Potrivit principiilor afirmate în Constituţie, la 6 iulie 1866 Adunarea Constituantă votează legea electorală, sancţionată şi promulgată la 28 iulie şi publicată în “Monitorul Oficial” din 30 iulie 1866, ce anula regimul electoral impus la începuturile constituţionalismului românesc de prevederile Convenţiei de la Paris şi de legea electorală din 1864. Această lege electorală,”care din punct de vedere al votului universal era un regres în comparaţie cu legea lui Cuza”, împărţea în patru colegii corpul electoral acreditat să desemneze alegerea deputaţilor şi în două colegii electoratul care alegea senatorii. Criteriul de bază în împărţirea pe colegii a electoratului era venitul funciar. La colegiul I erau înscrişi alegătorii cu un venit funciar de cel puţin 300 galbeni, din colegiul II, cei cu venit cuprins între sumele de 100 şi 300 galbeni. În colegiul III-al oraşelor- intrau comercianţii, industriaşii şi toţi cetăţenii ce contribuiau la buget cu minim 80 de lei. Tot aici se regăseau pe listele de alegători membrii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau scutiţi de cens. Colegiul IV încorpora pe toţi cetăţenii care plătesc un impozit cât de mic şi nu făceau parte din celelalte trei colegii. Această prevedere viza categorii sociale şi profesionale diverse ce nu se încadrau în algoritmul de cens, etalat mai sus, sau în excepţiile prevăzute la colegiul III. Un astfel de exemplu îl constituiau în primul rând preoţii dar şi diaconii, vânzătorii ambulanţi, meseriaşii, ţăranii posesori de loturi de pământ. La colegiul IV votul era indirect, astfel că 50 de alegători desemnau un reprezentant care, alături de ceilalţi delegaţi convocaţi la reşedinţa districtului, alegea un deputat. Condiţiile de candidatură pentru Camera Deputaţilor se limitau la calitatea de cetăţen român, domiciliat în România, şi la cea de vârstă, respectiv minim 25 de ani împliniţi. Deputaţii erau scutiţi de cens dar trebuiau să beneficieze plenar de drepturile lor civile şi politice. Altfel spus, persoanele respective să nu intre nicicum sub incidenţa unei hotătâri judecătoreşti cu aspect penal, sau să nu fi făcut obiectul unei sentinţe judecătoreşti privind declararea falimentului sau instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile şi imobile. Lege electorală din 1866 impune districtul ca unitate administrativ-electorală. Districtele se confundau din punct de vedere teritorial cu judeţele.

Dacă Statutul dezvoltător al lui Cuza impunea ca preşedintele Adunării şi un vicepreşedinte al Senatului să fie numiţi de către domnitor, iar preşedintele Corpului Ponderator era desemnat în persoana mitropolitului primat, prin legea fundamerntală de la 1866 preşedinţii şi vicepreşedinţii celor două Camere erau aleşi prin votul direct al deputaţilor şi senatorilor. Membrii de drept ai Senatului erau desemanaţi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi cât şi prinţul moştenitor de la vârsta de 18 ani, dar cu drept de vot de la împlinirea vârstei de 25 de ani. Influenţa domnitorului era vădit diminuată în determinarea componenţei Senatului. Astfel, el nu avea dreptul să numească nici un senator întrucât aleşii erau desemnaţi prin vot de către membrii a două colegii distincte, în condiţiile respectării limitei de vârstă (40 de ani) şi de cens (800 de galbeni). Erau scutiţi de cens ex-preşedinţii şi ex-vicepreşedinţii celor două Camere, foştii deputaţi participanţi la cel puţin trei legislaturi, ofiţerii superiori (generali şi colonei) ce-şi exercitaseră funcţia cel puţin trei ani, foştii miniştri, agenţi diplomatici, şi magistraţi cu activitate bogată şi deţinători de funcţii importante în aparatul de justiţie. De asemenea, erau dispensaţi de cens posesorii unor diplome de licenţă sau doctorat, care profesaseră timp cel puţin de şase ani. Totodată, cele două Universităţi, de la Iaşi şi Bucureşti, prin aşa numitele colegii universitare aveau dreptul promovării câte unui  reprezentant în Senat.

Sistemul electoral cenzitar şi capacitar impus la 1866 asigura, după cum s-a mai spus, interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari de pământ, dar dezvăluia şi o substanţială lipsă de cultură politică a societăţii româneşti, specifică tranziţiei spre statul de drept şi spre ordinea democraţiei parlamentare. Clasa politică şi intelectualitatea românească au sesizat  limitele legislaţiei electorale adoptate odată cu înscăunarea principelui Carol dar, totodată, au fost conştienţi de precaritatea exerciţiului democratic şi imaturitatea corpului electoral. Această opinie era împărtăşită, de altfel şi de analiştii politici ai vremii, care remarcau fără echivoc principiile democratice generoase statuate în Constituţia noastră de la 1866 deşi, sub aspect electoral,  amendau împărţirea pe colegii a corpului electoral. După o analiză mai atentă aceştia realizau oportunitatea colegiilor. În acest sens, omul politic şi publicistul belgian Emile de Laveleye, profesor la Universitatea din Liége şi autorul lucrării memorialistice En Roumanie. Souvenirs de voyage (Bruxelles, 1886) dezvăluia faptul că legea fundamentală a statului român „garantează cetăţenilor, în mod categoric, toate libertăţile” şi că „reproduce, aproape cuvânt cu cuvânt, constituţia belgiană”. Mare prieten al României, Emile de Laveleye a susţinut hotărât cauza independenţei României, iar cu prilejul unei călătorii în România, i-a cunoscut pe C. A. Rosetti, D. A. Sturdza, P.S. Aurelian, vizitând redacţia ziarului „Românul”, principala tribună de presă a liberalilior.  Impresionat de întâlnile şi discuţiile avute cu barbaţii politici români, interesat de evoluţia legislativă şi instituţională a societăţii româneşti, profesorul belgian observă, totuşi, limitele regimului electoral. Cu siguranţă, explicaţiile oamenilor politici pe care i-a vizitat l-au determinat să înţeleagă sensul existenţei colegiilor. În consecinţă, Emile de Laveleye declară că „nu cunoaşte nici o altă constituţie mai liberală, iar „împărţirea pe colegii pare arbitrară, dar se justifică poate prin instrucţia şi capacitatea politică încă limitate”.

(Va urma)

Dr. Corneliu CIUCANU

Articolul Evoluţie constituţională şi regim electoral în România modernă (1859-1884) – (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Constituţia cărvunarilor” era elaborată de boierimea mică şi mijlocie, proclamând principii necunoscute până atunci Ţărilor Române: libertate individuală, a muncii, comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii etc. Marea boierime a preluat iniţiativa de reformă a micii boierimi, astfel redactându-se(cu sprijinul puterii protectoare Rusia) „Regulamentele Organice”. Acestea înlăturau o serie de instituţii şi practici feudale şi creau un aparat de stat modem, cu un climat propice dezvoltării noului. Regulamentele statuau principiul separării puterilor în stat:

* Legislativă, încredinţată unei adunări obşteşti;

* Executivă, exercitată de domnitor ajutat de un sfat administrativ extraordinar(6 membri) şi un sfat alcătuit din trei membri;

* Judecătorească, organizată pe baze moderne.

În domeniul administrativ au fost create departamente şi înfiinţate servicii publice specializate: au fost menţinute privilegiile, răspunderea solidară în sistemul de încasare a dărilor şi a aplicat un aspru regim coercitiv pentru asigurarea stabilităţii ţăranilor (li s-a impus „robia clăcii”).

Au fost desfiinţate numeroasele categorii fiscale, vămile interne, fixată o capitaţie unică, organizate meseriile şi constituită miliţia naţională. în ansamblu, Regulamentele Organice au contribuit la producerea unor transformări profunde în Principate, grăbind momentul unirii Moldovei cu Ţara Românească; instituţiile politice erau aproape identice şi se garanta cetăţenia comună pentru locuitorii lor.

În timpul revoluţiei de la 1848-1849 în Ţara Românească, programul „Proclamaţia de la Islaz” a fost declarată temporar Constituţie de către guvernul provizoriu, urmând ulterior a fi redactată o Constituţie care să înlocuiască programul revoluționar de la Islaz, însă înfrângerea revoluţiei a pus capăt acestor idealuri îndrăzneţe. Criza internaţională din 1853 care a culminat cu războiul Crimeei (1853-1856) şi victoria Imperiului Otoman, susţinut de Franţa şi Marea Britanie împotriva Rusiei a adus din nou Principatele în atenţia marilor puteri.

În acest context a fost redactată „Convenţia de la Paris” din 1858, care prelua atributele unei Constituţii şi prevedea:

* câte o Adunare legislativă pentru fiecare Principat;

*  Comisie Centrală;

*  Curte de Casaţie comună;

* câte un Domn pentru fiecare Principat

Unirea din 1859 a instaurat o nouă ordine politică în Principatele Române, însă noul stat naţional trebuia să parcurgă etape hotărâtoare pe calea unificării şi consolidării legislative. Baza juridică internaţională era Convenţia de la Paris care fixa o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări, deşi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza întrunea o premisă esenţială pentru realizarea unificării totale  conform programului politic al Adunărilor ad-hoc de la 1857. Pe de altă parte, deşi se recunoştea aproape unanim caracterul novator şi generos al Convenţiei, aceasta stabilea o serie de norme electorale limitate care, la rândul lor, menţineau exlusivismul electoral şi posibilitatea unor reprezantanţe cu majorităţi conservator-retrograde covârşitoare. În condiţiile în care puterea legislativă era exercitată de Adunări dominate de elemente conservatoare ce se opuneau lărgirii dreptului de vot şi împroprietăririi, dar şi din cauza numeroaselor fricţiuni şi inadvertenţe între Al.I. Cuza, liberalii-moderaţi şi liberalii-radicali, reformele democratice substanţiale nu s-au putut realiza decât după lovitura de stat de la 2 mai 1864. Practic problema agrară şi cea electorală erau într-o clară interdependenţă şi au constituit, nu odată, mărul discordiei şi baza polemică între principalele fracţiuni politice din ambele principate. În acest cadru amintim că măsurile luate în favoarea ţărănimii  de către M. Kogălniceanu în timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861) şi care pregăteau sensibil reforma agrară de mai târziu au condus la căderea sa de la putere, iar peste Milcov, guvernul Ştefan Golescu a fost înlăturat de majoritatea reacţionară, în 1861, tot sub motivul intenţiei liberalilor de a obţine împroprietărirea şi a adopta o nouă lege pentru lărgirea dreptului de vot. În replică, majorităţile din cele două Adunări au încercat să impună în 1861 un proiect de lege rurală de extracţie conservatoare, proiect ce a fost chiar aprobat de Comisia Centrală. Aşadar, actul de la 2 mai, organizat împotriva oligarhiei tulburătoare care se opunea reformelor a permis o nouă abordare a chestiunii rurale şi a celei electorale. Odată cu decretul de dizolvare al Adunării, domnitorul şi guvernul au prezentat ţării textul Statultului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul noii legi electorale.” Domnitorul Cuza primea puteri sporite, fiind prevăzut faptul că „ domnul are singur iniţiativa legilor”. Statutul prezentat naţiunii de către domn şi guvern preciza faptul că legislativul se subordona Domnului, acesta având iniţiativa legilor şi drept de veto asupra proiectelor de legi adoptate de Adunare.

Poporul era chemat să valideze noua stare de fapt prin participarea la plebiscitul programat pentru zilele următoare. Din punct de vedere electoral, noul sistem cataloga alegătorii în două categorii: direcţi şi indirecţi sau primari. Alegătorii primari erau contribuabili de la sate care plăteau minim 48 de lei impozit, contribuabilii din oraşele mici, cu 3000-15 000 de locuitori, ce plăteau un impozit de 80 de lei şi cei din oraşele cu peste 15 000 de suflete, care plăteau contribuţie anuală de 110 lei. Ei îşi alegeau delegaţii care, la rândul lor votau prin vot secret la reşedinţa de judeţ. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau vârsta de 25 de ani.  În această categorie intrau şi intelectualii şi pensionarii ce aveau pensie de cel puţin 2000 de lei pe an. Sub aspectul eligibilităţii, legea electorală prevedea că pot fi aleşi cetăţenii în vârstă de cel putin 30 de ani, contribuabili la bugetul de stat cu cel puţin patru galbeni. Excepţie făceau profesorii, institutorii, preoţii, liber profesioniştii, licenţiaţii şi pensionarii, beneficiari ai unei rente anuale de 2000 de lei. Legea electorală gândită de Kogălniceanu şi Cuza asigura o altă bază electorală, mult mai largă şi mai dinamică pentru grupările de nuanţă liberală şi democratică (moderaţi sau radicalii roşii) slăbind sensibil bazinul electoral tradiţional al formaţiunilor “albe”, de sorginte conservatoare. Dacă potrivit prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris, în Moldova aveau drept de vot 1700 de persoane, iar în Muntenia 2000, noua lege electoarală a lui Cuza Vodă a lărgit corpul elecoral, deşi nu semnificativ.

Legea rurală, prin care au fost împroprietăriţi aproape jumătate de milion de ţărani cu 1 654 964 ha, iar alţii 60 651 au primit loturi pentru case şi grădină, a avut consecinţe determinante pe plan economic, social şi politic. Împroprietărirea oferea un imbold economico-social ţăranilor şi totodată impunea o conştientizare cetăţenească şi naţională pentru un important segment al populaţei rurale, ridicat la rangul de contribuabil şi automat la cel de alegător.

(va urma)

Dr. Corneliu CIUCANU

Articolul Evoluţie constituţională şi regim electoral în România modernă (1859-1884) – (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din 1869 și până la moartea sa, în 1931, Louis Basset a fost administrator al bunurilor regale și executor testamentar al regelui Carol I, dar și al succesorului la tron, regele Ferdinand. Regelui Carol I Basset i-a fost confident,  iar regelui Ferdinand i-a fost sfătuitor. El redacta scrisorile confidențiale, lui îi încredințau reginele misivele, el ținea lista cu cheltuieli permițându-și să atragă atenția  când acestea erau exagerate. Tot el era și administratorul care știa pe de rost tot ce se petrece pe moșiile regale. Carol al II-lea, reîntors din exil la 6 iunie 1930, pentru a ocupa tronul de moștenitor al defunctului rege Ferdinand, îl tratează pe Basset cu respect, ba chiar îl numește prim administrator al Casei Regale, mărindu-i salariul la 50.000 lei, superior tuturor celorlalte retribuții.

Basset vorbea fluent germana și franceza, iar faptul că era cetățean elvețian și aparținea unei țări neutre, a fost de mare importanță în alegerea sa. În 1866 regele Ferdinand îi scrie de pe  front reginei Elisabeta o scrisoare de  laude și aprecieri la adresa lui Basset, care făcuse un raport exemplar despre moșia regală Broșteni. Cu siguranță că Basset, ca să ajungă la Broșteni, a trecut și prin Borca. Slujbașii din preajma regelui îl considerau pe Basset slugarnic și mărginit, după ce a  reușit să ajungă sfetnic de taină. Implicarea directă a lui Basset în episoadele delicate din viața familiei regale și misiunile  de maximă importanță ce i-au fost atribuite, nu exclud aportul lui direct în exilarea definitivă a Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, logodită în taină cu viitorul rege Ferdinand. Odată descoperită această alianță, care a fost grabnic desfăcută, regina Elisabeta a fost și ea îndepărtată pentru un timp de la Curtea Regală. Un pedagog pe care regina Maria nu-l suporta a trebuit să plece în Elveția, de unde amenința cu un scandal internațional, în speranța că va fi reprimit la Casa Regală. Basset l-a sfătuit să renunțe și în același timp a aflat și secretele cu care amenința pedagogul. Nu este de mirare că în testamentul regelui Carol I,  Basset ocupă un loc de frunte printre moștenitori.  Acesta este contextul în care, în perioada 1916-1921, sfătuitorul regelui Carol I face un efort supraomenesc să-l determine pe regele Ferdinand să nu trădeze testamentul politic al unchiului său, anume alianța României cu Puterile Centrale.

De la noul rege primește misiunea de a-i duce fratelui lui, Wilhelm de Hohenzollern, la Sigmaringen, vestea neplăcută că România va intra în război de partea Antantei. Asistând neputincios la înfrângerea imediată a României și de abandonarea ei de aliații din Antanta, Basset a criticat clasa politică, ce nu avea o direcție planificată și care nici nu se grăbea să realizeze o reformă a proprietății rurale, spre îndeplinirea dorinței regelui Carol I de a continua crearea statului modern. El i-a numit iresponsabili pe oamenii politici care au împins România în război, în condițiile în care armata era prost organizată și prost echipată. Loialitatea sa necondiționată față de dinastia de Hohenzollern și empatia față de oamenii simpli, care îndurau greul războiului, îl fac un potrivnic vehement  față de conservatorii  radicali ,dornici să-l înlăture, la cererea  germanilor  pe regele Ferdinand de pe tronul României, cât și a exploatării economice excesive a armatei germane din teritoriul românesc ocupat. Basset avea argumente că exploatarea resurselor românești și în special a petrolului de către firme cu capital autohton a avut rezultate, în secolul al XIX-lea, mai mult falimentare. Basset a prevăzut că războiul nu putea să aibă un câștig deplin de cauză și că în urma lui  prefacerile  sociale vor fi greu de ținut sub control. El credea că nu existau speranțe în înțelepciunea învingătorilor, mai ales după izbucnirea în Rusia a revoluției bolșevice, a războiului civil  purtat de toate taberele  implicate în numele poporului și a anarhiei.

După Conferința de Pace de la Paris,  Basset este profund dezamăgit de trădarea intereselor micilor popoare, printre care se numără și românii, de către marii decidenți în favoarea propriilor interese economice și geopolitice. El a simțit că pacea de la Paris era preludiul unui nou război, iar ordinea mondială nu avea cum să dureze. În 1919 mizeria și recesiunea economică, datorate războiului erau agravate de aceleași mentalități politicianiste. Votul universal era ineficient în condițiile  în care cetățenii erau lipsiți de educație politică, aflați la discreția manipulărilor de partid. La 3 mai 1921 Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, încerca să treacă prin parlament o naivă reformă fiscală care era ambițioasă, pentru ca aplicarea ei să fie susținută de statul român. Se pare că ideile  vizionare  nu au mai fost luate în seamă, pentru că istoria și-a urmat cursul său, pe care Basset îl prevăzuse și cu care nu putea fi de acord. Din 1921 nu mai există nici o însemnare despre Louis Basset, un devotat iremediabil îndrăgostit de România. El scria în 1920: ”Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-și vindecarea de la orbi și de la surzi”.

Bibliografie:  ”Războiul unui slujitor devotat”, Basset, L., Editura Humanitas, 2019.

                                              Iolanda Lupescu

Articolul LOUIS BASSET – secretarul particular al regilor Carol I și Ferdinand apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mai există și astăzi cantoanele silvice. Pe moșii au fost angajați ingineri silvici, arhitecți, muncitori cu înaltă calificare, care s-au ocupat de împăduriri, plantații, pepiniere, de drumuri, au adus soiuri de pomi fructiferi, pe care săteni le-au aclimatizat. S-au construit mori, pive, un gater, veniturile au crescut de la 355.000 lei în 1884, la 1.865.000 lei în 1911. Biserica și școala s-au implicat în educarea culturală și religioasă a muntenilor. Angajații Domeniului Coroanei trebuiau să fie un exemplu pentru comunitate, ei fiind primii prezenți la liturghie, dar și la activitățile culturale, unde sătenii erau și interpreți şi spectatori. La început a existat o Societate Cultural-Economică unde, se făcea lectură, cursuri de alfabetizare și se țineau  conferințe, teatru, copiii erau determinați să frecventeze școala. Din Societatea Cultural Economică s-a desprins o bancă, Societatea Cooperativă, unde sătenii se asigurau pentru vite, în caz că erau atacate de animalele sălbatice. În 1910, pe Domeniile Coroanei erau 40 de biserici bine întreținute. Biserica de la Borca a fost ctitorită de regele Carol I, sfințită de Iosif Naniescu, mitropolit și membru de onoare al Academiei Române. La sfințire a cântat cu cobza lui Barbu Lăutaru. Experiența pe care au acumulat-o muntenii de la instituția regală a fost una de succes, ei învățând să trăiască sănătos, să-și educe copiii, să fie informați și să transmită și generațiilor viitoare principii verificate de ei.

Bibliografie

Berian, A.- Monografia Domeniului Borca și Sabasa-Farcașa din județul Suceava, 1906, București, Tipografia Gutenberg

Berindei, D. – Societatea română în vremea lui Carol I, București, Editura militară,1992

Bulai, I, Țulea, S., Nicolaescu, S., Slotea, E.- Carol I, Editura Cetatea de scaun Târgoviște, 2016

Povestea Domeniilor Coroanei readusă la viață, serial TV realizat de Cristian Tabără, Emisiunea Exclusiv în România, noiembrie, 2023

Iolanda LUPESCU

Articolul REGELE CAROL I ȘI DOMENIUL COROANEI BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Valea Bistriței, începând de la Vatra Dornei și până la Bicaz, traversează o serie de localități care, la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea, se aflau sub administrația Casei Regale: Domeniul Regal Broșteni, Domeniul Coroanei Borca, Domeniul Coroanei Sabasa-Farcașa și Domeniul Coroanei Bicaz, la frontierele Moldovei din acele timpuri cu Bucovina și Transilvania. Braniștea mănăstirească Broșteni, atestată documentar la 1488 și devenită cu timpul moșie boierească și ulterior Domeniu Regal la 1877, a fost o zonă sălbatică cu faună bogată și puține așezări omenești. Satul natal Holda se afla pe moşia Broşteni, localitate ce era înşirată pe malul stâng al Bistriţei şi în lungul pârâului Puzdra și care a făcut parte, de-a lungul timpului, din mai multe unităţi administrativ-teritoriale: ţinuturile Câmpulung (Suceava) şi Neamţ, apoi judeţele Suceava şi Neamţ, actualmente în judeţul Suceava. Astăzi, din cauza dispunerii extrem de răsfirate a zonelor intravilane, Broșteni este orașul cu cea mai mare suprafață din România.

Actul de naştere, în original, al lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu ne spune: „Din anul una mie opt sute şapte zeci şi doi, luna martie în cincisprezece zile, ora trii dupe amiazei. Act de naştere a lui Gheorghe de sex bărbătesc, născut eri în cătuna Holda, comuna Broşteni, la casa părinţilor sei din strada Holda; fiu al lui Grigore Băciuclu în etate de douăzeci şi şase de ani şi a Ioanei soţia în ­etate de douăzeci de ani, ambii de profesie cultivatori, domiciliaţi în comuna Broşteni”.

Copilul din Broşteni avea să urmeze un cursus honorum deosebit. Între anii 1906-1935 a fost în serviciul Casei Regale, deservind pe regele Carol I, apoi pe Ferdinand I, astfel că mai bine de un sfert de veac a fost bibliotecar al regilor României. Fără a face politică (prin funcţie, i se interzicea implicarea în politică) a fost trăitor al multor întâmplări ce i-au influenţat destinul şi traiectoria vieţii. A activat la serviciul de corespondenţă şi petiţii, apoi ca bibliotecar al Curţii Regale (1909) şi secretar general pe viaţă al Fundaţiei Culturale „Regele Ferdinand I”. S-a ocupat, printre altele, de corespondența în limba română și de petițiile adesate suveranilor, a stabilit audienţe, a fost sfătuitor, a compus cuvântări pentru diferite evenimente. Memoriile sale sunt de mare interes pentru cei interesaţi de imaginea familiei regale, fiind un martor important al istoriei României.

Pentru regiunea noastră, de mare interes este lucrarea „Descrierea moşiei regale Broşteni, judeţul Suceava”, o deosebită frescă a cursului mijlociu al Bistriţei, cu locuri şi oameni. În Neamul românesc al lui Nicolae Iorga, apărea în numărul 52, din anul 1906, următoarea recenzie semnată de însuşi marele istoric: „De vei lua în mână «Descrierea moşiei regale Broşteni, judeţul Suceava», de dl. Gh. T Kirileanu, nu se poate să n-o ceteşti până la sfârşit. Sunt acolo ştiri istorice, note despre gospodăria veche şi cea nouă, elemente de limbă şi cultură, cu totul necunoscute. [. . .] Monografia nu poate fi întrecută”.

Aceste rânduri elogioase erau adresate cărturarului Gheorghe Teodorescu Kirileanu, care debuta cu această monografie, rod al unor intense cercetări de teren şi de arhive, în istoriografia românească. Limba folosită este apropiată de cea a scrierilor lui Creangă, aspect recunoscut de Garabet Ibrăileanu, de Sextil Puşcariu, Simion Mehedinţi, Leca Morariu, Şerban Cioculescu, astfel că la recomandarea lui A.D. Xenopol, profesorul său de istorie, s-a preocupat de selectarea şi editarea manuscriselor lui Creangă.

G.T. Kirileanu şi-a legat ultimii ani din viaţă de oraşul Piatra-Neamţ, unde a fost unul dintre artizanii fondării unei biblioteci publice, căreia i-a dăruit mare parte dintre cărţile şi manuscrisele sale. Biblioteca Judeţeană Neamţ poartă numele „patriarhul Văii Bistriţei”, cărturarul din Holda Broştenilor, de pe „Valea Bistriţei moldoveneşti”…

Virgil COJOCARU

Articolul Din Valea Bistriței moldovenești – G.T. Kirileanu apare prima dată în Ecoul muntilor.