la casa moştenită de la părinţi. A rămas acelaşi dintotdeauna – modest, politicos, îndatoritor.

Mihai Bulai

Articolul Fii de seamă ai locurilor: inginerul Vasile D. Matasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Domnule Mihai Cojoc, 85 de ani de viață trăită intens și frumos la poalele Ceahlăului. Din această perspectivă, ne puteți oferi o imagine a copilăriei dumneavoastră? Cine a contribuit la formarea dumneavoastră pentru respectarea valorilor și a tradiției?

Am copilărit în Podiș, Ceahlău, cu vecinii: Coroamă Gelu, Vladimir, Simionescu Maria, Paraschiva, Sava Natalia(soția). Era timp și pentru joacă, cam prin sărbători ne jucam, în zile de lucru ajutam părinții. Jocurile preferate erau șotronul, de-a ascunselea, de-a războiul, rușii cu nemții, de-a untul cu botele. Eram o familie numeroasă, patru băieți și trei fete. Părinții erau severi. Mama era severă tare… și tata – la fel. Tata avea o metodă să ne pedepsească… ne punea să facem o sută de mătănii. Preferam să fim cuminți… Mai avea o metodă… Noi, locuind aicea sus, era departe apa: ne punea s-aducem apă în găletușe și, când ajungeam, ni le vărsa și ne trimitea iar. Sau să zicem rugăciunile începătoare din cărțile bisericești… ș-apă după ce zăceam acele rugăciuni… așa de cuminți eram! Niciodată nu a folosit nuiaua sau biciul! Apoi au fost învățătorii. Patru clase am făcut la Școala Răpciuni. În clasa I era Maria Voronin, ea era măritată forțat cu un rus. Îi duceam lapte la două zile, tata era la oi, îi ducea brânză și jântuit. Toamna, tata îi tăia câte-o oaie. Câți litri de lapte îi dădea într-o lună, atâta plătea, mie îmi dădea banii la sfârșitul lunii. În clasa a II-a, doamna Lăcătușu, apoi domnul Lăcătușu, iar în clasa a IV-a doamna Cleopatra Hotnog. Ea a insistat mult să mă duc la ciclul II, că învățam bine, eram printre primii din școală. Îmi era rușine să mă mai întâlnesc cu ea, că-mi zâcea: „Hai la școală! Fugi de-acasă, hai la școală!” Bătrânii nu mă lăsau, că eu am fost înfiat când aveam opt ani. Mă numeam Marcoci și cu numele acesta am terminat școala. Erau severi învățătorii, da eu eram băiat liniștit. Să știți că și pe vremea aceea se alegeau băieții civilizați. Dacă erai obraznic sau vorbeai urât, fetele nu mai vorbeau cu tine și eu nu voiam asta! Mi-au plăcut toate obiectele de studiu, dar îmi amintesc că a venit odată la școală scriitorul Mihail Sadoveanu, în drumul lui spre Durău. Că venea des la Durău. Am fost tare impresionat. A fost primit foarte frumos. Însă, pe lângă școală, ajutam în gospodărie. Primele îndeletniciri, cum era aicea, eu împrăștiam brazda în urma coasei. Mergeam cu oile toamna, primăvara. La vârsta de doisprezece ani, mă ocupam de tot ce era nevoie în gospodărie, aveam teren mult și animale. Bătrânii aveau cal și-mi plăcea să merg călare. De aceea, am și acum.

Cum a fost tranziția de la a face parte dintr-o familie la a forma propria familie? Ați respectat tradițiile și ritualul specific? Ce valori ați dorit să le transmiteți copiilor dumneavoastră?

După ce-am venit din armată, în luna lui mai, 26, anul 1963, m-am căsătorit cu fiica dascălului, Sava Dumitru, Natalia. Ne-a cununat preotul Ion Ungureanu, care ne-a fost și naș. Avem trei copii, doi băieți și o fată. Mândri suntem de toți, toți au același loc în inimile noastre, nu am făcut nicio diferență între ei. Am pețit-o dinainte de armată, da am cerut-o după ce-am venit. C-așa era atunci. Fiind cea mai mică, părinții nu voiau s-o dea aicea, voiau să stea acolo, în casa părintească. Eu am stat de vorbă cu soacră-mea, care era femeie aspră „Țață Marie, mi-o dai mia!” Și nu m-am lăsat! Nunta am făcut-o la restaurant – terasă Ceahlău, unde-i Cherhanaua lui Țurlică acum. Am avut mulți nași, vreo 20 de perechi, nașii de botez ai noștri, preotul și alții. Darul era de o sută de lei și alte cadouri. Am respectat ritualul, s-a plecat după obicei cu druștele de la casa mirelui până la casa miresei, lângă biserică, cu muzică, chiuituri și vornic cu băutură. Am pușcat oala, am tras foarte bine în armată. Lăutar era Țilică cu orchestra lui, băieții și fetele, toți o familie.

Și ați dus tradiția mai departe. Ați fost vornic la rândul dumneavoastră mulți ani. Transmiterea expresivă a unor viziuni mitice asupra lumii se concretizează în orațiile de nuntă. Vă mai amintiți vreo orație pe care o recitați la aceste evenimente?

Cum să nu: „iertăciunea”. „Dumneavoastră cinstiți părinți și dumneavoastră cinstiți nuntași și dumneavoastră împregiurași, ascultați precum noi ne vom ruga de dumnealor: Cinstiți părinți, cari de la Dumnezeu sunteți orânduiți ca și pomii cei roditori, ce-și fac rodurile lor din răcorile rădăcinilor și din ramurile mlădițelor. Iată eu acuma mă voiu ruga dumneavosatră pentru fiii dumneavoastră: veți ierta și-i veți blagoslovi, că așa a făcut Dumnezeu cerul și pământul numai cu cuvântul, marea și toate cele ce sunt întru dânsa, numai cu zîsa. Iar cerul l-a împodobit Dumnezeu cu luna, care ne luminează întotdeauna, iar pământul l-a împodobit Dumnezeu cu pomi roditori, ca să-și deie tot pomul roada la vremea lui, că așa a poruncit Sfinția Sa. Deci dintru toate acestea, care Dumnezeu cel ce poate, a făcut raiul la răsărit, osebit pe acest pământ. Și în raiu a zidit pe strămoșul nostru, pe Adam   dintru care ne tragem și noi neam. Și l-a zidit cu trupul de lut, cu ochii de mare, cu lumina din soare, cu fire din iuțime îngerească, cu auz din văzduh și suflat-a Dumnezeu cu duh”

          Ne-ați povestit că v-ați căsătorit după ce v-ați întors din armată. A fost dificil antrenamentul militar? Cum ați descrie această experiență?

  Am făcut armata în 1960 la UM 01617 Focșani, la CFR. După instrucție, am căutat să fiu un militar de frunte. Am fost repartizat pe șantier, lucram la Suceava la o cale ferată. Ascultam, înțelegeam și făceam treabă bună. Am fost recompensat cu șapte zile de permisie. A fost cea mai mare bucurie! Abia așteptam să mă vadă satul cât sunt de mare! Superiorii mă dădeau exemplu „Este militarul Cojoc jumătate cât militarul Olteanu și-uite ce treabă bună face!”. M-am înscris la școala de sergent, dar am fost respins. Am fost chemat și întrebat: „-Nu ai un unchi, Ioasaf Marcoci, în închisoare, fiindcă a complotat contra partidului cu Gărzile lui Decebal? Degeaba ești băiat bun, nu poți face școală că ai origini nesănătoase!” Și uite-așa, alții mai slab pregătiți au făcut școala și eu nu. De aceea am și fost repartizat la această armă; „Că după-aceea, vii și ordoni să ne puște!” zâceau cei care m-au respins.

Spuneți-ne mai multe despre unchiul dumneavoastră, Ioasaf Marcoci.

El a fost călugăr la schitul Durău, noi în familie îi zâceam „popa”: „Uite,mamă, a venit popa…” și ne bucuram tare când venea. Era prin octombrie-noiembrie 1949, era toamnă așa… Venise acasă și plecase cu un nepot de doi ani prin grădini. După vreo două ore, ne-am dat seama că nu mai vine și-am început să-l strigăm. Apoi să-i căutăm pe deal. A răspuns băiețelul cu un firicel de voce, plângând, cum a putut el: „Aicea-s, mămucă! Da… popa nu-i, au venit doi oameni, l-au luat pe sus și l-au băgat într-o dubă neagră!” Vă dați seama mititelul ce s-o fi speriat, singur, când a văzut că-l iau oamenii negri pe popă. A fost judecat în lotul Gărzile lui Decebal și condamnat la cinci ani de muncă silnică în închisoare pentru uneltire contra securității Republicii Populare Române, cum era atunci. Gărzile lui Decebal erau o organizație de luptă împotriva comuniștilor, înființată de doctorul Gheorghe Vasilache, primar la comunei Dorna Candreni. Voiau reîntregirea României și revenirea monarhiei, a regelui. Aveau trei filiale în Moldova, din filiala de la Piatra Neamț, condusă de preotul Filaret Gămălău, făcea parte si unchiul meu, alături de Martinian Conuț și Varahiil Moraru, călugări la Durău, Mihai Mitocaru, preot la Crucea, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Neamț.

La fel de traumatizantă, în copilăria timpurie, a fost experiența războiului. Există o zi sau un moment din timpul războiului pe care nu îl veți uita niciodată? Cum ați făcut față emoțiilor de frică, tristețe sau dor de casă?

Aveam între șapte și opt ani. Trecând trupele pe-aici, era pericol de moarte. Au fost 2000 de nemți la Bombiș care voiau să țină frontul rusesc. După ce-au trecut podul Hangului, l-au distrus… toate podurile de la Piatra le-au distrus, ca să-i țină pe ruși, care veneau tare înainte! Nemții au luat porcii și găinile. Tot au luat. Am plecat noaptea de frica rușilor, sora mea ce mică era în leagăn. Nu a fost ușor, să știți. Am plecat noaptea, peste garduri, unchieșii mei și vecinii au săpat un tranșeu, au pus doi brazi de-a curmezișul, l-au acoperit și-au plantat brazi deasupra. Când începeau bubuiturile, ne băgam toți, pe la un capăt intrai, pe celălalt se ieșea. Era camuflat bine. În timpul nopții se făcea mâncare, terci cu mămăliguță, copiii erau hrăniți primii, ca să nu plângă. Eram mulți, cu oameni și cu copii, cam vreo cincizeci, copiii lu Coroamă, fetele lui Simionescu. Am stat acolo vreo două săptămâni. După aceea, în casa mea s-a făcut popotă rusească. Erau strânse animale și fetele lui Coroamă și Simionescu făceau mâncare. Veta și Margareta. Rușii îmi dădeau câte-o bucată de carne să mănânc să fiu „balșoi”, să pușc „nemețiții”. Când păzeam vacile, un rus cu pușca care a prins drag de mine, îmi dădea și trăgeam. Eu, eram bucuros, vă dați seama, copil, să tragi, să bubuie! O altă întâmplare pe care n-o voi uita este bombardamentul. Tata era cu oile la Ghinadea, în pădure unde și-a făcut colibă. O patrulă rusească a trecut pe-acolo, el rămăsese să facă brânza, ciobanii erau plecați la păscut. I-au spus :„Paidiom! Paidiom!” și din semne a înțeles că peste două ore avea să fie prăpăd. Și i-au arătat pe unde s-o ia! Pe la amiază a început bombardamentul. În Bombiș s-au întâlnit rușii cu nemții. Acolo îi zice acum „La morminte”, c-au murit atunci mulți nemți.

Ați avut o viață grea, dar frumoasă. Ați trecut prin necazuri, dar ați învins de fiecare dată. Nu v-ați dat bătut niciodată? Care e secretul mentalității de învingător?

Nu, niciodată. Nu-mi pare rău de nimic din ce-am trăit. Dacă-aș lua-o de la capăt, să fie tot așa! Nu e niciun secret! Așa trebuie! Așa e viața! Trebuie să fii tu deasupra ei, dacă nu, te doboară!

Să fim deasupra vremurilor, atunci, domnule Mihai Cojoc! Să vă regăsesc peste 10 ani la fel de „verde, vesel și harnic”!

Cristina CHIRILĂ

Articolul Interviurile revistei: Mihai Cojoc – un om deasupra vremurilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

La vârsta de 5 ani, mama sa a decedat. La vârsta de 6 ani prin lucrările tatălui său, Pavel Ţifui a fost nevoit să se mute în comuna Ceahlău. Tatăl său s-a recăsătorit cu Ioana Zaiţ în 1912.

Ion Ţifui a devenit ajutor de dragoman (manipulant de păduri), până la vârsta de 21 de ani, când a plecat în armată (1926), la Jandarmi, unde a fost sergent.

După efectuarea stagiului militar, s-a lăsat la vatră. După doi ani s-a căsătorit cu Lungu Maria.

Până la anul 1939 a fost muncitor. În anul 1939 a fost luat în concentrare, după care a început războiul, unde a luptat şi el pe frontul din est (către ruşi). După respingerea trupelor sovietice, s-a întors frontul înspre apus, atunci a fost rănit la un picior (pe frontul din Odessa).

S-a întors în ţară ca şi rănit la spital, după care a fost trimis la vatră.

După terminarea războiului şi-a înfiinţat o crâşmă în Răpciune, pe care a ţinut-o din 1944 până în 1947.

Din 1947 până în 1953 a fost pădurar, după care a intrat casier la Cooperativa de Consum Ceahlău, până în anul 1956, apoi a luat în primire magazinul universal al Cooperativei Ceahlău, unde a fost gestionar până în 1970.

In 1970 s-a pensionat de drept. Până în anul 2000, deşi era bătrân, a fost tâmplar.

In anul 2007, acesta s-a stins pe propriile sale picioare. În toţi aceşti ani nu a stat la pat decât atunci când a fost rănit pe front.

Paula Topoliceanu

Articolul Comemorare: A fost un jandarm centenar la Ceahlău – Ion Ţifui apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autor:  Fredrik Backman

Categorie: roman

Vârstă recomandată: 12+

Editura: Musai

Număr de pagini: 472

Anul publicării: 2020

Sinopsis: În această carte ne este prezentată viața lui Britt-Marie, vecina răutacioasă, dar care și-a abandonat propriile visuri pentru a le îngriji pe ale altora, din romanul „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”. Aceasta ajunge să lucreze într-un orășel micuț, unde aproape toate afacerile sunt închise, la baza de agrement a acestuia. După un timp, se împrietenește cu copiii cartierului, care sunt pasionați de fotbal și care au nevoie de un nou antrenor. Chiar dacă nu știa nimic în legătură cu fotbalul, Britt-Marie le acceptă propunerea, reușind în acest fel să se apropie mai mult de ei, tratându-i ca pe proprii ei copii.

Citate din carte:

„Greu de spus când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești și deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

„Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctivă. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiul cosmic. Pasiunea are valoare nu pentru ceea ce ne oferă, ci pentru ceea ce ne face să riscăm – demnitatea noastră, clătinările condescendente din cap ale celor care nu ne înțeleg.”

„Ne iertăm unii pe alții. N-avem de ales. Dacă nu am face-o, n-am mai avea prieteni pe care să ne supărăm… Căci, dacă nu-i iertăm pe cei pe care-i iubim, atunci pe cine? Ce este dragostea dacă nu a-i iubi pe cei dragi chiar și atunci când nu merită?”

Alte recenzii:

„Autorul bestsellerului Un bărbat pe nume Ove se reîntoarce cu povestea înduioșătoare a unei femei care se redescoperă după o criză personală. Percutantă și tulburătoare, povestea ei vorbește despre adevăr și transformare. În acest roman, fanii lui Backman vor descoperi o piatră prețioasă.” (Publishers Weekly)

„Metamorfoza lui Britt-Marie de la stadiul de larvă la cel de fluture pare cu atât mai remarcabilă dacă ne gândim la mediul profund descurajant în care se produce.” (Booklist)

„Cu acest roman, Backman a scris un nou bestseller. Dacă la început Britt-Marie pare intolerabilă și exasperantă, cititorii ajung repede să privească cu duioșie obsesiile ei compulsive și sinceritatea tăioasă. […] Acest roman sincer și incitant, te va locui mult timp după ce vei citi ultima pagină.” (RT Magazine)

„Backman găsește echilibrul perfect intre ficțiunea excesiv de suavă și cea cinică.” (Library Journal)

Recenzie: „Britt-Marie a fost aici” este un roman ce te învață să nu lași ocaziile să treacă pe lângă tine, să îți dai voie să înflorești și că nu este niciodată prea târziu să trăiești pentru tine. Ah, era să uit cel mai important lucru! Cafeaua nu se bea dintr-un pahar de plastic, ci din cești. „Doar nu suntem în vremuri de război..”

Notă: 5/5

Maya-Mihaela BICĂJANU – clasa a VII-a

Articolul De la cei mici care citesc: Recenzie de carte – Britt-Marie a fost aici apare prima dată în Ecoul muntilor.