Ecaterina, mama iubitoare, îi crește cu suficiente greutăți, iar Gheorghe, tata muncește cu greu ca să-i poată ajuta. Bunicul său, Gavril Achiriloaiei, a fost vornic al comunei Călugăreni, deși nu știa carte. Ținea evidența încasărilor făcute pe un răboj ca și ciobanii de la stână.

În noiembrie1973, când școala primară din Topoliceni, comuna Poiana Teiului, serba 50 de ani de existență, domnul își aducea cu respect aminte de tatăl și de mama sa.

„Îmi amintesc cu drag și multă recunoștință de părinții mei și în special de tata care, deși era fără știință de carte, m-a învățat mai mult decât am fost în stare să învăț mai pe urmă de la viață. Pe lângă că mi-a dat viață, hrană, îmbrăcăminte și locuință, de mic m-a luat cu el și m-a învățat să iubesc și să îngrijesc animalele de lângă casă, m-a învățat să lucrez cu dragoste pământul care e darnic cu cel harnic. M-a învățat să altoiesc și să îngrijesc pomii, să cosesc, să lucrez în pădure, să fiu plutaș, să câștig cu greu banii dar prin muncă cinstită și mai mare grijă a avut să mă deprindă să-i cheltuiesc cu mare chibzuială. M-a învățat să cunosc schimbarea vremii după anumite semne de pe cer, după ciripitul păsărilor, mersul furnicilor, după cum se ridică fumul de pe coș, după direcția de unde bate vântul și după unele semne date de animale. M-a învățat să muncesc din plăcere, să nu pierd timpul în zadar, să fiu harnic și cinstit, să nu fur, să nu fumez, să nu beau băuturi alcoolice, obiceiuri ce le-am respectat toată viața. Tata mă sfătuia să fiu bun cu cei mici, respectuos față de bătrâni și de legile țării, să fiu blând și să am răbdare în viață. Să caut să dau mult în viață și să mă mulțumesc cu puțin. Acestea sunt doar câteva din învățăturile și deprinderile căpătate în casa părintească, care au stat la baza întregii mele vieți și pe acestea am clădit mai apoi învățătura profesorilor și a cărților pe care le-am citit precum și a lumii prin care am umblat și am trăit”.

La școala din Călugăreni de lângă Piatra Teiului, copilul Vasile Achiriloaiei are norocul să aibă ca învățători pe distinșii dascăli Leon Mrejeriu și Gheorghe Andronic.

Acest om a copilărit, și-a trăit adolescența, a lucrat mai apoi ca învățător în apropiere de Piatra Teiului în vremurile în care localnicii trebuiau să-și realizeze întreaga îmbrăcăminte în casă, ea fiind călduroasă și trainică, în vremea când tinerii respectau pe bătrâni și le sărutau mâna și când cuvântul dat se respecta cu sfințenie și când învățătorul din sat era respectat de toată suflarea satului.

Gimnaziul îl face la Hangu și are șansa să-l aibă ca director pe compozitorul Gavril Galinescu. Fiind un elev sârguincios și inteligent termină și cursurile Școlii Normale „Ștefan cel Mare” din Fălticeni în anul 1924.

Își începe munca de învățător în comuna Marianca, satul Grigoreni, iar mai apoi în localitatea Gura-Galbenă, lângă Căușani, ambele din județul Tighina din Basarabia. La aceste școli a fost și conducător al Centrului de propagandă culturală și națională românească. Aici, în Buceag, la găgăuzi, în sudul Basarabiei, tânărul învățător se luptă pentru însușirea de către aceștia a limbii române, să-și iubească patria română. A realizat cu elevii săi coruri, lecturi din marii clasici români. Acolo era singurul intelectual în acel colț de țară, în acel sat. Adolescent fiind, în satul său natal Călugăreni, învață tainele tâmplăriei de la vestitul tâmplar Haralambie Iosifescu, iar mai apoi se va perfecționa în asemenea taine,(când era învățător) deoarece a urmat cursuri speciale de tâmplărie și sculptură la Deva, și pe care le absolvă cu calificativul „excelent”. Elevii săi de mai târziu, poate din respect pentru că știa secrete ale lemnului și pentru iscusința sa, la-o poreclit „Gealău”.

Ca elev la școala primară a purtat costumul național de care nu se va despărți zeci de ani. De fapt, un exemplu în acest sens, l-a avut chiar pe vestitul său învățător Leon Mrejeriu (acesta a umblat în costum național toată viața: ca învățător, ca revizor școlar al județului Neamț, ca prefect de Neamț și ca deputat și vicepreședinte al Camerei Deputaților din România, dinaintea celui de-al doilea război mondial).

Vasile Achiriloaiei este încorporat la Regimentul 15 Războieni din Piatra Neamț, iar școala de ofițeri o termină în orașul Bacău, iar apoi ca proaspăt ofițer ia parte la manevrele militare regale organizate în vestul țării în 1930.

Este ofițer combatant, operativ, în cel de-al doilea război mondial. În ziua de 24 iunie 1944, în confruntarea dintre tabere este rănit în localitatea Găinești în județul Suceava. Dacă ne referim tot la militarul Vasile Achiriloaiei, nu putem trece cu vederea perioada cât a fost prizonier la nemți. Între 30 august 1944 și 01 august 1945 mănâncă pâinea amară în lagărul de prizonieri de război WUSTRAV din HELSINFORS. Într-un caiet de însemnări găsim două liste valoroase cu camarazi ai săi de pe front din care una cuprinde numele și adresa ofițerilor români căzuți prizonieri în lagărul WUSTRAV. Lagărul se afla la granița cu Danemarca.

La Topoliceni, sat din fosta comună Galu, vecină cu comuna Călugăreni sosește în toamna lui 1928. Aici, la Topoliceni, la dorința sătenilor, în toamna lui 1923, revizorul școlar D. Gheorghiță, de loc din Pipirig, propune înființarea școlii primare din sat. Până se construiește un local propriu de școală activitatea didactică se desfășoară între anii 1923-1933 în şase case particulare și într-o anexă a bisericii din satul Poiana Teiului.

Proaspăt venit în Topoliceni, cumpără pământ, după ce se căsătorește și apoi își clădește o casă. Devine, în scurt timp, model de gospodar. În sat era nevoie să se facă școală. Acesta avea cumpărat o bucată de pământ în centrul satului, de fapt era pământ cumpărat pe numele soției sale care nu era învățătoare. Astfel, soții Zamfira și Vasile Achiriloaiei dăruiesc școlii acest pământ – 420 m² în luna mai 1933.

Oamenii din sat îl ajută, mai puțin primăria Galu, prefectura, Ministerul Instrucțiunii Publice, Regele Carol al II lea al României sau moșierul M.D. Sturza și după o muncă plină de dăruire în ziua de 18 iunie 1935 este inaugurată Școala Primară din Topoliceni, chiar de ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, liberalul doctor C. Anghelescu. În aceeași zi ministrul doctor C. Angelescu a mai inaugurat și școlile din Mădei și Dreptu, din Grințieșul Mare, Schit ș.a.

La această școală Vasile Achiriloaiei a lucrat 37 de ani, timp în care a fost și director al școlii (1.10.1928 -1.10.1964). Aici și-a dat toate gradele didactice, a alcătuit un cor bisericesc, a realizat o stupină model, o pepinieră cu pomi fructiferi; a fost în relații amiabile cu colegii mai valoroși învățător Leon Mrejeriu (fostul său învățător) cu Dumitru Alexandrescu, învățător la Galu, cu Teodor Danielescu, învățător la Farcașa, cu învățătorul C. Popovici de la Bâra, cu învățătorul Neculai Trofin de la Grințieș și alții.

În noiembrie 1973, când participa la semicentenarul școlii pe care a ridicat-o, le spune cu ochii umeziți de lacrimi printre altele: „Vreau să adaug că mi-am iubit mult elevii, pe copiii satului. În mijlocul lor, cu râsul și cu jocurile lor nevinovate, uitam de grijile și supărările cu care veneam încărcat din afară. Fără să bag de seamă mă simțeam și eu voios, înseninat și cu dor de viață. M-am simțit bine în sat, am iubit mult școala și i-am dus dorul când am fost mai departe de ea. Sunt legat de această școliță din care nu cred că este vreo bucățică de material din ea care să nu fi trecut și prin mâinile mele înainte de a fi clădit sau prelucrat. Am muncit cu drag și plăcere fiindcă așa am socotit că e bine. Am colindat singur sau cu elevii mei, pădurile și munții noștri, văile, pentru ca ei să cunoască bogățiile și frumusețile locului natal și să-l iubească. Când a fost nevoie am ajutat pe oameni la cosit, am fost în pădure și-am adus lemne pentru școală, ca deputat al satului am măsurat terenuri, am fost participant la bucuriile și necazurile sătenilor, m-am simțit ca o părticică din trupul satului.”

Și astăzi, după atâția ani de la trecerea sa la Domnul, studiindu-i cu atenție și respect paginile de însemnări ne uimește diversitatea și complexitatea preocupărilor sale. Însemnări despre foști colegi, despre săteni, sfaturi practice minuțioase despre creșterea eficientă a animalelor, stupărit, electricitate, pomicultură, legumicultură, tâmplărie, chiar rețete pentru prăjituri. Într-un registru mai voluminos avea notată populația statelor lumii în cifre oficiale începând cu 1950 și mai înainte ș.a

A fost și un talentat dirijor de coruri școlare. După pensionarea sa a dăruit Școlii primare Topoliceni, un caiet cu alese coruri, pe care l-a început în școala normală și l-a completat cu anii de apostolat. Acest album cu cântece vechi l-a folosit și în activitatea sa didactică din Basarabia. În acest caiet-tezaur la loc de cinste, scrise cu migală stau cântece ca: Tricolorul, C. Porumbescu, Trecerea Dunării, Cântecul lui Ștefan cel Mare, Cântecul locului natal, La arme, Doina lui Rațiu, Pui de lei pe muzica lui I. Brăteanu, Pe-al nostru steag, Voința Neamului de I.C Danielescu, Imn studențesc creștin, Ciobănașul de Gh. N. Dumitrescu ș.a.

Cât a lucrat ca învățător la școala din Topoliceni a fost și deputat sătesc în primărie. A ajutat și a impulsionat construcția noii școli din satul Galu, a cărei temelie a început să fie săpată în ziua de 9 mai 1961. Odată cu pensionarea a hotărât să fie mai aproape de copiii care se stabiliseră în Piatra Neamț. Își cumpără pământ și o casă cu anexele necesare în satul Bistrița, comuna Viișoara lângă Piatra Neamț. Aici face din nou legumicultură, crește animale, are stupină, cu alte cuvinte și la Viișoara (Bistrița) devine un gospodar model.

Directoarea Ana Rusu de la Școala Primară Topoliceni trimite Inspectoratului Școlar Neamț un referat prin care propune ca această școală primară să poarte numele lui Vasile Achiriloaiei. Pentru tot ce făcuse el pentru sat, școală, școala merita să-i poarte numele. „Domnul” trecuse la cele veșnice în ziua de 10 februarie 1994.

Prin decizia Inspectoratului Școlar Neamț începând de la 15 septembrie 1994 pe ștampila școlii din Topoliceni scrie astfel: „Școala Primară Vasile Achiriloaiei Topoliceni, comuna Poiana Teiului, județul Neamț. Cu ocazia deschiderii noului an școlar 1994-1995 pe 15 septembrie 1994, ultima sa soție, Elisabeta Grădinescu, împreună cu copiii Coca și Vasilică, vin, alături cu alte rude apropiate și realizează un parastas în amintirea celui care a fost. În fiecare sală de clasă este așezat portretul acestuia, iar în cancelaria școlii în plus este montată o candelă electrică care în timpul cât este supravegheată, funcționează pentru păstrarea memoriei marelui dispărut.

„Domnul” învăța pe elevii săi și următoarele versuri:

„Doamne sfânt din cer albastru

Ai în paza Ta cerească,

Școala și cu satul nostru

Și cu Țara Românească.”

Când „domnul” pleacă și de la Bistrița la un apartament în Piatra Neamț, nu-și uită locurile natale. Deși în vârstă, venea la Topoliceni măcar de două ori pe an: la 21 mai (de Ziua eroilor – sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena) și la 8 noiembrie (hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril). Ajuns aici, mergea la mormintele soției, a părinților, a rudelor apropiate, își vizita prietenii.

Își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, la umbra unui tei bătrân. S-a adeverit ceea ce îmi spunea odată: „Toți suntem trecători numai faptele noastre rămân.”

Prof. Dorel I. Rusu

A transcris Iustina Vatamanu

Articolul Portret de făuritor de şcoală: Vasile Achiriloaiei apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Între comuna Galu, la nord, și pârâul Bistricioara la sud, se află așezată comuna Călugăreni. Ea se întinde pe Valea Bistriței și pe Valea Pârâului Largu, de-o parte și de alta. Acest pârâu izvorăște din Munții Hălăuca și curge în direcția nord-sud-est pe o vale largă cu pietriș mult, de unde și numele de Valea Largului.

Comuna este formată din satele Călugăreni, un sat mic, așezat între Bistrița și Bistricioara, aproape de confluența lor, Poiana Teiului unde se află și reședința comunei, sat mare și frumos la șoseaua principală, paralel cu Bistrița, Coroiu și Largu, aceste două sate formând o circumscripție școlară.

În Poiana Teiului, chiar în mijlocul satului se găsește celebra „Piatra Teiului” (28 m înălțime) o stâncă de forma unui turn înfiptă în mijlocul drumului, lângă biserică.

Are aceeași structură geologică cu stâncile de pe înălțimile Ceahlăului, fapt ce a dat naștere la o legendă care circulă în popor: cum că Diavolul ar fi adus-o din vârful Ceahlăului ca să astupe cursul Bistriței spre a provoca o revărsare care să înece lumea. Numai că planul nu i-a reușit, căci tocmai când se apropia cu stânca în spate să o arunce în Bistrița, au cântat cocoșii și diavolul a lepădat stânca chiar în mijlocul drumului, unde se găsește azi.

Pe la Poiana Teiului trece o șosea județeană care leagă Ardealul- pe la Prisăcani Bistricioara- cu Iașul și Suceava- peste muntele Petru-Vodă, pe la Pipirig – Tg. Neamț. Era cel de-al doilea drum pe care se scurgeau convoaiele cu mărfuri din Transilvania spre cele două foste capitale ale Moldovei, și prin care au pătruns numeroși locuitori ardeleni, refugiați din cauza persecuțiilor și apoi stabiliți prin aceste locuri.

Satul Poiana Teiului

Este cel mai mare din comună, aici fiind și reședința comunei. Se află la răscrucea drumurilor dintre Vatra Dornei, Piatra Neamț și Transilvania, pe malul drept al Bistriței.

Școala. Școala oficială a luat ființă în 1865-1866, având înscriși 82 de elevi din toate satele comunei Călugăreni- pe o rază de 18 km.

Primul învățător plătit de stat a fost I. P. Boncescu, venit din altă parte. Și înainte de 1865 se pomenește de o școală cu caracter religios care funcționa pe lână biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului, cea mai veche biserică din comună. La acea școală predau călugări, această  biserică fiind mai înainte schit. Învățătorul I. Boncescu a mutat școala la Poiana Teiului, funcționând aici până-n 1890 când vine D. Focșa (1890-1903), titular, mort tuberculos. Sub directoratul acestui dascăl vrednic s-a construit localul propriu de școală tip Casa Școalelor, din cărămidă, cu două săli de clasă și cancelarie. La construirea localului a contribuit – prin stăruința depusă și primarul de pe acea vreme, Gr. Țăranu (1898-1899). În 1899 se înființează și postul II.

În perioada 1900-1935 s-au perindat la această școală următorii învățători: Gh. Andronic (1900-1906 și 1913-1919), D. Alexandrescu din Galu (1904-1908), Tarsița Dăscălescu-Bârsan (1906-1908), soții Eugenia și Leon Mrejeru (1908-1914) doi dascăli distinși a căror activitate a făcut răsunet pe întreaga Vale a Bistriței, pentru care Leon Mrejeru a fost numit- tânăr fiind revizor școlar (1909-1914), fiind suplinit la catedră de M. Rotaru și Gh. Popescu, învățători titulari detașați. Au urmat: Lucrația Grințescu, căsătorită Vasiliu (1916-1935), C. Vasiliu (1919-1935), director, Pantelimon (1919-1921), Ecaterina Bejan (1919-1920), Gh. Răzlescu (1920-1921) V. Chele (1921-1924),   Eugenia Chele (1922-1924), Simion Alistar (1923-1924), Ruxandra Bonteanu (1924-1925), Maria Crețu (1924-1925), Lucreția Popescu-Podoleanu (1925-1929), Filofteia Bălan (1927-1935), Ana Pantalon-Vlad (1929-1931), Ioan N. Ciucanu (1931-1935) și apoi în continuare profesor la aceeași școală.

În anul școlar 1934-1935, școala avea patru posturi cu 173 de elevi înscriși și frecvenți la toate cele șapte clase.

Datorită tradiției de muncă încă de la începuturile școlii, continuată prin dascălii de acțiune ce s-au perindat la școala din Poiana Teiului a dat societății numeroși intelectuali și lucrători în toate ramurile de activitate. Astfel, de aici au plecat sau au slujit în comună peste 15 preoți (între care preoții T. Și St. Ștefan, T. Borș, Grigore și Pantelimon Grigoriu, Gheorghe, Vasile și Constantin Coroamă, T. Gheorghiu, Cezar Andronic, C. Grigoriu, ș.a.), peste 12 învățători și profesori (între care Gh. Coroamă, Gh. Gavrilețeanu, Gh. Andronic, V. Achiriloaie, Elena Țăranu, Maria Pantelimon, Maria Tătaru, Ion Ciucanu, ș.a.), apoi ofițeri (frații Vasiliu), ș.a.

Date culese de I. Ciucanu

Satul Călugăreni

Așezat la confluența dintre Bistricioara și Bistrița, este cel mai mic sat din comună. Și aici se află o școală cu un post, înființată în 1919. Școala n-avea local propriu. Cursurile se țineau într-o casă închiriată improprie. Din această pricină, ca și din lipsurile în care trăiau locuitorii, nu s-a putut stabili aici învățători care să se devoteze ridicării culturale a locuitorilor. Iată care au fost învățătorii care s-au perindat până în 1935, mai toți funcționând doar câte un an: Gh. V. Lateș, C. Dănăilă, V. Achiriloaei, N. Manoliu (1922-1925), P. Alexandrescu, M. Alexandrescu, I. Bordeianu, V. Lămătic, V. Sireiteanu, P. Pristavu, M. Donea, C. Alupului și C. Burcoveanu.

Satul Coroiu

De fapt satul Coroiu este un grup de sătișoare, toate pe valea pârâului Largu, cunoscut sub numele de Valea Largului. Ele formează o singură circumscripție școlară. Satele ce alcătuiesc această circumscripție școlară sunt: Coroiu, Brânzeni și Gălbezeni. Spre nord de aceste așezări se întinde șirul munților Petru-Vodă, pe unde –spune legenda- voievodul moldovean s-a refugiat în Transilvania, spre cetatea Ciceiul, fiind călăuzit pe poteci tăinuite de către călugării de la schitul „Buna Vestire”. Dincolo de Petru-Vodă, pe o șosea pitorească, străbați în satul Ploton din comuna Pipirig.

Locuitorii de pe această vale sunt toți români, de obârșie ardeleană ca și cei din Poiana Teiului, sunt oameni vioi, harnici, cinstiți și buni gospodari. În 1935 se aflau în aceste sate peste 700 de suflete și 117 capi de familie, din care două familii erau evrei.

Ocupația de căpetenie este creșterea vitelor, în special oi. De la care se trage și numele satului Brânzeni, pentru renumita brânză de oi ce-o scot ciobanii. Parte din ei lucrează în păduri, la scoaterea lemnelor de fag, parte se duc la fabricile de cherestea din apropiere. Se face puțină agricultură din lipsă de terenuri arabile.

Starea economică, în general, era bunișoară. Din punct de vedere cultural erau situați printre cei ce prețuiesc învățătura, peste 80% fiind știutori de carte. Chiar și fetele urmează regulat școala.

Portul locuitorilor este cel moștenit din moși-strămoși, lucrat în casă de gospodinele harnice și meșterii în țesături de lână.

Limba, credința și obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie.

Școala

Până în 1897, copiii din cele trei sate de pe Largu mergeau la școlile din împrejurimi, mai mult la Poiana Teiului, sau la Pipirig, sau chiar la renumita școala de la Broșteni. Pe 1 septembrie 1897 s-a înființat un post de învățător și pentru copiii din această parte, în număr de 20. Primul învățător a fost Gh. Coroamă, suplinitor, absolvent al Școalei Primare Urbane. A funcționat 9 ani, după care a fost numit titular –învățătorul Grințescu. Cel care a funcționat un timp mai îndelungat la această școală a fost preotul I. Petrescu care avea și diploma de învățător. Au mai funcționat câte 1-2 ani Maria Farcașanu, Pantelimon Grigoriu și preotul Coroamă, toți titulari. Din 1932, școala avea două posturi, în care se aflau soții Ana și Ion Ursu, învățători titulari, doi învățători harnici care funcționau și în 1935. În acel an, școala avea 69 elevi în clasele I-IV.

Până în 1925 s-a construit un local propriu, din lemn, cu o sală de clasă și cancelarie. Construcția a fost șubredă, astfel după 10 ani, localul avea nevoie de refacere, parte din pereți fiind putreziți.

Date culese de I. Ursu.

       Cea mai veche biserică din comuna Călugăreni este după cum s-a mai pomenit biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului. Ea datează din secolul al XVI-lea ca metoc al mănăstirii Neamțului. Pe la 1670 era schit de călugări. Între 1840-1879 a fost parohie sub preotul Ion Pantelimon, apoi devine filiala bisericii din Poiana Teiului.

Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Coroiu datează din 1720, iar în 1818 s-a clădit actuala biserică, din piatră, între primii ctitori fiind preotul T. Ștefan și socrul său Ionașcu, stabiliți aici din bejenarii transilvăneni. În timpul primului război a fost grav avariată, fiind renovată de enoriași în 1924. Această biserică este parohială, având ca filială biserica de lemn „Buna Vestire”.

Între preoții mai de seamă ce au slujit la această biserică, amintim pe preotul Ștefan Ștefan, Gheorghe Coroamă, V. Coroamă, I. Petrescu, fost și învățător, Constantin Coroamă.

Biserica „Sf. Dumitru” din satul Călugăreni, o clădire din lemn construită prin anul 1800 sub preotul I. Dorneanu (1800-1830). Au mai slujit preotul Gh. Gavrilescu (1830-1880) când biserica devine filiala bisericii din Poiana teiului.

Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din satul Largu, construită din lemn în 1833, ctitor preotul Avram. Au mai slujit preot Gr. Grigoriu și Pantelimon Grigoriu, până în anul 1892, când trece filială la biserica „Sf. Gheoghe” din Coroiu.

Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Teiului, clădită din lemn în 1862, ctitori preotul Ion Pantelimon, locuitorul Bontea ș.a. În 1879 devine parohie preot paroh fiind V. Iosefescu (1879-1927) după care urmează preotul Pantelimon Bălan. Astăzi bisericile din Călugăreni și Poiana Teiului nu mai există, locul lor fiind luat de frumosul lac de la Bicaz.

Mișcarea economică

În 1908 a fost înființată banca populară „Piatra Teiului”, din inițiativa învățătorului director Leon Mrejeru și preot V. Iosefescu. Banca a funcționat în bune condiții având conducători destoinici, între care se numără și C. Vasiliu, directorul școlii din Poiana Teiului.

În 1919 s-a mai înființat, din inițiativa învățătorului C. Vasiliu, o cooperativă de consum, care de asemenea funcționa bine.

În 1920 s-a înființat o cooperativă forestieră care mai funcționa și în 1935. Toate cele trei unități cooperatiste aveau localurile lor proprii. Pentru buna lor funcționare activau toți dascălii din comună”.

Roxana Gabor Tănase

Articolul O Scriere veche despre Comuna Călugăreni apare prima dată în Ecoul muntilor.