După o pregătire sumară pentru o zi de drumeție, la abdicarea  nopții  am fost pe  axial,  deasupra Durăului. Nu mică mi-a  fost surpriza că  patru grupuri de turiști mi-au  luat-o înainte. De  fapt i-am ajuns pe drum.

Am plecat spre Fântânele, deoarece, singur fiind nu m-am  încumetat  să  urc  pe  la  Duruitoare,  așa  cum  o  făceam  de obicei  (iarna  traseul  fiind  închis).

Vântul tăios mi-a pus mari probleme la început, dar  de  la  Fântânele  s-a domolit. Tot  de aici  a început  poteca  prin  zăpada  bătătorită  de  o  singură  persoană. Pentru  eventualele  depășiri trebuia să  sari  în  zăpada  de  30-40 cm. A fost  foarte  bine  de urcat  și  coborât,  spre  deosebire  de  alte  ierni când  poteca  era un  amplu  derdeluș  înghețat.  Am  câștigat  foarte  mult în  economia  timpului  la  urcare  cât și  la  coborâre.

Peste  tot  grupuri  vesele,  în  ambele  sensuri,  fiind  duminică   și-un  timp  numai  bun  pentru  iubitorii  de  munte. Dar,  adevărata  mea  dorință  era  să-l  întâlnesc  pe  Moș  Crăciun.

În  copilărie,  eram  obligat  să mă  culc  devreme  în speranța  că  acesta  mă  vă  vizita,  iar  acum  am  alte  oportunități  de a da de… Dumnealui.

Scările înghețate în  mare  parte, nu  mi-au  pus  probleme,  urcându-le  ușor,  cu  un  mare  popas  pe  la  jumătate,  când  pe  jgheabul  alăturat  a  apărut  un  minunat  exemplar  de  capră  neagră,  fiind  chiar  în  fieful  acesteia.  Am  atenționat  pe  toți  colegii să  urce  și  să  coboare  în  liniște  spre  a  putea  fi  admirat.

Sus,  timp de  plajă. Lume  multă,  obosită, dar  foarte  mulțumită  că  a  ajuns  până  aici.

La  un  moment dat ne-a  atras  atenția un  zgomot  ușor,  venind  dinspre  nord,  într-un  vifor  de  nea  care  se  apropia  de  noi.  Într-adevăr  era  sania  lui  Moș  Crăciun  cu  renumiții  săi  reni  zburători.

I-am  făcut  cu mâna, spunându-i că și noi avem doleanțe, a  încetinit, dar n-a oprit. A strigat la noi  că se grăbește spre  zona  interzisă (Ocolașul Mare),  unde  are o  întrevedere de  afaceri cu Baba  Dochia.

Viforul respectiv s-a  pierdut în zare, spre  ocolaș, cu făgăduința  că va reveni, acum  fiind  așteptat de  prichindeii din apropierea muntelui.

Aviz  amatorilor  pentru  la  anul, tot  înainte de  Crăciun.

Mulțumit de această  întâlnire am coborât spre a merge spre cabană,  apropiindu-se  ora  prânzului.

De sus am  putut  admira  Călimanii,  care  au  apărut  ca o  cetate  luminată  de soare,  Rarăul, Giumalăul  și  mult  mai  în  spate  coamele  Munților  Rodnei. Vizibilitatea în  sezonul  hibernal  nu  se  dezminte…  este mult  mai  deschisă  decât  în  celelalte  sezoane.

Nu  trebuie  omis  nici  faptul că  tot  platoul  era  alb,  jnepenii  fiind  culcați și  acoperiți cu  un strat  gros  de  zăpadă. Puteai  să  numeri  turiștii de la baza Toacăi până la Cabana Dochia. Imagini splendide  pentru   orice  turist.

La cabană am constatat că mai sunt și alți turiști care se  aventurează  singuri pe  cărări de munte. Un cetățean din Piatra Neamț urcă aproape în fiecare săptămână pentru a surprinde tot felul de imagini în toate  anotimpurile. Bravo lui!

După un dejun frugal, de post, am făcut “întoarsă a mea cale”  bucurându-mă, în  continuare, de imaginile minunate pe care ni le  oferă… Olimpul  românilor.

Încercați,  nu  veți  regreta  nimic!!!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: În căutarea Moșului… Ceahlău – 22.12.2024 apare prima dată în Ecoul muntilor.