Minutele trecuseră greu, dar, într-un final, ne aflam la poalele muntelui. Deja simțeam adrenalina și entuziasmul curgând prin mine. Începusem ușor, eram doar la partea ușoară a traseului, cea cu câteva dealuri, ce nu trebuia de-a dreptul „urcată”. Apoi, după aproximativ o jumătate de oră, am decis să luăm o pauză într-o poieniță. Eu eram deja curioasă de priveliștea din vârful muntelui, dar am decis să păstrez toate curiozitățile pentru mine, până la urmă am decis să urcăm muntele pentru a ne relaxa. După câteva minute în care am făcut poze, ne-am luat inimile în dinți și am pornit pe traseul real, cel ce depindea de mai mult efort fizic.

Peste tot, în stânga, în dreaptă, erau copaci, brazi care mă fascinau de-a dreptul. Priveliștea de printre copaci în jos era ca o taină ce trebuie păstrată cu mare grijă. Îți lua respirația și ți-o mai dădea înapoi doar peste câteva secunde bune. Cu toate că peisajul din jurul meu era splendid, a trebuit să-mi continui aventura, deoarece ceilalți erau deja în fața mea.

Urcasem, urcasem și urcasem ore întregi și, dintr-o dată, parcă se vedea cerul mai bine, parcă se observa o poiană în față. Ajunsesem deja la vârful muntelui. Am rămas uimită, nu-mi venea să cred că deja ajunsesem la capătul traseului. Eram într-un fel dezamăgită, dar când m-am apropiat de marginea pantei am văzut ceva cu totul uimitor. Împietrisem. Tot ce făceam timp de câteva minute era să mă uit în față la priveliște. Se vedea Lacul Roșu de acolo. Arăta cu totul magic. De jur împrejurul lacului era codrul verde ce dădea un contrast extraordinar, amețitor. Albastrul închis, șters împreună cu verdele brazilor și cu pensiunile rătăcite pe ici colo erau ca o paletă de culori aleasă cu mare precizie.

Deși voiam să petrec mai mult timp în acel mic paradis, a trebuit să ne întoarcem înapoi la pensiune pentru a mânca, așa că mi-am luat rămas-bun de la munte și i-am promis că o să mă mai întorc, data viitoare cu și mai mult entuziasm.

Ioana Bortişcă, clasa a VIII-a

Articolul Amintri din tabără: Pe Suhard apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mă numesc Sebastian, am 14 ani și sunt elev la Școala Gimnazială ,,Constantin Panțiru” din comuna Grințieș. Particip la Proiectul „Catharsis – tabăra de jurnalism”, finanţat de Consiliul Judeţean Neamţ, implementat de Asociaţia Pro Grinţieş și organizată de domnul profesor Daniel Dieaconu, cu scopul de a ajuta copiii să-și îmbunătățească abilitățile de jurnalism, … iar eu mă numesc Andrei, am 14 ani și sunt elev la Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu”, din comuna Tarcău. Particip la Proiectul „Catharsis – tabăra de jurnalism”, finanţat de Consiliul Judeţean Neamţ, implementat de Asociaţia Pro Grinţieş și organizată de domnul profesor Daniel Dieaconu, cu scopul de a îmi îmbunătăți aptitudinile de a scrie articole de presă, și totodată, de a cunoaște persoane de la care pot învăța în acest domeniu.

Interviu cu domnul Virgil Cojocaru, bibliotecar metodist la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” Neamț: „Bibliotecile sunt laboratoare ale viitorului”.

Reporter: Domnule Cojocaru, aveți un parcurs profesional interesant, trecând de la un profil tehnic la o carieră în domeniul bibliotecilor. Cum ați descoperit această pasiune pentru bibliotecă și ce v-a determinat să rămâneți în acest domeniu?

Răspuns: Din întâmplare… am văzut într-un ziar local un anunț de concurs la bibliotecă, imediat după absolvirea facultății, și mi-am zis să încerc. Ulterior… am crezut că o să fie o chestie temporară, dar cum majoritatea întreprinderilor mecanice s-au cam desființat, am rămas în acest domeniu. Inițial, am fost atras de tehnologie, datorită studiilor mele la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, însă lucrând la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” am descoperit frumusețea de a conecta oamenii cu informația și cultura. Ce m-a determinat să rămân a fost impactul pe care bibliotecile publice îl au în comunități – mai ales în zonele rurale, unde accesul la resurse este limitat. Am realizat că pot combina tehnologia cu misiunea bibliotecii pentru a face o diferență reală, iar asta m-a motivat să transform această activitate într-o carieră de lungă durată.

Reporter: Ce/Cine v-a îndrumat să ajungeți unde sunteți dvs. acum?

Răspuns: Drumul meu a fost influențat de mai multe persoane și experiențe. În primul rând, profesorii de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” m-au învățat rigoarea și gândirea analitică, care mi-au fost de mare ajutor. Apoi, colegii de la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” mi-au arătat ce înseamnă să fii pasionat de munca ta și să crezi în misiunea bibliotecii. Un vector important a fost atmosfera de colaborare din cadrul programului Biblionet, desfășurat în perioada 2009 – 2014, unde am întâlnit bibliotecari din toată țara și din străinătate, cei care m-au inspirat să gândesc în afara tiparelor și să văd biblioteca ca pe un spațiu al inovației.

Reporter: Ce v-a făcut să părăsiți meseria de inginer?

Răspuns: Acum cred că a fost mai mult decât…. o întâmplare, dar nu aș spune că am părăsit complet ingineria, ci mai degrabă că am găsit o modalitate de a o integra într-un domeniu care m-a atras mai mult. Cred că ingineria e foarte compatibilă cu meseria de bibliotecar, toate principiile din bibliotecă, regăsindu-se în așezarea cărților și volumelor într-o anumită ordine logică. Acest fapt face, teoretic și practic, diferența dintre o bibliotecă și un depozit de carte. Când am început să lucrez la bibliotecă, am descoperit o satisfacție pe care nu o găsisem în activitatea pur tehnică. Biblioteca mi-a oferit șansa de a interacționa cu oamenii, de a contribui la educație și cultură, chiar de a forma caractere, ceea ce mi s-a părut mai împlinitor. În plus, am realizat că pot folosi cunoștințele mele tehnice pentru a moderniza bibliotecile, ceea ce a făcut tranziția firească.

Reporter: Cum considerați că tehnologia modernă poate să atragă mai mulți cititori către bibliotecă?

Răspuns: Tehnologia este cheia pentru a face bibliotecile atractive, mai ales pentru tineri. Platformele digitale, cum ar fi bibliotecile online sau aplicațiile care permit accesul la e-book-uri, pot aduce colecțiile mai aproape de utilizatori. De asemenea, organizarea de ateliere de coding, cursuri de utilizare a software-urilor sau sesiuni de realitate virtuală și AI în bibliotecă pot atrage un public nou. În zona rurală, de exemplu, oferirea accesului gratuit la internet și calculatoare prin biblioteci poate fi un magnet pentru comunitate. Important este să combinăm tehnologia cu evenimente culturale care să creeze o experiență memorabilă.

Reporter: Domnule Cojocaru, ați fost, cu ceva timp în urmă, implicat în două proiecte internaționale de anvergură: INELI-Balkans și Cultural Management Academy. Să începem cu INELI-Balkans. Ce reprezintă acest proiect?

Virgil Cojocaru: INELI-Balkans – International Network of Emerging Library Innovators – a fost un proiect coordonat de Future Library Grecia și susținut de Fundația Bill & Melinda Gates. A reunit 35 de bibliotecari din 11 țări balcanice și s-a desfășurat într-un program de formare intensivă, mentorat și colaborare, în mai multe sesiuni desfășurate în țara gazdă. Scopul a fost să dezvoltăm servicii inovatoare în biblioteci și să construim o rețea regională de lideri în domeniu.

Reporter: Ce ați învățat din această experiență?

Virgil Cojocaru: Am învățat să gândesc biblioteca ca un spațiu de co-creație și incluziune. Am participat la sesiuni de design de servicii, licitații de idei, și am explorat modele de biblioteci care oferă servicii pentru agricultori, educație financiară, imprimare 3D pentru tineri sau sprijin în caz de dezastre. A fost o experiență care mi-a schimbat complet perspectiva asupra rolului bibliotecii în comunitate.

Reporter: Să trecem la Cultural Management Academy. Ce v-a atras la acest program? Ce teme s-au discutat în cadrul academiei?

Virgil Cojocaru: CMA a fost organizat de Goethe-Institut în parteneriat cu rețeaua EUNIC și diverse instituții culturale europene. Este un program de formare postuniversitară pentru manageri culturali, axat pe sustenabilitate, colaborare transnațională și inovație. Am participat la workshopuri în București, Salonic și la conferința internațională de la Sofia, unde am lucrat cu profesioniști din România, Bulgaria și Grecia. Am abordat subiecte precum continuitatea practicilor culturale, dezvoltarea publicului, accesibilitatea artei, drepturile de autor și utilizarea platformelor digitale. A fost o reflecție profundă asupra modului în care cultura poate fi sustenabilă și relevantă în contextul actual.

Reporter: Cum influențează aceste proiecte activitatea dumneavoastră la Biblioteca „G.T. Kirileanu”?

Virgil Cojocaru: Mă inspiră alături de colegi, să transformăm biblioteca într-un spațiu viu, conectat la nevoile comunității, de dezvoltare a unor servicii care să sprijine educația, incluziunea digitală și dialogul intercultural. De asemenea, îmi propun să implic mai ales adulții în proiecte creative și să construiesc parteneriate regionale și internaționale durabile. Să fim curajoși și deschiși la colaborare, să avem în vedere biblioteca nu ca pe un depozit de cărți, ci ca pe un laborator de idei. Viitorul aparține celor care îndrăznesc să inoveze și să creeze punți între oameni și cunoaștere.

Reporter: La nivel local ați fost managerul proiectului „Biblioteca Văii Muntelui” în 2017. Ne puteți povesti cum a luat naștere acest proiect și care au fost principalele sale obiective?

Răspuns: Proiectul „Biblioteca Văii Muntelui” a prins contur în 2017, cu sprijinul Consiliului Județean Neamț și al Bibliotecii Județene „G. T. Kirileanu”. Ideea a pornit din dorința de a revitaliza bibliotecile publice din zona rurală și montană a Văii Muntelui, care include comune și orașul Bicaz. Obiectivele principale au fost implicarea activă a bibliotecarilor în viața comunității și valorificarea patrimoniului cultural local – de la monumente ecleziastice la tradiții și legende. Ne-am propus să transformăm bibliotecile în centre dinamice, care să atragă nu doar elevi și profesori, ci și turiști, prin promovarea bogăției culturale a zonei. Proiectul a avut un succes real, reușind să pună în lumină potențialul turistic și cultural al regiunii.

Reporter: Un alt proiect important este „Biblioteci nemțene – memorie și cultură”. Ce rol joacă acest proiect în conservarea și promovarea patrimoniului cultural al județului Neamț?

Răspuns: „Biblioteci nemțene – memorie și cultură” este un proiect drag mie, inițiat tot cu sprijinul Consiliului Județean și al bibliotecii noastre. Scopul său este să aducă în prim-plan memoria culturală a județului Neamț, prin colaborarea cu bibliotecile publice și comunitățile locale. Ne-am concentrat pe digitizarea și promovarea resurselor culturale, dar și pe organizarea de activități care să implice activ comunitatea. Acest proiect nu doar conservă patrimoniul, ci îl face accesibil generațiilor noi, folosind mijloace moderne, cum ar fi platformele digitale. Este o punte între trecut și prezent, care ajută la păstrarea identității culturale nemțene.

Reporter: Ați participat la conferințe internaționale și vizite de studiu, în afara celor din cadrul programului Biblionet sau proiectele balcanice. Cum v-au influențat aceste experiențe activitatea de bibliotecar?

Răspuns: Participarea la programele de formare și vizitele de studiu din cadrul programului Biblionet, în perioada 2009 – 2014 și anume : Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Polonia mi-au deschis noi perspective, iar ulterior conferințele finale ale proiectelor balcanice, cum ar fi cea de la Atena m-au introdus în anumite comunități ale specialiștilor în domeniu, sau ale unor domenii conexe. Un exemplu ar fi Europeana Network Association (ENA) ce reprezintă o o comunitate puternică și democratică de experți, care lucrează în domeniul patrimoniului cultural digital. Astfel am avut ocazia să văd cum funcționează biblioteci din alte țări : Franța, Olanda, Austria, cum se integrează tehnologia în sfera patrimoniului cultural și cum se adaptează nevoilor comunităților. Din aceste experiențe am învățat cât de important este schimbul de bune practici între bibliotecari din diferite regiuni ce m-au inspirat în activitatea mea de îndrumare și coordonare metodologică la Neamț, fie că vorbim despre formarea profesională a bibliotecarilor, educația permanentă, mai ales a adulților, digitalizare sau despre organizarea de ateliere interactive folosind platforme on line și social – media.

Reporter: Cum vedeți viitorul bibliotecilor publice în era digitală, mai ales în contextul rural din județul Neamț?

Răspuns: Bibliotecile publice, în special cele din zonele rurale, trebuie să devină hub-uri de informare și educație, adaptate la era digitală. În județul Neamț, unde accesul la tehnologie poate fi limitat, bibliotecile pot juca un rol crucial în reducerea decalajului digital. Proiecte locale precum „Biblioteca Văii Muntelui” sau „Biblioteci nemțene” arată că bibliotecile pot fi mai mult decât spații pentru cărți – ele pot găzdui ateliere, expoziții sau evenimente culturale, integrând tehnologia pentru a atrage tinerii. Viitorul înseamnă colaborare între biblioteci, autorități și comunități, pentru a transforma aceste instituții în centre vii, relevante pentru secolul 21.

Reporter: Ce mesaj ați transmite colegilor bibliotecari ai bibliotecilor publice din județul Neamț ?

Răspuns: Să fie deschiși, creativi și să nu subestimeze impactul pe care îl pot avea în comunitate. Biblioteca nu este doar un loc unde se păstrează cărți, ci un spațiu unde se construiesc conexiuni, se promovează educația și se păstrează memoria culturală. Să folosească tehnologia, să se implice în proiecte și să asculte nevoile comunității – asta ii va face să descopere satisfacția profundă a acestei meserii.

Reporter: Există în prezent și/sau viitorul apropiat, astfel de proiecte ca cele de mai sus?

Răspuns : Anul trecut, am depus un proiect la Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP), ce a fost declarat câștigător anul acesta, prin care Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu a fost acreditată ERASMUS, pe componenta KA120/121 ADU – proiecte pentru mobilitate cursanților și a personalului din educația adulților, acreditarea fiind obținută pe o perioadă de trei ani, ce este finanțată din fonduri UE. De asemenea, am fost selectat la nivel național în echipa celor 20 de specialiști ai Băncii Mondiale (WB), ca și consultant pe partea de formare profesională a bibliotecarilor ce vor fi instruiți în cadrul programului PNRR – Transformare digitală: Scheme de finanțare pentru biblioteci pentru a deveni hub-uri de dezvoltare a competențelor digitale. Biblioteca Județeană G.T. Kirileanu și majoritatea bibliotecilor publice din județ fac deja parte dintr-un consorțiu, ce are în desfășurare un asemenea tip de proiect și anume : Dezvoltarea competențelor digitale de bază în cadrul bibliotecilor din județul Neamț.

Reporter: Cum reacționează colegii sau utilizatorii când află că ați jucat fotbal la nivel profesionist?

Răspuns: :)) De obicei, sunt surprinși și curioși! Mulți colegi și utilizatori ai bibliotecii nu se așteaptă ca un bibliotecar să aibă un trecut de fotbalist la acest nivel. Când se uită la mine și văd cum arăt acum, cu foarte multe kilograme în plus, prima impresie e aceea că nu mă cred. După ce le povestesc și le arăt câteva articole din presa vremii, se amuză. Încerc să folosesc această experiență pentru a-i inspira, povestindu-le cum sportul m-a învățat să lucrez în echipă și să fiu perseverent, calități utile și în bibliotecă.

Reporter : Cum vedeți… vă imaginați Biblioteca „G. T. Kirileanu” peste 20 ani?

Răspuns: Sincer… nu știu. A apărut o nouă provocare… inteligența artificială (AI). Dar… mi-aș dori ca peste 20 de ani să-mi imaginez Biblioteca „G. T. Kirileanu” ca pe un centru cultural și tehnologic de referință în regiune. Îmi imaginez un spațiu hibrid, unde rafturile cu cărți fizice coexistă cu o bibliotecă digitală avansată, accesibilă de oriunde. Cred că vom avea săli interactive, unde utilizatorii vor putea explora arhive digitale sau participa la evenimente virtuale cu autori din întreaga lume. Biblioteca va fi un loc unde comunitatea se întâlnește nu doar pentru a citi, ci și pentru a învăța, a crea și a colabora, indiferent de vârstă sau background.

Reporter : Cum ați lega metaforic fotbalul de lumea cărților, pentru a inspira copiii să citească?

Răspuns: Aș compara cititul cu un meci de fotbal: fiecare carte este ca o partidă, plină de emoții, strategii și momente neașteptate. Când citești, ești ca un jucător pe teren – explorezi, iei decizii, înveți să anticipezi și să (te) adaptezi. La fel cum în fotbal trebuie să te antrenezi pentru a deveni mai bun, cititul îți antrenează mintea și imaginația. Fiecare carte e o nouă competiție – intră pe teren și descoperă ce reușite poți marca cu ideile tale!

Reporter : Dacă ați putea aduce în bibliotecă orice autor/scriitor din istorie pentru o discuție, pe cine ați alege?

Răspuns: Aș alege să-l aduc pe Mihai Eminescu, cel ce a fost și bibliotecar o vreme.  Poeziile și proza lui au o profunzime care reflectă sufletul românesc, iar articolele sale jurnalistice arată o minte analitică, preocupată de societate. Mi-ar plăcea să discut cu el despre cum vedea el rolul culturii în unirea unei comunități și cum ar percepe bibliotecile moderne, cu tot amalgamul lor de tehnologie și tradiție. Ar fi o conversație fascinantă!

Au consemnat: Sebastian Curcă și Andrei Cojocariu

Articolul Lumea cărților: Interviu cu Virgil Cojocaru apare prima dată în Ecoul muntilor.

De unde ideea unei pensiuni?

În 2021 a fost casă veche, în care am crescut, m-am hotărât să o renovez, m-am înțeles cu surorile, la vremea respectivă aveam trei surori, acuma mai am doar două, între timp una a decedat, am primit drept la proprietate și m-am gândit să fac totuși ceva cu casa veche pentru că era păcat să rămână și să se distrugă. Primul motiv a fost că soția a lucrat o perioadă la o brutărie, după aceea îi plăcea acest domeniu, panificația, să facă pâine și alte produse de acest tip, și în general bucătăria; la noi bucătăria a fost un lucru important – și eu am fost bucătar în armată – și ne-am gândit să facem ceva în acest sens. Am deschis un Punct gastronomic local în 2021, în 2023 am redeschis firma pe numele soției și atunci am zis „Hai să facem și o pensiune, ceva camere pentru cazare”, și de-aici a plecat toată treaba. A fost foarte greu, de-abia anul trecut am reușit să terminăm toată construcția.

Ați încercat să accesați fonduri?

Am încercat, dar n-am reușit. Prin mijloace proprii, împrumuturi la prieteni, am avut o soră în Italia, Dumnezeu să o ierte, foarte mulți bani mi-a trimis, foarte mult m-a sprijinit, păcat că n-am mai putut să-i returnez, că ea a plecat. Mulțumim lui Dumnezeu, muncă foarte multă, dar ce să faci? trebuie să muncești ca să poți supraviețui.

Anterior ați lucrat tot în turism?

Nu, am luat-o de la zero, pot să zic așa, am făcut casa în 2004 – știu sigur, când m-am mutat în casă nouă cu soția – am făcut var, am dus var, cum se ducea prin fel de fel de târguri prin toată țara, de-acolo am avut gater, cherestea, tot prin târguri și piețe, apoi am avut o făbricuță de mobilă, aceea a durat vreo 17 ani, aproape 18, am făcut mobilă din PAL, am terminat și cu mobila pentru că în 2021, atunci cu Pandemia, n-am mai avut cu cine lucra, s-au cam închis târgurile și atunci am renunțat. Dacă nu era cu Pandemia, nici astăzi nu lăsam mobila, pentru că ne descurcam binișor.

Dvs. creați schițele pentru mobilier, designul, sau ați avut angajați?

Am avut un singur angajat, dar noi colaboram, el era mult mai specialist ca mine, să recunosc, el era meseriaș, a murit cu pandemia atunci, un meseriaș cum puțini sunt în țară, poate 10 la sută. A murit atunci, la patruzeci și ceva de ani, un om în toată splendoarea lui. Din cauza asta, am renunțat și eu total.

Cum v-a venit ideea de a găzdui tabere pentru copii? Se știe că sunt mai năzdrăvani și-apoi trebuie atenție sporită atât în ceea ce privește cazarea, cât, mai ales, masa.

Da, este și un risc, dar dacă totul se face ca la carte, nu este niciun fel de problemă. Colaborând cu dl Marius Coșerariu în legătură cu Asociația „Eu Cred” am zis „Hai să facem și o tabără pentru copii!”. În 2024, anul trecut. Dacă am reușit, hai să facem și în 2025, și așa am organizat tabăra „Dăm Folk” și anul acesta.

Deci, DĂM FOLK la munte s-a desfășurat aici, iar la tabăra Dăm Folk la mare ați contribuit?

Ba da, am participat, nu i-am lăsat singuri nici acolo. Am avut câtiva copilași și acolo, ne-am distrat cu ei, ne-am mai scăladat cu ei, am gătit pentru ei.

Deci, partea de bucătătie ați asigurat-o practic dumneavoastră. Toate preparatele. E o pasiune, aveți studii în domeniul culinar?

Studiile sunt doar din armată și pentru restul ne-am gândit să mergem doar pe tradițional. Noi nu am preluat rețete moderne, în principal asta am vrut să facem: mâncare cum gătea mama și bunica, că nu știu dacă ne mai întâlnim cu bucate din astea vechi, străvechi, nu cu pizza, șhaorma; n-avem o problemă cu ele, dar noi facem mâncare cum făcea mama acasă. Când am deschis Punctul Gastronomic Local la asta m-am și gândit din start. Chiar dacă nu va fi multă lume, să folosim produse din gospodărie și rețete tradiționale. De exemplu, la tăierea porcului facem bucatele care se preparau cândva: tobă, cârnați, chișcă, caltaboși, slăninuță afumată. Mulți le fac în toate chipurile posibile, dar avem și noi rețetele noastre, care ne reprezintă. Am făcut doar ce-am văzut la părinți și la bunici: sărmăluțe, pifteluţe etc.

Evident, în taberele pentru copii meniul este diversificat în funcție de preferințele lor?

Exact, aici nu se poate altfel. Supa de pui, care este nelipsită și când aud copiii cum mai vreau o porție, și încă o porție, îmi crește inima.

Am văzut ce s-a întâmplat aseară cu pastele cu piept de pui. Copiii se înșiruiau să ceară a doua, a treia porție…,deși fuseseră suficient de generoase.

Paste carbonara cu piept de pui, o rețetă adaptată de noi. Copilașii mei, am și eu doi băieți, cel mic gătește extraordinar paste carbonara, a făcut o pasiune, pot spune chiar mai bine ca noi.

Este la liceu băiatul sau la gimnaziu? Am observat cât s-a implicat și cum a ajutat încontinuu, de la servire la prepararea bucatelor, apoi la curățenie.

E la liceu, a terminat clasa a 9-a, la Gheorgheni. Cel mare a terminat acolo liceul, a făcut Școala de Poliție la Câmpina, este polițist și cel mic a cam luat-o pe urmele lui. Să vedem când termină ce își propune, dar mulțumim lui Dumnezeu, cel mare este pe picoarele lui, polițist la Miercurea Ciuc, în Harghita. Dacă așa i-a plăcut, să fie el sănătos.

Am observat că în weekend a venit și el să ajute.

Da, când prinde momentul  și are un pic de liber, vine și ajută familia. Niciodată nu ne-a refuzat ajutorul. De aici a plecat și vede cât muncim, și noi l-am susținut, e foarte greu astăzi să porți un copil în școală și el a apreciat eforturile noastre.

Valorile acestea pe care le-ați transmis în familie le transmiteți și copiilor care vin în tabără.

Ne străduim să-i învățăm de bine, nu de rău, pentru că aceasta este viața noastră, trebuie să le distragem atenția, să nu stea cu ochii în telefoane toată ziua, să facă și altceva. Părinții, acasă, mă gândesc că fac tot la fel, de-acuma statul dacă mai face ceva să-i antreneze și în alte activități, să finanțeze programe care promovează mișcarea, lucrurile practice.

Este greu să mulțumiți părinți, copii, turiști din diferite zone?

Câteodată da, câteodată nu. Unii pleacă atâta de mulțumiți, cum nici nu-și imaginau la sosire. Pe alții poate nu-i putem ajuta să facă activitățile pe care și le propun. Ne cer ATV-uri, să-i ducem pe munte cu trăsuri, nu le putem oferi așa ceva, și noi suntem la început de drum, poate pe viitor, dacă putem obține niște fonduri, printr-un proiect, ceva. Turiștii nu vin numaidecât pregătiți pentru zona montană și ce oferă aceasta: plimbări în natură, pe traseele montane, relaxare, și-ar dori mai mult, muzică, distracție etc. Din păcate atât le putem oferi noi: cazare și masă.

Vă gândiți să vă extindeți?

Da, am o magazie pe care vreau să o desființez și aș mai face câteva camere în prelungirea unui foișor. E păcat că sună telefonul și nu ai cazare. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, asta ne-am dori pe termen scurt.

Turismul este viitorul în zonă?

Da, altceva nu a mai rămas. Mai este Fabrica de ciment Heidelberg, unde lucrează maximum 500 de oameni și-s vreo 4-5 comune, care nu au alte resurse. Lemnul s-a cam terminat, a fost sursa principală de venit după Revoluție, altceva nu este în zonă.

Zona este deosebită, are nenumărate atracții. Și nu vorbim doar de Cheile Bicazului sau Lacul Roșu.

Exact, Barajul Bicaz, un obiectiv frumos, aproape, aici, la 15 km, de-aici pe Ceahlău o oră jumătate cu mașina, încă o oră jumătate pe jos și ești la Dochia, apoi Cabana Stănile, Mănăstirea Stănile, zona este extraordinar de frumoasă, însă aici mai am o supărare, nu este dezvoltată suficient din partea autorităților, ar trebui mai multă promovare, vin turiști din sudul țării care nu auziseră nimic despre aceste locuri și pleacă mai mult decât încântați, deși nu știau multe lucruri în zonă.

Coborând de la Lacul Roșu, deși cald, aglomerație, am remarcat un zâmbet larg care era întipărit pe fețele tuturor celor care imortalizau stâncile din Cheile Bicazului.

Nu întâlnești oriunde așa ceva.

Din păcate și experiențe negative. Erau turiști străini care se plângeau că ieri au cumpărat o înghetață cu 5 ron și astăzi era 10, sau un cozonac secuiesc (Kurtos kalacs) cu 25 și acum era 35. Au refuzat să mai cumpere din principiu. Cum am putea elimina aceste practici negative?

Acesta este omul care știe să facă business murdar. De exemplu, eu am fost la mare și am plătit 40 de lei o ciorbă. 80 de lei două ciorbe, eu și soția. Dacă eu îi iau unui copil 80 de lei trei mese pe zi, stau să mă gândesc…?!  Vin turiștii și mânâncă felul unu, felul doi, desert…trei mese pe zi… „Cum, domnule, 150 de lei trei mese pe zi? Dădeam atât la o singură masă!” Eu nu-mi permit să cer mai mult. Animalele le țin eu, legumele sunt din gospodăria mea. Plătești o dată, a doua oară nu mai vin la mine. La revedere! E o rușine. Englezul acela, care a văzut azi un preț, mâine altul… Nu-i corect deloc. Dacă ai cheltuit cu înghețata aceea 3 lei, mai pui 2, ai bun-simț… Ne batem joc, ne furăm căciula unul altuia.

Considerați că este important să se organizeze tabere? Șimțiți că sunteți parte din formarea tinerei generații?
Sigur că da. Dacă îi văd cu telefoanele, îi provoc să se joace, să facă altceva.

Acum ați găzduit o tabără de jurnalism. Copiii iau interviuri, scriu articole, însă am încercat să îmbinăm timpul petrecut în fața ecranelor laptopurilor cu cel destinat activităților în natură.

Când este vorba despre ceva folositor, normal. Dar dacă termină un joc și începe altul, nu se poate dezlipi două secunde de la telefon, este ceva problematic.

V-au plăcut activitățile desfășurate în tabără? Ați dori să ne mai găzduiți și în alt an?

Dacă ajută bunul Dumnezeu și mai veniți la noi, cu cel mai mare drag. Copiii au fost buni, cuminți, de ce nu? O să ținem în continuare aproape. Măcar 100 de ani de aici încolo.

Să împărțim la 10. Cum vă vedeți peste 10 ani?

Vrem să ne vedem în aceeași echipă, cu două pensiuni, același foișor, aceeași masă gustoasă și sănătoasă. Să fim sănătoși să ne vedem cu bine! Poate se miluiește Bunul Dumnezeu să ne mai țină pe pământ sănătoși și în pace!

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Pensiunea Emilia – o oază de liniște și tradiție în inima Bicazului Ardelean. Interviu cu domnul Gheorghiță Moldovanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bună ziua, domnule profesor Eduard Bodea! Vă mulțumim că ne-ați oferit ocazia de a discuta cu dumneavoastră despre activitatea și pasiunea pe care le dedicați informaticii, electronicii și roboticii. Pentru început, am dori să aflăm câteva detalii despre dumneavoastră. Cine este domnul profesor Eduard Bodea?

M-am născut și am copilărit în Bacău, făcând școala și liceul tot acolo, în zona aceasta am venit în 2019-2020. Electronică am făcut în clasa a VII-a, iar tot liceul, spre deosebire de alți elevi, mi-am concentrat atenția spre electronică. Încercam să îmi cumpăr piese, însă pe atunci se găseau foarte greu componentele și erau foarte scumpe, însă după ce a venit revoluția am avut acces la tehnologie din ce în ce mai mult, ceea ce m-a ajutat în a-mi descoperi adevăratul potențial.

Știu că sunteți profesor de informatică în mai multe școli gimnaziale, este greu să predați în atât de multe școli?

Este un pic mai complicat decât dacă ai preda într-o singură școală. Nu numărul școlilor contează, ci numărul instituțiilor care au personalitate juridică, pentru că fiind un profesor în patru școli faci de patru ori lucrurile pe care le face un singur profesor care stă într-o singură școală. Partea de predat și de elev nu este cu nimic mai grea, doar partea de hârtii și documente. De asemenea și deplasarea în atât de multe școli implică foarte mult timp și niște cheltuieli în plus. Așadar, nu este greu predatul, ci activitatea în sine este mai complexă decât activitatea într-o singură școală.

Ce v-a inspirat să alegeți informatica ca domeniu de predare?

Am o activitate de 25 aproape 30 de ani începând de la partea de IT, până la fire telefonice, rețele de calculatoare, service la imprimante, copiatoare și faxuri. Am montat și am vândut peste o mie de calculatoare și am făcut programe de magazine și restaurante, iar acum am ajuns la concluzia că ar fi bine să transmit mai departe din experiență… și cui pot să transmit? Copiilor!

Cum ați descoperit pasiunea pentru electronică?

La atelierul din clasa a VII-a cred că eram. Era o săptămână de practică când făceai atelier cu un maistru, unde realizai lucrări mecanice. Îți dădeau o pilă, un fierăstrău și o bucată de fier și tăiai la fierul acela până se termina ora, după care plecai acasă și cam așa se proceda la fiecare oră. La un moment dat, ca să ne pună notă ne-a dat să facem un proiect și i-am spus că eu vreau să fac ceva legat de electronică, mai exact o punte redresoare. Maistrul, deși nu știa ce este aceea o „punte redresoare”, mi-a dat aprobarea cu condiția de a-mi evalua proiectul. Așadar, am făcut o punte redresoare cu niște diode de la un alternator de mașină. I-am scos puntea, am pus-o într-o cutie și am adăugat tot ce a fost nevoie. Deși el nu știa ce am făcut acolo, a rămas încântat că am făcut ceva diferit de ceilalți și de acolo am început să citesc, să studiez, să cumpăr piese și să avansez pe domeniul acesta, în condițiile în care atunci nu existau calculatoare.

Ce materie v-a plăcut cel mai mult în timpul școlii?

În timpul școlii am fost topit după ora de fizică. Era materia pe care o visam ziua și noaptea din pasiune și nu din cauză că mă punea cineva să învăț. Făceam probleme la fizică câte 40-50 de pe o zi pe alta și erau 2-3 culegeri, pe vremea aceea cunoscute, pe care le făceam cu ochii închiși. Atunci nu exista informatică în școli, iar fizica era cea care avea legătură cu electronica din clasa a VI-a, cu fenomenele fizice etc. Bineînțeles că pe lângă fizică a mers și un pic de matematică, alături de experimentele din ora de chimie ce m-au atras în acest domeniu. Primii ani de liceu i-am făcut la industrie alimentară și am avut o dirigintă de chimie care și-a propus să mă ducă la olimpiada de chimie. Atunci am făcut tot posibilul să scap, mutându-mă la liceul de matematică-fizică unde am continuat să excelez cu pasiunea mea pentru fizică și matematică.

În ce mod integrați elemente de electronică în orele de informatică?

Materia pe care o predau este informatică și TIC. TIC înseamnă tehnologia informațiilor, partea de prelucrare documente, pagini web, prezentări, word, excel, iar informatica înseamnă partea de algoritm și programare. Așadar, am o parte de materie care se bazează pe TIC și o parte care se bazează pe informatică, conform programei de la minister, deci nu eu stabilesc cât și cum, eu doar aplic ce este în programă. Leg partea de informatică cu ce am făcut înainte cu electronica prin partea de robotică, deci îndrum copiii spre activitatea asta de a construi, dezvolta și înțelege roboții. Este un domeniu foarte, foarte interesant și foarte modern.

Cum a început activitatea echipei de robotică pe care o coordonați? Care a fost cel mai mare succes al echipei de robotică până acum?

Pe lângă partea de școală în care se predă, separat, am construit roboți cu câţiva elevi doritori și am reușit să ajungem la finala Naționalei NextLab de două ori, în doi ani, cu doi copii într-un an și cu patru în celălalt an. Pe partea de elevi, consider că acesta este cel mai mare succes.

Ce competențe practice considerați că dobândesc elevii lucrând în domeniul roboticii?

Foarte multe competențe, în toate domeniile au nevoie de cunoștințe de matematică și fizică. De fapt, este un sistem care se cheamă STEM, tradus fiind Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică, de asemenea a fost introdus și un „A” la mijloc ce semnifică Arta. În cadrul STEAM, matematica nu este doar o materie separată, ci este integrată în celelalte discipline, oferind un context pentru aplicarea ei și făcând-o mai relevantă, mai accesibilă pentru elevi. Deci, în toate domeniile vor dobândi competențe, calcul, fizică cu partea de senzori, de mărimi fizice, de măsurare, viteze, forțe, partea de informatică cu programe, cu aplicații. Consider că nu este niciun domeniu care să fie fără tehnologie, nu cu roboți, dar fără tehnologie. Deja la clasele a VII-a și a VIII-a le prezint o parte de robotică în care aflăm împreună cum va fi viața peste câtiva ani și ce vor face roboții, iar prin acest lucru încerc să îi fac să conștientizeze că fără robotică nu o să se poată face nimic.

Cu ce provocări v-ați confruntat în coordonarea echipei și cum le-ați depășit?

Am plecat de la copii care nu știau nimic nici de informatică, nici de fizică. Am început să le explic partea de fizică de clasa a VI-a, unde fac circuite electrice cu becul și întrerupătorul. După care am înlocuit becul cu motorul, întrerupătorul cu o plăcuță Arduino, care este comandată de un program și am început să mișcăm primele lucruri, să mișcăm motoarele, am adăugat senzori, am citit diverse mărimi fizice pe care le-am interpretat și le-am transmis la motoare pentru a executa cerințele date. Am reușit să ghidez o parte din elevii cu vârsta de 12 ani să realizeze proprii roboți într-o lună jumătate și au început să înțeleagă cum funcționează și să îi programeze singuri, după care i-am provocat să facem un concurs de robotică între ei în care trebuiau programeze mașinuța pe care au construit-o în așa fel încât să parcurgă poligonul de la școala de șoferi.

Ce resurse sau tehnologii folosiți cel mai des în activitatea de robotică?

Unele sunt resurse financiare proprii, iar altele sunt resurse online, site-uri specializate unde sunt lecții, tutoriale pe care trebuie să le urmărim și pe care încercăm să le punem în practică și să copiem ce este acolo.

Cum reușiți să motivați elevii să se implice în proiecte extrașcolare?

Cel mai greu este să îi conving să încerce, după ce încearcă și văd platformele și le arăt ce pot să facă roboții, prind încredere că și ei la rândul lor pot construi acei roboți, iar atunci devin interesați.

Inteligența artificială v-a ajutat în dezvoltarea roboților? O considerați un avantaj sau un dezavantaj?

Nu, inteligența artificială nu am folosit-o aproape deloc, acum o studiez și particip la tot feluri de cursuri, însă consider că este un mare avantaj, dar depinde în mâna cui ajunge, ca și energia nucleară, poți produce curent sau poți produce altceva cu ea.

Știți că deja au fost publicate cărți, iar autorii au menționat faptul că au folosit inteligența artificială, considerați că este utilizată și în jurnalism?

Da, în mod sigur este utilizată și în jurnalism, în multe domenii, inclusiv în învățământ profesorii sunt învățați să folosească inteligența artificială pentru a-și realiza cu ușurință proiectele, lecțiile și a-și îmbunătăți stilul de predare. Problema de moralitate este să-ți asumi răspunsurile pe care ți le dă inteligența artificială, deoarece trebuie să ai suficiente competențe să-ți dai seama dacă inteligența artificială îți oferă niște informații aberante, în așa fel încât ceea ce publici să fie corect, iar acest lucru desigur se aplică și pe partea de jurnalism cu articolele. Pot fi multe greșeli date de inteligența artificială.

Se poate identifica cu ușurință utilizarea inteligenței artificiale de către elevi în efectuare temelor?

Evident, se poate cu foarte mare ușurință identifica prezența inteligenței artificiale, deoarece răspunsurile date de IA sunt total diferite de răspunsurile pe care le dă un copil în mod normal în clasă, iar dacă îi pui întrebări din temă și acesta nu știe să răspundă este clar că nu a uitat tema de seara până dimineața.

Ce sfat le-ați da elevilor care vor să urmeze o carieră în IT, electronică sau robotică?

Să continue să facă exact ceea ce cred ei că trebuie să facă și ceea ce le place mai mult, deoarece o meserie dacă o faci 20-30 de ani și nu ai renunțat pe parcurs, înseamnă că acela este locul tău. De asemenea, îi sfătuiesc să studieze foarte bine matematica, fizica și informatica, deoarece sunt elementele de bază care le vor fi de mare ajutor, atâta timp cât sunt stăpânite cu precizie.

Ce planuri aveți pentru viitor în dezvoltarea clubului de robotică și a activităților școlare?

Clubul de robotică nu există decât în imaginația mea și a altor copii doritori de a învăța despre procesul de creare a roboților. Aș vrea să creez un club de robotică unde elevii nu doar să învețe, ci să și practice robotica, însă este un drum lung până acolo.

Ioana Chirilă (Ceahlău) și David Ichim (Bicaz)

Articolul De la electronică la performanță națională în robotică Interviu cu domnul profesor Eduard Bodea apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bună ziua! Îmi face deosebită plăcere să observ că mai sunt tineri pasionați de cariera didactică. Cum ați ales să fiți profesor de sport?

Bună ziua! Alegerea mea de a deveni profesoară de sport a venit natural, din pasiune pentru mișcare și dorința de a lucra cu copiii. Încă din liceu am simțit că sportul nu e doar despre competiție, ci despre disciplină, echilibru și dezvoltare personală. Am avut un profesor de educație fizică ce m-a inspirat foarte mult și mi-am dorit să fiu și eu acel adult care încurajează, sprijină și formează caractere prin sport.

Educația fizică este ora așteptată cu mult drag de toți elevii. Sunteți un profesor iubit? Dar respectat? Este greu să păstrați acest echilibru?

Da, pot spune că sunt un profesor iubit, dar și respectat, ceea ce este foarte important pentru mine. Copiii apreciază când ești corect, sincer și consecvent. Încerc să le vorbesc pe limba lor, dar fără să pierd autoritatea. Le ofer libertate, dar și responsabilitate. Asta cere un echilibru fin, să fii prietenul lor, dar și adultul de care ascultă. Cred că respectul nu vine din frică, ci din încredere și din modul în care le arăți că îți pasă de fiecare în parte.

Se spune că generațiile Z și Alfa pot fi foarte dificile. Sunt pasionați de rețelele sociale, de jocuri, s-au născut practic cu telefonul în mână. Cum reușiți să-i atrageți spre activitatea în aer liber, spre sport și mișcare?

Adevărat, e o provocare. Dar cheia este să le faci activitățile atractive și relevante. Încerc să îmbin sportul cu elemente de joc, provocări, competiții tematice. Folosesc aplicații de monitorizare a pașilor sau exercițiilor. În plus, discut cu ei despre importanța mișcării pentru sănătatea lor mentală și fizică – și chiar îi implic în planificarea unor activități. Când simt că au un cuvânt de spus, devin mult mai interesați.

Doar sporturile de echipă atrag elevii? La ce competiții i-ați antrenat? Ce metode moderne ați folosit?

Nu doar sporturile de echipă îi atrag pe elevi, deși este adevărat că mulți se simt motivați de dinamica și spiritul de competiție din jocurile colective. Am participat cu elevii la numeroase concursuri de echipă, cum ar fi handbal, fotbal sau competiția „Prietenii Pompierilor”, unde s-au descurcat excelent și au demonstrat spirit de echipă și implicare. Pe de altă parte, am avut și elevi pasionați de sporturi individuale și i-am susținut în această direcție, antrenându-i pentru crosuri, unde am obținut rezultate foarte bune la nivel local și județean. În ceea ce privește metodele moderne, îmi place să folosesc antrenamente structurate pe circuite funcționale, jocuri motivaționale și exerciții adaptate nivelului fiecărui copil. De asemenea, integrez elemente din educația non-formală și folosesc feedback-ul video sau aplicații simple pentru monitorizarea progresului, mai ales în cazul pregătirii pentru competiții.

Am aflat că sunteți inițiatoarea unui proiect inedit. O echipă de majorete în mediul rural?

Da, și suntem tare mândri de ea! Chiar dacă suntem într-un mediu rural, asta nu înseamnă că nu putem oferi elevilor activități variate și moderne. Am format o echipă de majorete cu elevele pasionate de dans, mișcare și coregrafie, iar prima lor reprezentație a avut loc la serbarea de sfârșit de an școlar. A fost un moment emoționant și foarte apreciat de colegi, părinți și profesori. Pe viitor, ne dorim ca această echipă de majorete să devină un element de susținere și motivație în cadrul competițiilor sportive organizate în școală – să fie acolo, să ne încurajeze și să contribuie la atmosfera de fair-play și entuziasm.

V-ați implicat în alegerea activităților din Tabăra de Jurnalism. Ce trasee ați urmat?

Da, m-am implicat activ în organizarea activităților în aer liber și a traseelor montane din cadrul taberei. Am considerat important să oferim participanților experiențe care să-i scoată din zona de confort, dar care să fie în același timp sigure și adaptate nivelului fiecăruia. Unul dintre traseele alese a fost un parcurs pe Via Ferrata Astragalus, o experiență plină de adrenalină, pe care au ales să o încerce doar cei care s-au simțit pregătiți și nu au rău de înălțime. A fost o aventură memorabilă, cu multă susținere între participanți și cu satisfacția unui efort depus în mod responsabil. În a doua parte a zilei, am mers într-o drumeție mai lejeră pe traseul care ajunge în vârful Suhardul Mic. Finalul a fost de poveste: un punct de belvedere care îți tăia răsuflarea, unde era instalat un binoclu cu care am explorat în detaliu întregul orizont – munți, văi și cerul nesfârșit. A fost ca o fereastră deschisă spre libertate și natură pură.

În ziua a treia ați propus un traseu mai lejer în jurul Lacului Roșu. Bărcile, peștii, rățuștele, libelulele albastre sidefate, poteca răcoroasă străjuită de arbori diferiți, frumusețea apei din care se iveau trunchiurile copacilor au creat momente de relaxare și de explorare memorabile. Considerați că aceste activități extracurriculare creează punțile între profesor și elev? Sunt importante în formarea lor?

Da, consider că activitățile extracurriculare joacă un rol esențial în construirea unei relații autentice între profesor și elev. Acestea oferă un cadru diferit de cel formal, în care comunicarea este mai deschisă, iar colaborarea se bazează pe încredere și pasiuni comune. Prin astfel de activități, profesorul nu mai este doar un transmisător de informație, ci devine un partener de învățare și dezvoltare personală. De aceea, cred că activitățile extracurriculare completează cu succes procesul educațional și merită susținute în orice instituție de învățământ.

Ce vă propuneți în viitor? Cum se vede peste un deceniu profesoara Haripcă Luiza?

Peste un deceniu mă văd tot în mijlocul copiilor, cu aceeași energie și pasiune pentru mișcare, dar și cu o experiență mult mai bogată, atât profesională, cât și umană. Îmi propun să evoluez constant, să învăț metode moderne de predare, să integrez noile tehnologii în ora de sport și să creez activități care să transforme mișcarea într-o bucurie reală pentru fiecare copil, nu într-o obligație. Pe scurt, mă văd o profesoară în permanentă formare, conectată la nevoile elevilor și cu un impact real asupra modului în care sportul este perceput în școală nu ca o disciplină de trecut pe orar, ci ca o șansă de dezvoltare armonioasă, echilibru și bucurie.

Ioana Chirilă, sat Schit, comuna Ceahlău,

absolventă a Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş”, student UNAP

Articolul LUIZA HARIPCĂ – UN PROFESOR COOL apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bună ziua, maestre Ovidiu Stanciu! Vă mulțumim frumos pentru privilegiul de a pătrunde alături de dumneavoastră în lumea caricaturii. Pentru început, vom începe cu o întrebare simplă:

Cum ați descoperit pasiunea pentru caricatură?

Eram în liceu și ca orice tânăr, eram și răutăcios, având colegi cu nasul mai mare, ochii încrucișați, de care făceam mișto. Prima oară le-am făcut caricaturi colegilor mei, apoi profesorilor, chiar înainte de bacalaureat. Practic, am descoperit această pasiune prin răutate.

Care a fost prima caricatură pe care ați realizat-o și cum a fost primită?

Prima caricatură, revenind la momentul inițial, a fost a vechiului meu coleg de liceu, care avea un nas foarte mare, fiind primită cu aplauze de toți colegii și cu înjurături din partea lui.

Spuneați că le-ați făcut și profesorilor câte o caricatură. Ce reacții au avut?

Da, înainte examenul de bacalaureat, am făcut caricaturile tuturor profesorilor, care le-au văzut, apoi am dat examenul. Am luat și bacalaureatul și le-au plăcut și profesorilor caricaturile. Mulți dintre profesori chiar au cerut să le ia acasă.

A existat o persoană sau un eveniment care v-a inspirat să urmați acest drum?

Într-adevăr, a existat un american, care a lucrat în America la un mare post de televiziune. Am fost invitat la ziua lui de naștere, să-i fac câteva caricaturi cadou. În acel moment, mi-am dat seama că ceea ce fac eu este necomparabil cu altceva. Voi nu știți, dar poate o să aflați, persoana în cauză se chema Sir David Frost, care a luat interviul unor personalități. La înmânarea cadourilor, care i-au ilustrat pe Elton John, Lady Diana, Eric Clapton, alte persoane care au observat caricaturile, au spus: „E talentat băiatul ăsta. Nu-l aducem la noi, în Anglia?”. Acesta a spus: „Ba da, ba da”, iar din cauză că și-a dat seama că ăștia mă vor, a spus că mai bine mă ține pentru el. În acest fel, am rămas în România.

Cum alegeți ce trăsături ale unei persoane să exagerați în caricatură?

De obicei, trăsăturile se aleg singure. Dacă o persoană nu are nimic ieșit din comun, adică n-are un nas mare, n-are ochi apropiați, atunci încerc să găsesc ceva ca să pară că exagerez. Dar, de obicei, dacă are nasul mare, aleg nasul, dacă are urechile clăpăuge, aleg urechile. Trăsăturile mă ghidează pe mine, nu le caut eu.

Ce tehnici sau materiale preferați să folosiți?

Orice tehnică, de la PhotoShop, la desenat cu bățul de chibrit stins, pe hârtie, precum cărbunele.

Cât timp durează, în medie, să finalizați o caricatură?

De la un minut, la două ore. Fă o medie între un minut și două ore. Nu e o întrebare cu răspuns concret.

Cum găsiți echilibrul între exagerare și recunoașterea personajului?

Tot ceea ce exagerez e o caracteristică a personajului. Dacă te concentrezi doar pe exagerare, s-ar putea să pierzi repede personajul. Deci, dacă eu îți fac ție nasul mare, iar tu îl ai mare de la început, deja nu mai ești tu; adică ești tu, dar cu nasul prea mare. Ca să pot să schimb această lucrare, restul detaliilor le tratez în mod realist.

Care a fost cea mai dificilă caricatură pe care ați realizat-o și de ce?

Nu este caricatură mai dificilă, Există, în schimb, unele caricaturi dificile, în sensul în care au niște elemente care ies în evidență. De multe ori, acele elemente pot să te distragă, adică pot să facă personajul să fie mai greu de desenat. Luăm ca exemplu pe Vasile Muraru; dacă te duci pe zona că are nasul mare, s-ar putea ca din cauza acestui element să pierzi restul contextului. E mai simplu cu oamenii care nu au nimic ieșit în comun. Acolo poți să te joci tu cu ele.

Ați întâmpinat persoane care nu au fost încântate de caricatura lor? Cum ați gestionat situația?

De foarte puține ori, dar s-a întâmplat. Apropo de cum am gestionat, a fost o situație, mă rog, mai multe; dar a fost una în care a venit o duduie, căruia i-am făcut caricatura, s-a uitat și a zis: „M-ați făcut urâtă. Trebuia să mă faceți frumoasă.”. Eu i-am răspuns: „Nu mă supărați, dar dacă voiați să vă fac frumoasă, trebuia să apelați la un medic estetician, nu la mine.”.

Ce provocări întâmpinați în menținerea originalității în lucrările dvs.?

Nu există greutăți. Tot ceea ce fac e original, pentru că le fac eu. Dacă mâine, poimâine, s-ar trezi un grup de oameni, care să mă imite, probabil aș încerca să-mi schimb stilul, ca să nu pot să nu mai fiu concurat de altcineva.

Ați participat la expoziții, concursuri sau colaborări importante?

Da, cum spuneam mai devreme, să fii aplaudat de Lady Diana și de Eric Clapton, e mai important decât dacă ai participa la orice concurs național. Am mai fost pe la concursuri, festivaluri internaționale de caricatură, am luat premii de excelență. Nu pun mult preț pe premii cum pun pe participare. Participarea înseamnă sublimitate.

Cum vă promovați munca în era rețelelor sociale?

Fac caricaturi care-mi plac mie. Se întâmplă, de cele mai multe ori, ca cineva să vrea și el ceva concret. Dacă eu am făcut caricatura lui Eminescu, n-o să-i vrea nimeni caricatura lui;, dar o să-mi zică: „Vrei să-mi faci o caricatură cu fiica mea sau cu mine?”.  De acolo pleacă lanțul slăbiciunilor: ăluia îi place, ăla îi spune altuia, o arată la altul, m-a recomandat celuilalt și tot așa, din gură-n gură, ca telefonul fără fir.

Care este cea mai memorabilă reacție pe care ați primit-o de la cineva căruia i-ați făcut caricatura?

Marinelei Nitu, fosta nevasta a minerului Miron Cozma, i-am făcut o caricatură în care, în loc de gura peșterii, am desenat buzele ei botoxate, iar Miron Cozma era în interiorul acesteia. Într-o zi, m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să-i dau caricatura, deoarece i-a plăcut așa de mult. În urma acesteia, am avut parte de o reacție pozitivă, dar și de una negativă, dar din cauza altei caricaturi. I-am făcut-o mult mai „soft”, fără niciun fel de conotații sexiste, dar cineva, niște fani de-ai ei, au comentat pe peretele de Facebook tot felul de injurii.

Ce artiști sau curente artistice v-au influențat cel mai mult?

Cel mai important artist pe care l-am urmat în caricatură a fost Horațiu Mălăele, pe care voi îl știți ca actor. Acesta face niște caricaturi geniale. Chiar mi-aș dori să fiu Horațiu Mălăele. Eu sunt caricaturist, nu actor, iar el e actor, nu caricaturist.

Ce rol credeți că are caricatura în societate – este mai mult divertisment sau critică socială?

Caricatura e un fel de critică socială, un copil marginalizat, nedorit.

Cum vedeți evoluția caricaturii?

Nu există evoluția caricaturii. Caricatura e o mină a societății. Cu cât e lumea mai perfectă, cu atât caricatura va avea mai mult de suferit.

Dacă ați face o caricatură a dvs., ce trăsături ați exagera?

Mi-am făcut deja o caricatură, despre care soția mea a spus că în loc să mă fac frumos, m-am făcut urât, dar eu mă recunosc. În afară de ea, toți au spus, „Bă, ești tu!”.

Ce întrebare v-ați pune singur într-un interviu despre caricatură și cum ați răspunde?

Această întrebare este una retorică. Întrebarea ar fi: „Ce caut eu în caricatură?”.

Dacă un tânăr ar vrea să se apuce de caricatură, ce sfat i-ați oferi?

Înainte de caricatură, să se apuce de desen realist, timp de trei-patru ani. Realizarea unui portret presupune proporții, măsurători, ochi, nas și atunci când le poți realiza, începi să vezi ceea ce nu corespunde acelui etalon. Nu poți face, din prima, caricatura.

Vă mulțumim pentru timpul acordat!

Cu mare drag.

Maya Bicăjanu şi Teodora Topoliceanu

Articolul Caricatura: între artă, umor și adevăr apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un film realizat de Florin Alexandru Iordache

1. Ce v-a atras spre drumul pe care sunteți astăzi?

Cred că totul a început în copilarie. Când am învățat să citesc, nu mă mulțumeam să parcurg poveștile de la început până la sfârșit. Simțeam nevoia să intru în ele, să le trăiesc. Ieșeam în natură și îmi imaginam că sunt unul dintre personaje, că fac parte din acele lumi. De multe ori, nici nu aveam nevoie de o carte în mână, inventam singur povești, personaje și destine. Uneori le construiam cu finaluri fericite, alteori dramatice, ca în romanele pe care le citeam. Îmi plăcea să le dau nume, să le creez un trecut, un viitor, să le fac cât mai reale în mintea mea. Cred că acea joacă a copilăriei a fost, de fapt, prima mea școală de imaginație.

2. Și totuși, nu ați ales arta din prima. De ce?

În anii de școală am descoperit că aveam și-o înclinație spre științele sociale exacte. Îmi plăceau matematica și fizica și reușeam să obțin rezultate bune. Părinții au văzut asta și m-au îndrumat către Politehnică. În adâncul meu, visam să fac cinematografie. Eram fascinat de filme și de ideea de a spune povești vizual, dar atunci, în contextul acelor ani, mi se părea ceva îndrăzneț, aproape science-fiction. Nu am avut curajul să spun„Asta vreau să fac”. Așa că am ales o variantă mai sigură.

3. Cum a fost experiența facultății?

Am intrat la Automatizări și Calculatoare și, încă din primele luni, am simțit că nu este drumul meu. Era un mediu extrem de tehnic, foarte riguros, în care creativitatea era aproape inexistentă. Eu venisem dintr-un univers interior plin de imaginație, iar aici parcă cineva închisese ușa către acea parte din mine. Cu toate acestea ,nu am vrut să renunț. Am considerat că trebuie să duc la bun sfârșit ceea ce am început, chiar dacă era greu. Așa am învățat disciplina si perseverența, calități care, culmea, mi-au fost utile mai târziu și în artă.

4. Ați lucrat în domeniu după absolvire?

Da, am lucrat aproape cinci ani ca inginer de test. A fost o experiență care m-a ajutat să îmi dau seama și mai clar de ce nu mă simțeam împlinit. Partea tehnică avea frumusețea ei, logica, ordinea, precizia, dar lipsea ceva esențial pentru mine: libertatea de a crea. Simțeam că nu pot să îmi pun amprenta personală pe ceea ce făceam, că totul era limitat de reguli stricte.

5. Și atunci a apărut fotografia?

Exact. Mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat mai mult din curiozitate, fără să îmi dau seama atunci că va fi un punct de cotitură. Fotografia mi-a dat din nou libertatea de a spune povești, dar într-un mod diferit, imagini, prin lumină, prin compoziție. Am început să învăț singur, în paralel cu munca din domeniul tehnic. Mă documentam, citeam, experimentam în fiecare moment liber. Era o evadare din rigiditatea jobului meu. Și, încet-încet, am realizat că acolo, în acele cadre surprinse de mine, se regăsea aceeași bucurie pe care o aveam când eram copil și inventam povești.

6. Ați putea să ne împărtășiți o poveste din viața dumneavoastră?

Da, aș putea să spun o „felie” din viața mea, chiar dacă e o poveste bizară și dureroasă. S-a întâmplat în 2025, chiar după ce m-am titularizat ca lector. Ar fi trebuit să fie un moment de mare bucurie pentru mine, dar, cumva, nu m-am putut bucura cu tot sufletul. Parcă aveam un sentiment că urmează ceva rău.

7. Și acel sentiment s-a adeverit?

Da. La scurt timp după, bunica mea, singura bunică pe care o aveam, a căzut în curte. Era iarnă grea, ieșise după câteva zile de stat în casă, probabil a alunecat pe gheață. A căzut rău pe gheață, pe spate, și și-a rupt femurul. Era în vârstă, 81 de ani, dar încă mergea singură, era lucidă, doar că suferea de diabet și lua multe medicamente.

8. Cum a decurs totul după accident?

A fost dusă la spital chiar în ziua Sfântului Haralambie, o sărbătoare importantă în satul nostru. Din păcate, din cauza anticoagulantelor pe care le lua, medicii nu au putut s-o opereze imediat. Trebuia să treacă câteva zile pentru a-i scoate tratamentul din organism. Între timp, starea ei s-a înrăutățit. I-a scăzut mult saturația și a intrat într-o comă indusă.

Un film realizat de Florin Alexandru Iordache

9. Ați reușit să fiți lângă ea în acele momente?

Din păcate, nu. Eu eram la Cluj și nu am putut să ajung în timp să o văd. A fost foarte greu să stau departe, cu frica și incertitudinea în suflet.

10. Revenind la ocupație, ce ați învățat din acest parcurs?

Că drumul spre tine însuți nu e niciodată drept. De multe ori treci prin locuri care nu îți aparțin doar pentru a înțelege unde îți este locul. Am învățat să nu îmi fie frică să caut, să experimentez, să greșesc. Și am înțeles că poveștile, fie că le spui prin imagini, devin cu adevărat puternice doar atunci când le trăiești cu sufletul.                                                                                                                                                                                                                                

Alexandru Bianca și Tanasă Diana

Articolul Drumul spre tine însuți nu e niciodată drept Interviu – Florin Alexandru Iordache apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alăturăm articolul realizat de două mici jurnaliste cu domnia sa:

În tabăra Catharsis am avut ocazia să-i luăm interviu domnului Sergiu Ciocoiu care este reporter.

1.Cum v-ați început cariera de redactor?

E o poveste lungă și oarecum legată de formarea mea. Îndrăgostit de lectură, am terminat Facultatea de Litere, și în ciclul facultății am colaborat cu o serie de reviste din rațiuni pecuniare, aveam nevoie de bani și o sursă de venit putea să intervină în urma acestor colaborări cu ziare. Făcând facultatea de filologie, scrisul îmi era la îndemână. Mi-a fost mult mai ușor să întocmesc articole, să mă descurc prin cuvântul scris datorită acestei facultăți, care presupune să citești și să scrii, sintetizând foarte multe. Am început încă de la vârsta de 18 ani să scriu. Când scrii un articol nu ești numaidecât redactor, poți fi și reporter. Un redactor poate să fie și reporter atunci când realizează și munca de teren pe care o faci dincolo de a redacta, de a alcătui un articol, care poate să fie o știre, o poveste, un reportaj despre ceva. Un reportaj este o știre mai lungă. O știre poate să fie de genul:,,Astăzi s-a întâmplat, a avut loc evenimentul cutare…în Piața Sfatului din localitatea…au luat parte invitați din alte comune. Organizatorul evenimentului este domnul director, profesor sau primar, acesta ne-a spus:’’ și ni se arată între ghilimele ceea ce a spus organizatorul și se continuă cu o concluzie. Asta ar fi știrea. Reportajul presupune să te mai întinzi puțin cu această știre: te mai duci la un participant și îl mai intrebi:,,Cum vă simțiți la acest eveniment?’’, te mai duci la un expozant și începeți cu introducerea. Deci reportajul este o poveste mai lungă decât știrea în sine, care răspunde la întrebările: ,,Când? Ce? Cum? Unde?’’.

2. Care este partea dumneavoasră preferată din munca de redactor?

Pot spune mai multe etape. În primul rând documentarea: vezi că este un eveniment. Apoi munca de pe teren, care este foarte plăcută și practică, aduni tot materialul vrut, apoi te întorci cu materialul vrut, de multe ori cu trei sau patru camere. După aceea ajungi cu toate cadrele acelea și trebuie să faci o emisiune inteligibilă, toate imaginile acelea trebuie să le pui într-un fel și începi să lucrezi la studio, să faci decupajul pentru fiecare sursă video, să faci textul, alegi ce anume pică, ce anume rămâne din ceea ce aveți pe casetă și asta îmi place cel mai mult. Îmi place foarte mult munca pe teren, dar la fel de bine mă simt în largul meu și atunci când scriu un text. Eu montez singur emisiunile, le mai și filmez, dar sigur echipele TVR sunt complete cu operator, asistent, șofer și redactor. Deci partea de teren mi-ar plăcea cel mai mult din ceea ce presupune să fac un articol.

3. 3. La ce vârstă ați constatat că sunteți pasionat de lectură?

Lecturile apar de mic copil, aș putea spune pentru că noi în anii ‘70, nu aveam la dispoziție telefoane mobile sau alte gadget-uri cu care să-ți ocupi timpul, așa că citeai. Erau fel de fel de cărți de povești, bineînteles, apoi povestiri, aventuri, cu vârsta. Am început să citesc la șase ani, înainte de a fi în clasa întâi. Când mi-am dat seama că-mi place, într-adevăr lectura? Cred că undeva pe la 19 ani, când i-am dat un alt sens lecturii, am văzut o altă valență în cărți și mi-am dat seama că ele pot să formeze un om, să-l schimbe, să-l întărească, să-i deschidă lumi și sensuri noi. În tot acest timp citeam ca să mă informez, citeam fiindcă programele de televizor nu erau așa captivante și vedeam o carte ca pe un film. Aș putea spune că nevoia ne-a făcut pe toți din perioada generației mele să citim, chiar dacă mai târziu ne-am dat seama că există un sens în această lectură.

4. Ce vă face să fiți pasionat de televiziune?

Televiziunea este un jurnalism dus la extrem, este complexă, deoarece dacă faci radio ai venit cu raportul bun, cum faceți și voi acum: ai tăiat, ai făcut, ai redactat și articolul e gata. Televiziunea e mult mai mult, sunt camere, trebuie să stai de vorbă cu oameni, trebuie să stai tu să faci o prezentare video, trebuie să fii convingător, trebuie să fii credibil, trebuie să fii plăcut și, cum vă spuneam, nu se termină totul aici, totul este gata în cabina de montaj, unde se montează acel puzzle, piesă cu piesă, și apare viziunea finală. Televiziunea cred că e o provocare, nu aș spune că sunt un om căruia îi plac numaidecât provocările, dar este ceva serios și complex, dacă este făcută așa cum trebuie.

5. Ce vă face să fiți pasionat de vehicule?

A fi pasionat de vehicule nu e mare lucru pentru un bărbat, la fel cum fetelor le plac păpușile, așa și băieții sunt de obicei aplecați înspre vehicule. Ar fi o ciudățenie, deoarece eu nu am terminat o facultate mecanică. Între filologie și mașini nu prea sunt raporturi imediate sau vizibile. Mi-au plăcut de mic mașinile, toate lucrurile la mine s-au întâmplat de mic, mi-au plăcut mașinile teribil, mi-au plăcut tot timpul. Mult timp a fost greu să faci o emisiune auto, deoarece presupune multe etape care țin de legea audiovizualului, de publicitate, este greu să vorbești despre o mașină fără să ai un contract de publicitate, fiindcă altfel se consideră că fac publicitate și poți fi tras la răspundere, să plătești amendă, etc. În sfârșit, acum am găsit un cadru în care să putem face aceste emisiuni și mă bucur de ele. Mașinile sunt o provocare, se dezvoltă, sunt ca niște ființe vii și tot timpul raportate la capriciile modei și exigențele vremurilor pe care le trăim. Mașinile evoluează la fel ca și telefoanele pe care le aveți voi.

6. Preferați mai mult cum sunt sau erau construite vehiculele în trecut sau în prezent?

Sincer să fiu, până să încep să fac emisiune, îmi plăceau mai mult cele din prezent. Ajungând să conduc foarte multe mașini ale prezentului mi-am dat seama că tot mașinile din trecut sunt mai frumoase. Mă deranjează enorm acel afișaj, acel display mare pe care îl au, ostentativ, aproape toate mașinile prezentului. Vreau ceasul la mașini așa cum era la mașinile mai vechi. Deci îmi plac mai mult mașinile ceva mai vechi, nu foarte vechi numaidecât. Acum toate mașinile tind să fie la fel din rațiune de posturi, de ergonomie, au ajuns într-un moment în care nu pot să arate altfel decât toate în aceeași manieră, ca să fie comode, să nu consume mult, și așa mai departe. Înainte mașinile erau mai cu personalitate, mai în felul lor.

          Îi mulțumim domnului Sergiu pentru sinceritatea sa și pentru timpul oferit!

Asavei Casandra

Bortișcă Ioana

Articolul Interviu cu domnul Sergiu Ciocoiu: De la pasiunea pentru lectură la Jurnalism și Televiziune apare prima dată în Ecoul muntilor.

O bună şi folositoare lectură vă dorim şi sperăm să apreciaţi eforturile micilor jurnalişti crescuţi de „Ecoul Munţilor”!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 34 – Ediţie specială apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a filmat, s-au făcut fotografii, s-au cercetat inscripţiile vechi, pomelnicele ctitoriceşti, cărţile de cult de demult. Palatul Cnejilor de la Ceahlău este un monument ce are nevoie de grabnică reconstituire şi micii jurnalişti pregătesc o pledoarie pentru aceasta, bine documentată şi ilustrată, beneficiind de sprijinul preotului Costel Ştefan.

Bisericuţa de la Bradu are şi ea o poveste frumoasă, fiind construită din bârne de la biserica de lângă Piatra Teiului, astăzi dispărută. Împreună cu părintele Celestin Ignat s-au desluşit pomelnicul ctitoricesc şi alte cărţi de cult şi însemnări vechi.

Spre seară s-a desfăşurat o videoconferinţă cu principalii invitaţi în proiect, jurnalişti cu state vechi de serviciu, aflaţi la acel moment la Iaşi, Suceava, Alba-Iulia sau Piatra-Neamţ şi cu profesorii coordonatori ai grupului ţintă. S-au pregătit materialele pentru partea de promovare, afişe şi pliante.

La început de august, pe valea Bicazului, formatorii, profesorii coordonatori, elevii se vor întâlni pentru o tabără care va fi la fel ca începutul ei: cu excursii tematice, cercetarea unor monumente de istorie şi arhitectură, a unor areale naturale protejate, realizarea de interviuri, de desene, fotografii, filme şi schiţarea materialelor media care vor fi folosite în ziarul „Ecoul munţilor pentru copii”, în revista „Catharsis Montani”, pentru ilustrarea site-ului catharsisrevista.ro, care s-a creat special pentru acest proiect.

Asociaţia Pro Grinţieş

Articolul „Catharsis – Tabăra de Jurnalism” – lansare de proiect activă apare prima dată în Ecoul muntilor.