La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ a fost distribuită în mai multe spectacole: „Vara trecută la Ciulimsk”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Cei trei muschetari”, „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Îmblânzirea scorpiei”. Aici a lucrat cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Dabija, Iulian Vişa.

Când s-a decis să se înscrie la Facultatea de Teatru, a beneficiat de susţinerea părinţilor, care au fost, însă, surprinși de alegerea fetei lor. „Când am intrat prima dată, erau șase locuri pe țară! Nu știu de ce, dar în perioada aia, toate fiicele de la cei care lucrau în Comitetul Central, toate voiau să se facă actrițe. Era o nebunie. Eu eram fiica nimănui, venită din fundul Moldovei… şi am picat prima sub linie…”, își amintește Virgina Rogin.

Chiar dacă nu a intrat la facultate, a reușit să joace la un teatru, tocmai în capătul celălalt al țării, la Oradea. „A venit directorul teatrului din Oradea și m-a întrebat dacă vreau să lucrez. Și m-am dus. Nu împlinisem 19 ani. Am dat un examen, m-au acceptat. Mi-au dat o cabină din teatru în care să locuiesc, unde erau zidurile sparte pentru că se renova și era un frig groaznic”, mai spune actrița cu origini în județul Neamț. Apoi a urmat cursurile Facultății de Teatru, Secția Actorie, din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu.

Valoarea artistică pe care a dovedit-o pe scândura pietreană a făcut ca Virginia Rogin să fie „ademenită” de instituții teatrale din București. Astfel, în anul 1981, s-a transferat la Teatrul „Ion Vasilescu”, iar ulterior (1987), la Teatrul „Giulești”, astăzi „Odeon”. În Capitală, a creat o serie de „măști” în spectacole precum: „Gaițele”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „joi.megaJoy”, „Family Affairs”, Zița, din „O noapte furtunoasă”, alături de Florin Măcelaru (1979).

Actriţă completă, Virginia Rogin a făcut şi film, fiind distribuită de regizori precum Virgil Calotescu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Ion Cărmăzan, în filmele „Rețeaua S”, „Ultima noapte a singurătății”, „Lișca” , „Ecaterina Teodoroiu”, „Accident”, „François Villon”, „Buletin de București”.

În ceea ce urmează, vă propunem să o cunoaștem mai îndeaproape pe Virginia Rogin, printr-un dialog consemnat în decembrie 2023.

Fata de la poale de Ceahlău

– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la Dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care v-au pregătit pentru ceea ce a urmat.

– De la început pot spune că sunt foarte mândră de două lucruri din viața mea: locul de unde mă trag și zodia în care m-am născut. Sunt, ca zodie, scorpion (zodie foarte puternică și puțin influențată de alte zodii), și de loc din Buhalnița, comuna Hangu, de la poalele Ceahlăului. Sunt cele două caracteristici de bază ale mele, care m-au ajutat foarte mult în viață. Sunt mândră să afirm, de câte ori am ocazia, că sunt munteancă iar Ceahlăul străjuiește locul meu natal.

Copilăria mea s-a desfășurat, până pe la șase ani, până să se termine barajul de la Bicaz, la poale de munte. Apoi, și fiindcă tata era militar de carieră, ne-am mutat la Bacău. Acolo unde am făcut primii ani de școală și liceul. A fost vremea în care, fiindcă mama era foarte bolnavă și a tot stat prin spitale, am avut grijă de fratele meu mai mic, pentru care aproape că devenisem o a doua mamă. Am avut multe greutăți de înfruntat încă de mică. Mergeam la școală câte cinci-șase kilometri (dus și întors), cu fratele meu lângă mine (pe care, pentru că el era mic, avea vreo trei ani, îl țineam cu mine în bancă).

Vacanțele le petreceam la bunici. Cele de vară, la bunica maternă de la Buhalnița, cele de iarnă și primăvară, când era mai rece, la bunica de la Almaș. Pe Valea muntelui eram ocrotită, vara, și de unchii mei, care rămăseseră cu mama lor. Bunica de aici era o femeie extrem de bărbătoasă, iar în tinerețe fusese cochetă, se trăgea dintr-o familie înstărită de la Secu de notari și avocați. Fiindcă s-a măritat din dragoste, cu alesul inimii care nu era de aceeași condiție socială, familia a cam îndepărtat-o și, după ce a rămas văduvă, a trebuit să aibă singură grijă de copii și gospodărie. La bunica era un mic tranzistor pe baterii (nu era încă energie electrică în sat) și ascultam împreună cu ea teatru radiofonic. Aceste spectacole îi plăceau și ei foarte mult. Ce să zic? Verile erau minunate, deși viața pe atunci era dură – erau anii cincizeci –, eram liberă, umblam desculță pe dealuri. Așa s-a făcut că între mine și aceste locuri de la Buhalnița s-a creat o legătură foarte puternică care durează și astăzi. În fiecare an revin și îmi reîncarc bateriile. E locul în care doresc să rămân și când nu voi mai fi.

Bunica paternă a fost strămutată la Almaș. Aici, în vacanțe, petreceam timpul în compania verilor mei, cu toții băieți. Eu, fiind singura fată, eram răsfățată de ei, eram ca o prințesă. Aceste vacanțe m-au făcut să fiu o fire mai băiețoasă.

Am avut o copilărie frumoasă, ca orice copilărie, dacă ești sănătos și nu trebuie să mergi prin spitale. Au fost locurile în care s-a clădit caracterul meu, tăria și rezistența de acolo mi se trag.

Primii pași înspre cariera artistică și încercările pentru admitere

–  Ce a urmat?

– Simțind că am ceva talent, în adolescență m-am înscris, la Bacău, la cursurile Școlii Populare de Artă. Acolo am avut șansa să dau peste un actor al teatrului din Bacău, care mi-a fost câțiva ani profesor, Ion Ghelu se numea. Am luat un premiu de recitare la un festival al liceenilor, undeva pe la Slănic Moldova. Țin minte că mama îmi pregătise o rochiță nouă și frumoasă, care a fost distrusă într-un incendiu care a cuprins autobuzul cu care mergeam. Nu au fost victime, doar pagube materiale.

Domnul Ghelu m-a pregătit, mi-a făcut un repertoriu pentru concursul de admitere. El i-a convins pe ai mei că merit să merg pe drumul actoriei. Mama și tata, deși nu o duceau prea bine cu banii, m-au susținut mereu. La primul examen al meu pentru a intra la Actorie am picat. Prima sub linie. Erau șase locuri pentru toată țara, Bucureștiul având singura facultate de actorie din acea vreme. Eu am fost a șaptea. Eșecul l-am trecut ușor, fiindcă nu l-am considerat chiar eșec. A șaptea aspirantă la teatru pe țară nu era rău, mai ales că am avut contracandidate fiice de activiști de partid și chiar de actori. Conta pentru mine că fusesem luată în seamă.

După concurs, m-am angajat ca bibliotecară la o școală de la sat. Dar, ulterior, am fost sunată de directorul de teatru de la Oradea, care auzise de minte și m-a invitat să fac parte, după ce am dat și acolo un examen, din colectivul instituției ca actriță corp-ansamblu. A fost un an care m-a ajutat. Am jucat și am căpătat experiență. Trupa era destul de bună.

A trecut anul. Între timp, domnul Ghelu m-a recomandat lui Octavian Cotescu, fostul său coleg de facultate. Acesta, după ce m-a văzut, m-a încurajat și am dat și a doua oară examen de admitere la București. Iar am picat și tot prima sub linie. A fost momentul unei mari dezamăgiri și descurajări. Postul de la Oradea nu mai era, fiindcă fusese ocupat de o absolventă, Ruxandra Sireteanu.

Șansa a fost iar de partea mea. Am fost chemată să fac parte din colectivul de la Satu Mare. Acolo am lucrat cu Tocilescu. Era o trupă bună, cu Anca Pandrea, Ion Haiduc, Petre Moraru, Coca Bloos. Coca, care nici ea nu era actriță cu studii. Era ziaristă și, fiind pasionată și talentată, fusese chemată de la Cluj.

Am fost distribuită într-o piesă a lui Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), care era student la regie, în ultimul an. Cu acel spectacol am venit la București (la Teatrul de comedie), spre vară, când el trebuia să susțină în fața comisiei, examenul de licență, examenul de stat, cum se chema atunci. Așa s-a făcut că am fost văzută din nou de actorii mai vechi și de profesorii de la București.

M-am dus să dau iar admitere. A treia oară a fost cu noroc. Am intrat ultima pe listă, dar asta nu mai conta.

„Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor, toată lumea era înnebunită să ajungă aici.”

– Cum au fost anii de la T. T.?

Deși până să vin la Teatrul Tineretului nu am stat în Piatra-Neamț nici o zi, acest oraș a rămas pe viață în sufletul meu.

La finalul anilor de studii, prin repartiție am ajuns la Piatra-Neamț. Pentru că am fost șefă de promoție și aveam posibilitatea să aleg. Doar că la Teatrul Tineretului nu se putea intra decât prin concurs, nu aveau locuri disponibile. Directorul teatrului de la Cluj, care mă văzuse de-a lungul timpului, mă aprecia și mi-a propus să merg acolo. Am zis da. Numai că în ultima secundă, Piatra a scos două locuri: fată și băiat. Aceast fapt îmi schimba perspectiva. Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor. Toată lumea era înnebunită să ajungă aici. Era singurul teatru din țară care mergea în străinătate, lucrau regizori importanți la Piatra, era o trupă tânără și talentată. Ce mai, T. T. -ul era pe niște culmi înalte atunci!

Cei care plecau spre București erau Rozina Cambos, fosta mea colegă de bancă din anii de liceu, și Horațiu Mălăele. Pe locurile eliberate de ei am venit eu și Eugen Cristian Motriuc. Aici i-am găsit pe Carmen Petrescu, Chiribuță, Uritescu, Muscă, Nicoară, Dan Borcia, Raluca Zamfirescu, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac, Dragoș Pâslaru, Radu Voicescu, Eugen Apostol, Pușa Balaure, Cafrița, Ghenescu, Florin Măcelaru, Georgeta Cacevschi, Tatiana Ionesi.

Era o atmosferă minunată. Am fost primită foarte bine. Primul meu rol a fost într-o deplasare în străinătate, unde a trebuit să înlocuiesc o colegă care devenise indisponibilă. Debutul meu pe scena Teatrului Tineretului a fost cu „Nevestele vesele din Windsor” (de William Shakespeare, traducerea: Vlaicu Bîrna, regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Nicu Alifantis, scenografia: François Pamfil, coregrafia: Doina Andronache – n.r.). A fost un debut fulminant. Îmi aduc cu drag aminte că toată ziua, ba chiar și noaptea, stăteam în teatru. Lucram, ne ajutam unii pe alții. Nimeni nu se ducea acasă, deși printre noi mai erau și familiști. Era o nebunie, nu m-am simțit o clipă că sunt în provincie. Era ca o prelungirea a „Casandrei” (Studioul „Casandra” era locul spectacolelor bucureștene ale studenților – n.r.). Toată lumea bună venea la Piatra în acea vreme.

Pe lângă Tocilescu, aici am jucat sub regizori importanți, precum Edi Covali, Iulian Vișa, Emil Mandric, Nicolae Scarlat, Sandu Dabija (în „O noapte furtunoasă”). Iar spectacolele în care am jucat au fost apreciate ca fiind dintre cele mai bune. Alături de „Neveste…”, au mai fost „Îmblânzirea scorpiei”, „Trei surori”. Cei patru ani de studenție și perioada de alți patru ani petrecută la Piatra a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele de până acum.

„Când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată”

Cu „Nevestele…” am o întâmplare care a m-a marcat. Se spune că, în viață, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată.

Am jucat la „Bulandra”, unde a mai rămas o sală pe-afară, așa de multă lume voia să vină să vadă spectacolul. A fost, cum se spune, rupere de uși. A fost în sală și Ciulei. Pe de altă parte, după două zile de la acest eveniment al nostru, Uritescu avea de susținut concurs de angajare la „Bulandra” și m-a rugat pe mine să urc cu el pe scenă și să îi dau replica din câteva secvențe din piesa lui Shakespeare. Fiindcă prilejul turneului T. T. -ului în Capitală era speculat de mai mulți colegi – urma să dea un concurs de intrare la un teatru din București și Chiribuță și alții – directorul Mandric m-a avertizat: „urci pe scenă alături de Uritescu, dar doar el susține concurs, nu și tu; tu rămâi la Piatra, unde am nevoie de tine să faci Mașa, din «Trei surori», va veni și Vișa cu un proiect important.” Mi-a fluturat pe sub nas un viitor strălucit care mă aștepta în continuare la Piatra.

În timpul concursului lui Uritescu, cu mine pe scenă, sunt întrebată de Ciulei dacă nu dau și eu concurs. Eu, de colo, că nu mă lasă, că sunt în plină stagiune. „Aranjăm noi asta”, a zis Ciulei. Eu o țineam pe-a mea. Ei bine, corectitudinea mea m-a costat alți câțiva ani, ca și la admitere. Cu greu am putut ajunge apoi în București, nu se mai scoteau posturi acolo, aveam nevoie și de buletin de Capitală. Am pierdut câțiva ani.

De aceea spun eu, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată. A fost o lecție dură pe care mi-am însușit-o.

„Premiile sunt doar pentru o recunoaștere pe moment”

– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult (sau de puțin) au contat acestea pentru Dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?

– Nu. Desigur, pe moment m-au bucurat. Dar apoi, nu m-au ajutat. Cel puțin în România, premiile nu înseamnă nimic, decât o recunoaștere pe moment. Un premiu trecut în CV nu îți aduce regizorii pe cap, că vezi Doamne ce premiu ai luat tu. Lucru valabil și în trecut, valabil și astăzi. Din păcate.

Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său.

– Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum ați făcut trecerea, încă de dinainte de ’89), ce v-a determinat să treceți „pârleazul”? Cum e pentru actrița Virginia Rogin comparația teatru/film, spre care înclinați balanța

– Primul film l-am făcut în studenție. Chiar m-a și mirat că mi-a dat voie „Bibanul” (Dem Rădulescu, profesorul de atunci al Virginiei Rogin, n.r.). Filmul, în care am făcut rol principal, se chema „Ultima noapte a singurătății”, cu Costel Constantin ca partener (1976, regizor: Virgil Calotescu, în distribuție mai apăreau, printre alții: Stela Popescu, Mircea Albulescu, Iurie Darie – n.r.). Eram, în acea vreme, studentă la clasa lui Dem Rădulescu, cu Constantin Dinulescu asistent în primul an, apoi cu Adriana Piteșteanu asistentă în ceilalți trei ani. Era prima clasă pe care o avea ca profesor principal.

Care îmi este mai aproape de suflet, teatrul sau filmul? Eu le iubesc pe ambele. Teatrul are partea de boierie, de lux. În film, în schimb, ești mercenar. Totul e pe moment, rămâne pe peliculă. Teatrul e o chestie vie, unde etapa cea mai dragă mie sunt repetițiile. Atunci se clădește personajul, îl descoperi, când pui cărămidă peste cărămidă, până scoți personajul. Îmi place la nebunie această etapă a lucrului de actor. Eu sunt o fire foarte serioasă și riguroasă. Bine, am și o intuiție a personajului foarte bună, fapt care mă ajută. Cam cum era Dinică. Acesta nu stătea prea mult să studieze, să gândească personajul. El mergea la țintă, prin intuiție. Îi ieșea rolul din prima.

La film nu întâlnești partea aceasta, a repetițiilor. Are alt farmec filmul. Aici e și alt stil de interpretare. Nu orice actor de teatru poate face film și invers. Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său. Amândouă sunt dragi sufletului meu.

Privire către tinerele generații

– Activați în continuare, în teatru și în film, alături de mulți tineri talentați care au pornit pe calea acestei frumoase arte. Vă regăsiți în aceștia?

– Nu prea. E o generație cu totul altfel față de ceea ce am trăit eu la acea vârstă. Eu am și predat vreo șase ani la facultate, la UNATC, la fosta clasă a Olgăi Tudorache, eram cu Adrian Pintea. Și am găsit că studenții nu erau atât de serioși, atât de pasionați pe cât mă așteptam. Nici respectul față de profesor, de meserie nu e același. O spun cu regret. Eu iubesc enorm tinerii, îmi place și îmi face bine să stau printre ei, și la teatru și când lucrez pentru filmările la diversele seriale, să iau din energia lor. Astfel că îi văd cum gândesc, cum reacționează. Nu-i învinuiesc, doar constat. Evident că și printre ei sunt actori foarte talentați, care nu sunt puși în valoare. Mă gândesc de multe ori că dacă nu ar fi serialele românești de pe posturile comerciale, televiziunea nu ar vedea actori români. Singura punte între noi și publicul din provincie sunt aceste seriale. Teatrele din București nu mai merg prin țară, cum se întâmpla când eram eu la Bacău. Fiind copilă, mergeam la teatru și îi vedeam pe cei mai mari actori ai țării. Noi, pe când eram la T. T., făceam turnee de câte o lună de zile numai în zona Ardealului, treceam prin toate localitățile mai mari sau mai mici. Jucam și câte două ori pe zi. Acum, cu excepția festivalurilor, teatrele din Capitală nu mai văd provincia. Din cauza lipsurilor financiare și din alte cauze.

– Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

– Dragii mei, să fiți foarte serioși făcând această frumoasă muncă. Să munciți mult. Să nu renunțați la pasiunea voastră, dacă este puternică și reală. Și să nu deznădăjduiți. Să mergeți până la capăt. Nimic nu se obține ușor, cu atât mai mult în această meserie.

– Vă mulțumesc!

Valentin Andrei

Articolul Interviu cu actrița Virginia Rogin: „TEATRUL TINERETULUI ERA UN LOC DE VIS PENTRU ORICE TÂNĂR ACTOR AL ACELOR VREMURI” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Constantin urmează liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, absolvindu-l în 1925. Cursurile universitare la București, devenind licențiat în filozofie și litere în 1929. La gimnaziul Hangu, directorul Galinescu, văzându-l vioi și isteț l-a luat ajutor la lucrările de secretariat ale școlii, scutindu-l de cheltuielile necesare învățăturii și-i rămâneau și bani de buzunar. Și la liceul „Petru Rareș”, directorul V. A. Trifu aflând că se pricepe la lucrările de cancelarie l-a luat la ținerea contabilității comitetului școlar scutindu-l și aici de taxa școlară, în plus, oferindu-i o recompensă bănească. La cancelarie a lucrat cu Stăhiescu, cu care s-a împrietenit pentru că Turcu avea o mare căldură sufletească, era bun și sincer și te puteai înțelege ușor cu „el în orice împrejurări” – Stăhiescu. În liceu a arătat o deosebită atragere spre literatura română lucru dovedit cu prisosință cu prilejul participării la concursurile societății „Tinerimea Română” din București când patru (4) ani la rând a luat premiul I pe țară. În facultate a fost remarcat în mod deosebit de profesorul Rădulesu-Motru. După absolvirea facultății revine la Piatra Neamț la liceul „Petru Rareș”, lucrând la secretariat și ca profesor de limba română și filozofie. În mai multe rânduri cei doi entuziaști iau inițiativa editării unui ziar „Avântul” cu un conținut variat cuprinzând articole de educație cetățenească și informații de tot felul spre a fi de folos oricărui cetățean. Colaborările erau deschise oricărui cetățean și a fost primit foarte bine de cetățenii din Piatra Neamț. La liceu și-a reluat lucrările de contabilitate la Comitetul Școlar devenind și secretar al liceului și ca să-și întregească situația materială, mai ales că între timp căsătoria cu Aurica Gr. Capșa. După plecarea lui Stăhiescu, Turcu a continuat munca culturală în alt chip, funcționând un timp ca bibliotecar al liceului, unde a depus o muncă fără egal pentru prosperitatea bibliotecii începând cu reorganizarea ei sistematică după exemplu marilor bibliotecii din București, străduindu-se pentru îmbogățirea ei cu volume multe și interesante, biblioteca ajungând să aibă rolul unei biblioteci orășenești. După un interval de vreo doi ani, organizează o „Expoziție de cărți vechi românești”, cu exponate de valoare foarte prețioase pe care le posedă biblioteca. Constantin Turcu mai avea la activul său și o însemnată activitate publicistică de erudit cercetător istoric. În broșura „Preocupări de cultură generală”, a scos în evidență aspecte din activitatea unor personalități de seamă a orașului Piatra Neamț ca: profesor Ion Negre, Calistrat Hogaș și alții. A ajutat la redectarea și tipărirea operei „Nibelungii” tradusă din limba germană de profesorul V. A. Trifu. A ajutat la redactarea și tipărirea cărții „Tataia” a profesoarei Sidonia Hogaș. A tradus și publicat partea referitoare la ținutul Neamțului din studiul lui Vaillant asupra călătoriei lui în România în colecția „Biblioteca cunoștințelor folositoare”, Editura „Cartea Românească”.

Din perioada cât a fost secretar al liceului „Petru Rareș”, 16 iunie 1930 – 31 august 1942, se remarcă printr-o remarcabilă activitate cultural – științifică. Din 1930, din inițiativa și strădaniile lui Constantin Turcu, „Anuarul liceului Petru Rareș”, devine o lucrare științifică cu scopul de a deveni o monografie a regiunii. Una din cele mai originale precizări în numismatica românească autohtonă a făcut-o în legătură cu moneda emisă de Ion Vodă cel Cumplit sau cel Viteaz (1572 – 1574). Despre moneda de aramă (akce – acceua) bătută sau emisă de Ion Vodă 1573 (7081) s-a scris mult la noi, rămânând probleme nerezolvate, dar o lectură corectă, componentă, judicioasă a legendei de pe verso a făcut-o numai Constantin Turcu. Această piesă cu inscripție parțial în limba română cu efigiu, portretul discutabil al domnitorului reprezentând singurul caz cunoscut în numismatica Moldovei când se folosește datarea cu anul de la facerea lumii. Începe să nutrească preocupări pentru studiul istoriei naționale publicând numeroase documente istorice pe care le-a găsit în cercetările sale precum și articolele întocmite pe baza informațiilor din revistele din specialitate. Pasiunea pentru studiile istorice l-a determinat să se prezinte la un concurs de „arhivist” care s-a ținut pe țară reușind primul și ca urmare a fost numit subdirector la Arhivele Statului Iași. La Iași, în acest centru de mare cultură a găsit mediul prielnic pentru cercetările sale istorice. L-au cunoscut și prețuit: Gh. T. Kirileanu, C.C. Giurescu, preotul și publicistul C. Bobulescu, Dan Simionescu, Augustin Z. N. Pop, Ștefan Ștefănescu, Costică Botez și mulți alții din care i-au acordat prietenia lor. Foarte pe scurt, dar cuprinzător activitatea științifică ieșeană a lui Constantin Turcu este arătată de istoricul Ștefan Ștefănescu, în volumul „Enciclopedia istoriografiei românești”, Editura științifică și enciclopedică București, pagina 328 – 329. Bogata lui activitate ar fi satisfăcut titlul unui doctorat la care însă din modestia care l-a caracterizat nu a râvnit.

În 1980, prin Alexandru Obreja, la cel de-al doilea simpozion de toponimie ținut la București, Constantin Turcu prezintă comunicarea intitulată „Despre unele toponimice de origine latină din județul Neamț. Prezintă o comunicare despre „silişte””, arătând semnificații istorice, dar și alte aspecte complexe. Monografia istorică „Războienii” – Valea Albă pentru comemorarea a 4.00 de ani de la sângeroasa ciocnire a lui Ștefan cel Mare cu turcii năvălitori, luptă memorabilă”. A contribuit cu două articole „Autohtonia toponimiei locale” (pp. 47 – 53) și „Eroi de peste secole” (pp. 116 – 120).

Datorită lui Turcu știm astăzi că Daniil Sihastru, sfetnicul înțelept și omul de cumpănire a lui Ștefan cel Mare, n-a fost un personaj legendar, ci o făptură autentică, cum a stabilit în 1947, indicând și mormântul pustnicului la Voroneț. Însemnat este aportul lui Constantin Turcu la „Istoria Iașilor”, amintindu-se că pentru evenimentele de la 1600, când Mihai Viteazu, integratorul de neam, restauratorul Daciei, a trecut prin capitala Moldovei, el a rezolvat prețioase informații cu privire la acțiunea politică și militară a voievodului. Constantin Turcu răspundea unui prieten la întrebarea ce mai scrie?: „Un articol în Almanahul turistic” în 1971, altul în „Studia bibliografica”, și un număr de articole în revista „Mitropolia Moldovei și Sucevei”. Gata de tipar am o istorie a școlilor sătești din Moldova (secolul IV 130)”.

Constantin Turcu a avut puternicul cult al trecutului nostru zbuciumat dar glorios, fapte de dârză împotrivire, avea cultul oamenilor de seamă, „aleși”. Însă nici valorile prezentului nu-i scăpau. A fost cercetător ștințific în cadrul Institutului „A. D. Xenopol”. În scrisoarea din 6 iulie 1980 scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjește rău de câteva luni, am slăbit 8 kg. Deci am scăzut cam la 50 de kg. Nu știu ce va mai fi cu mine” (Dimitrie I. Stăhiescu). Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea de activitatea mea. La 16 – 17 mai am fost la Piatra Neamț și am ținut o comunicare despre „Toponomia latină din județul Neamț”. Îți trimit o ilustrată de acolo”. Pe versul ilustratei scrie 16 – 17 mai simpozion „Petrodava 2000 de ani”, apoi alături: „din urbea tinereții noastre temerare”.

Ion Chelcea – „ceea ce m-a surprins la Constantin Turcu mai presus de toate a fost cultul trecutului nostru”: Dr. Ion Petrescu: „Constantin Turcu era un băiat bun, era înțelept și-și vedea de învățătură. Discret, tăcut, delicat, cuviincios, nu fuma, nu gândea la Ducesa de Genua, nici la principesele celor două „Sardini”. Știam să cinstim pe eroi, fie profesori și colegi, cinsteam amintirea unui Mihai Stamatin, fost director. Cinsteam prezența la catedră a unui matematician de elită ca Neagoe care de o mare delicateţe cu noi, cu toate că era surd, era respectat și audiat într-o liniște academică, pentru că se purta cu noi foarte politicos. Îl respectam pe Costică Turcu pentru că era printre colegii silitori și nu avea nici o ?. Au plecat mulți dintre colegi. Constantin Turcu a avut grijă ca ceva să mai rămână din noi. Cu câtă trudă a organizat el întâlnirea foștilor elevi cu ocazia jubileului primului bacalaureat și sărbătorirea centenarului liceului. El ne-a chemat și a făcut totul ca amintirea noastră să nu se piardă ca un fum. Îi spuneam eu odată, că suntem colegi de breaslă, adică așa cum medicii nu-i lasă pe oameni să moară atunci când trebuie, și-i obligă să moară când nu trebuie, tot așa istoricii “Doctori fără de arginți”, mergând din sat în sat, din loc în loc. Doctor bun ca-n poveste. Unde află ca este un sat, un loc din vechi, un om de omenie, el pripășea cu meșteșugul lui fermecat, învia sate, târguri, drumuri, oameni. Împreună cu toți aceștia va trăi și acel doctor bun care i-a înviat, acel doctor bun de pe Valea Bistriței, Constantin Turcu”.

„Anuarul liceului Petru Rareș” a fost evidențiat într-o ședință a Academiei Române de ministrul de atunci Spiru Haret, Turcu făcându-se cunoscut în toată țara.

Pentru ziarul „Avântul”, pentru care colaborarea era deschisă oricărui doritor, a colaborat cu Constantin Matasă întemeietorul Muzeului de arheologie Piatra Neamț, Popovici Panaite Crivăț, Gh. Mihăilescu, învățătorul Petre Gheorghiasa, Alex. Gheorghiu, Ioan Mrejeru și alții. Era omul care ajuta pe oricine îi solicita ajutorul, pe cei străini sau rude. Așa s-a întâmplat cu fratele lui Mihai, care-și pierduse soția și rămase cei trei copii mici, Constantin a luat în familia lui pe fata mai mărișoară Margareta M. Turcu, a crescut-o și a școlarizat-o la Institutul „Oltea Doamna”, alegându-și meseria de cadrul sanitar.

Întreaga viață n-a avut decât un singur ideal căruia i-a fost devotat fără margini, munca, munca conștiincioasă și rodnică. Seriozitatea, migala și competența cu care trata problemele l-au făcut să se bucure de bine meritată apreciere a arhiviștilor istoricilor, filologilor, și a literaților săi fiind în permanență admirat, căutat, consultat, solicitându-i opiniile și colaborarea în cele grele probleme. Stau mărturie în această direcție zecile de scrisori și sutele de epistole, primite de la diverși oameni din toată țara, și lucrările lui publicate sunt rămase în manuscris toate constituind astăzi unul din cele mai bogate fonduri documentare personale pe care le are filiala arhivelor statului din Iași. Cu siguranță se va găsi, în curând posibilitatea înmănuncherii într-un volum a ceea ce a creat și adunat timp de o viață.

  „În memoria noastră, a celor care l-am cunoscut pe omul care a știut ce să facă din viața lui, simplă și modestă, cel care a avut ceva de spus contemporanilor ca și urmașilor, Constantin Turcu, rămâne figura unui slujbaș cinstit și devotat a cărui contribuție de multe ori anonimă este așezată în edificiul arhivistic și istoric” – V. Arimia.

DOINA GHEORGHEASA

Articolul Constantin Turcu – unchiul meu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Despărțire

Peste molozuri ca doi stei,

De piatră în cămașă albă,

Stau doi bătrâni, un moș și-o babă,

Și hoarna între ei.

Au desfăcut căsuța toată

Așa precum au și clădit-o

Cu mâna lor și au lipit-o

Bucată cu bucată.

Un camion cu lemn și scânduri

Stă gata de plecare-n drum

Doar ei să se mai urce-acum

Dar ei stau duși pe gânduri.

Șoferu-i cheamă amărât

Hai moșule, hai tușă dragă,

Chemarea-i însă fără vlagă

Îi stă un nod în gât.

Vin, zice moșul, iaca vin

Dar vezi, să pleci nu-i chiar ușor

Gândeam c-aicea am să mor!

Hai babă, că-i târziu!

Făcu trei pași, se-ntoarse-n dată

Și-și plimbă palma aspră tare

Ca într-o caldă alinare

Pe hoarna nestricată.

Apoi, clipind cam des din gene,

Păru deodată mânios,

Smunci de pălărie-n jos

Și-o trase pe sprâncene.

Bătrâna, își făcu o cruce,

Mai de-te să mai facă una

Dar se opri și iat-acuma

Pornește și se duce.

Trei degete îi stau mănunchi

La mâna dreaptă. Dar din poartă,

Se-ntoarse-n loc și-așa de-odată

Căzu-n genunchi.

Mai mult s-a prăbușit în brânci

Cu fruntea una cu țărâna,

Săltând-o doar să-ncapă mâna

Să-semne cruci.

Dar amintindu-și de ceva

Se-ndreaptă se-ndreaptă iar spre fosta ușă,

Din vatră ia niște cenușă

Și-o pune în basma.

Vârî basmaua-n sân și-apoi

Porni spre poartă-ngândurată

Și făr’ să mai întoarcă odată

Obrazul înapoi.

2 iulie 1959

Gheorghe Baltă

Transcrisă la 6 martie 1974 la Tarcău. Cazul este autentic cu bătrânii soți Vasile și Ioana Rogin.

Articolul Un învăţător poet la Buhalniţa: Gheorghe C. Baltă apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Buhalnița  se află pe valea Bistriței și a afluenților săi Izvorul Alb și Secu. Înspre sud-vest satele comunei Buhalnița sunt străjuite de poalele culmilor Ceahlăului, bogate în păduri și pășuni, iar spre nord-est de o mulțime de dealuri înalte, bogate în pășuni și fânețe ca: Brădățelul, Netedu, Giurca, Baicului, Crucea ș.a. (…)

Comuna Buhalnița era formată din satele: Buhalnița, chiar de o parte și de alta a șoselei naționale, pe stânga râului Bistrița, Secu, pe dreapta Bistriței, Izvorul Alb cu cătunul Ruginești și Potoci, pe stânga Bistriței.

Numele de Buhalnița și-l trage de la vechea mănăstire Buhalnița, monument istoric, în jurul căreia s-au grupat așezările omenești. Mănăstirea Buhalnița, azi biserica parohială, a fost zidită de „Io, Miron Barnovschi Moghilă Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, la 25 martie 1627… în partea apusului depărtat și întru deosebită pustie…”, cum glăsuiește hrisovul aflat în arhivele statului de la Iași.

Comuna Buhalnița avea după recensământul din 1934 un număr de peste 3300 suflete cu 654 capi de familie. Locuitorii acestor sate sunt români băștinași, parte trăitori aici, în munți (munteni), parte veniți din Ardeal, de prin împrejurimile Topliței (Cădere) sau prin Ciuc (Ciucanii). Au o înfățișare veselă chiar și în necazuri – sunt excelenți muncitori în pădure și plutărit (80%), buni oieri și meșteșugari (5%).

Starea materială în anii cu bogate exploatări forestiere și mai ales plutărit era înfloritoare. În acel timp își durau case frumoase, se îmbrăcau bine, petreceau bine. În anii proști, duceau lipsuri mai ales de alimente.

În ce privește starea culturală, se găsesc în raport direct cu cea economică: în anii buni și școlile erau pline de copii, în cei răi, frecvența scădea. În general. Sătenii din aceste sate sunt bucuroși de a învăța carte și lucruri noi, de aceea se abonau la gazete sau foi culturale, luau parte la ședințele organizate de dascăli sau la serbările școlare.

Despre port nu se poate spune decât cuvinte de laudă: atât bărbații, cât și femeile îmbracă costume naționale de toată frumusețea, lucrate în cea mai mare parte în casă. Catrințele bătute în beteală sunt o adevărată artă de industrie casnică, iar bundele înflorate purtate de flăcăi, stârnesc admirația vizitatorilor care trec, întâmplător, prin aceste sate în zile de sărbătoare.

Limba este curat moldovenească, decât că aici se folosește acel „ce” în loc de „te” (punce – punte, beceală – beteală etc.). Oamenii sunt credincioși, ferindu-se de secte străine. Obiceiurile ce se practică la nunți, botezuri, Anul Nou, sunt aceleași de peste tot pe valea Bistriței.  Comuna a fost vizitată, în trecut, de personalități de seamă, ca Spiru Haret, C. Meissner, S. Mehedinți, Ion Simionescu și alții. Astăzi așezarea satelor s-a schimbat. Ele s-au retras pe malul lacului de acumulare, fiind străjuite pe partea cealaltă a lacului de înălțimile Ceahlăului.

Școala din Buhalnița a fost înființată la 15 februarie 1865, primul dascăl fiind diaconul Ion Boucescu, care, mai târziu a fost răspopit și surghiunit. Școala a devenit oficială în 1868. Urmau la școală 14 elevi din care 7 erau din familia Cădere și Bistriceanu. Școala avea trei clase, așa că cei ce voiau să capete un  atestat”, trebuiau să mai urmeze doi ani la o școală de stat din Piatra Neamț. Dintre absolvenții acestei școli, doi au devenit învățători Gheorghe și Pantelimon Cădere, fiind absolvenți ai școlii Normale Trei Ierarhi din Iași. Începând din anul 1874, școala din Buhalnița este condusă de un învățător cu pregătire, Gheorghe Cădere. Până la acesta, cursurile s-au predat de suplinitori fără pregătire, de regulă preoți de la mănăstirea Buhalnița. Gheorghe Cădere a servit în învățământ la această școală timp de 30 de ani, până în 1904 și chiar și după aceea. Când nu se găseau cadre didactice la școlile din Buhalnița se făcea apel la „moș Cădere”. În afară de acest vrednic dascăl, la această școală au mai funcționat: C. Baltă, ginerele lui Gh. Cădere, fiii lui C. Baltă și Ortansa Baltă, soția lui Gh. Baltă, toți titulari. În 1934-1935, școala avea 146 elevi înscriși din care frecventau 120 în clasele I-IV, la cele trei posturi care funcționau. În 1874, la o inspecție făcută de revizorul școlilor de atunci, V. Dogaru, se consemnează prezența a patru elevi din 49 înscriși. Așa frecvență mai zic și eu!

Școala din Buhalnița și-a creat, în decursul timpului, o frumoasă reputație. Zeci de absolvenți ai acestei școli au urmat la școli superioare. Dintre ei, doi au devenit profesori universitari (Dimitrie și Victor Cădere), un medic (N. Cădere), doi ingineri, doi avocați, doi preoți, 10 învățători, etc.

Primul local de școală a fost un corp de case ale mănăstirii Buhalnița, mutându-se când în vechea trapeză, când la arhondaric. În 1901, cu cheltuiala comunei s-a ridicat un local propriu cu două săli de clasă și cancelarie, folosindu-se mult material, zidăria din dărâmarea unor clădiri ale mănăstirii. Între preoții care au slujit la biserica parohială (fosta mănăstire Buhalnița) se numără preotul Chiril Chirilescu și apoi preotul Gheorghe Țifescu ce funcționa și în 1935.

Școala oficială din satul Secu a luat ființă în anul 1890 cu 36 de elevi înscriși, primul învățător fiind I. Provinceanu titular, de fel de prin Dobrogea (1890-1892). Au urmat după aceea suplinitori, ia de la 15 septembrie 1898 până la 31 decembrie 1931 a funcționat neîntrerupt V. Nistor, învățător titular, care la acea dată s-a pensionat. În timpul lui V. Nistor au mai funcționat în celelalte posturi Aurelia C. Vasiliu, Ecaterina Georgescu, Balașa Popa-Burcă, Lucreția Mihăilescu, toate învățătoare titulare.

  Cursurile s-au ținut în case închiriate, până în 1900, când s-a construit un local propriu care, în 1934, era într-o stare de plâns, încât nu se mai puteau ține cursuri în el mai ales pe timp ploios. Aproape nici nu se mai putea renova, încât trebuia să de facă toate diligențele pentru construirea unui nou local. (…)

Circumscripția școlară Izvorul Alb se compune din satele Izvorul Alb și Ruginești. Școala aluat ființă pe 1 octombrie 1907, cu 51 elevi înscriși, primul învățător fiind Gr. Grigorescu, titular, care a funcționat până în 1910, când a fost transferat la Hangu.

Înainte de 1907, copiii din aceste sate urmau la școala din Buhalnița. După Gr. Grigorescu au funcționat: Haralamb Nistor, N. Grințescu, Maria Gheorghieș, iar de la 1 septembrie 1927 funcționau soții Eugenia și Gheorghe Gheorghieș, ambii învățători titulari care organizaseră școala în bune condiții.

În 1934-1935 erau înscriși 116 elevi din care frecventau 112 elevi la cele trei posturi existente. Dintre absolvenții școlii menționăm pe doctorul Emil Grințescu, plecat în Franța, preotul I. Vasiliu, magistrat T. Grințescu ș. a. Tot din acest sat s-a ridicat Gh. I. Papuc care a deschis o casă de mode bărbătești la Paris. (…)

La Izvorul Alb se aflau două biserici: una veche, mică, construită pe podiș în anul 1774 din lemnul scos din pădurea ce se afla pe acel platou, și o biserică din piatră a cărei construcție a durat 20 de ani, fiind terminată în 1911. Avea o pictură frumoasă. Preoții care au slujit aici au fost preotul Toader, preotul Chiril Chirilescu și actualul paroh de la Secu, Simion Ungureanu.

În unicul și izolatul sat Potoci (izolat până la facerea barajului) școala s-a înființat în 1921, pentru 49 de elevi înscriși din care frecventau 37. Primul învățător a fost T. Nestoru, absolvent al gimnaziului. Până în 1921, puținii elevi de aici erau duși la școlile din Buhalnița sau Cârnu- Bicaz, trecând podul peste Bistrița. Puțini copii plecau din Potoci să învețe carte, de  aceea numărul neștiutorilor în acest sat era foarte mare (70-75%).

Au mai funcționat la această școală: Gh. Trifan, I. Rățoi, S. Alistar, Rotaru ș.a. Niciunul nu se putea stabili în Potoci din lipsă de locuință și de alimente. Singura atracție către acest sat era măreața priveliște dinspre sud-vest, unde falnicul Ceahlău își înalță splendidele lui culmi și cetăți de stânci, iar în vale, Bistrița, ca un șarpe lucitor, își ducesa apele volburoase pe valurile cărora pluteau sumedenie de plute. Acum Ceahlăul își oglindește măreția în apele limpezi ale lacului Bicaz. În anul școlar 1933-1934 frecventau 42 de elevi din 44 înscriși, școala având un post în care era încadrat Virgil Postulache, învățător ajutor. Cursurile se țineau într-o casă închiriată cu totul necorespunzătoare.

Date culese de Gh. Baltă și Gh. Gheorghieș”

A prezentat Roxana Gabor-Tănase

Articolul Scrieri vechi despre COMUNA BUHALNIȚA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Apele lacului trebuiau să acopere o suprafață de aproximativ 3100 de ha, ceea ce însemna cam toată regiunea istorică a Hangului, fără dealurile şi munții înconjurători. Autoritățile centrale au alocat resursele financiare necesare construirii barajului, hidrocentralei, tunelului, șoselei care urma să fie construită în jurul lacului, precum şi pentru despăgubirea familiilor ce urmau să fie strămutate. Locuitorilor li s-au expropriat terenurile (suprafața totală de 3070,79 ha), printr-un decret din 31 mai 1957 urmând a primi despăgubiri pentru pământurile şi casele lor. Despăgubirile nu reflectau valoarea reală a locuințelor şi nici a terenurilor. Unii locuitori au rămas fără să primească nici o despăgubire. Au fost alocate şi resurse pentru strămutarea de biserici şi cimitire. Terenurile ce trebuiau expropriate se aflau pe teritoriul a 6 comune: Bicaz, Izvorul Alb, Ceahlău, Hangu, Poiana Teiului și Galu. Despăgubirile puteau fi acordate atât în natură cât şi în bani. Locuitorilor expropriați li se acordau terenuri în suprafață de până la 5 ha, iar pentru reconstruirea gospodăriilor primeau un ajutor, o anumită sumă de bani. Populația trebuia să se strămute. Cei care s-au strămutat mai întâi, au primit despăgubiri mai substanțiale, spun hanganii, iar pentru ceilalți, indiferent de valoare pământului şi a caselor, s-a stabilit o sumă fixă -16.000 lei.

În urma acţiunii de strămutare (1959 – 1960), din zona lacului de acumulare Bicaz, satele Secu, Rugineşti, Buhalniţa, Izvorul Alb, Buhalniţa, Audia, Răpciuni, Schit şi Bistricioara au fost strămutate parţial, iar satele Poienari, Hangu, Fârţâgi şi Leteşti au fost strămutate integral. Din întreaga zonă a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, au fost strămutate 2.291 gospodării, cu un număr de 18.760 locuitori. Dintre aceştia, 13.196 locuitori au preferat să rămână în preajma vechilor aşezări, urcând pe dealuri, unde aveau terenuri de fâneţe, căutând locuri mai drepte pentru aşezarea caselor, lăsând impresia că locuinţele lor stau agăţate de versanţii care împrejmuiesc  lacul.

Hangu a pierdut sate întregi, a pierdut populaţie care s-a aciuat prin alte locuri. Locuitorii Hangului, în încăpăţânarea lor de a nu-şi părăsi  străvechile vetre de locuire, sau măcar de a fi aproape de ele, nu au acceptat să se mute în alte părţi, ci s-a mutat pe râpile ce înconjoară lacul, întemeind noi vetre de sat. Au pierdut hanganii catedralele lor de la Gura Hangului, de la Răpciuni, biserica de la Fârţâgi, adică au pierdut ceea ce reprezenta spiritualitatea lor, lăcaşuri pentru care au depus atâta râvnă şi atâtea speranţe au legat de construirea lor. Şi locuitorii de la Gura Largului au trebuit să-şi demoleze biserica lor. Au trebuit oamenii acestor locuri să-şi dezgroape morţii şi pe acel  drum  al  oaselor sau al  morţilor, să-i mute în alte terenuri, să întemeieze alte cimitire. Au fost scoşi morţii din mormintele lor de la cimitirul din Gura Hangului şi cel din Răpciuni. Cimitirul din Gura Hangului a fost strămutat tocmai sus, pe Muntele Hangului, în satul Chiriţeni, locul unde a fost dusă şi biserica veche din Gura Hangului, construită în 1829 şi declarată monument istoric, precum şi turnul clopotniţă. Biserica nouă a fost detunată, adică dărâmată prin folosirea explozivului şi ruinele ei se mai pot vedea atunci când scad apele lacului. Se spune că hanganii ar fi vrut că ea să rămână în picioare, însă demersurile către autorităţi au fost tardive. Acţiunea de dărâmare a acestei biserici din beton armat nu s-a realizat fără dificultăti. Unii apreciază că s-a cheltuit mai mult cu demolarea  decât cu ridicarea clădirii.

Se spune că ultima slujbă, în biserica de beton armat, ţinută de preotul Mihai Coroamă a fost în ziua de 21 mai 1959, a Sfinţilor împăraţi, Constantin şi Elena. Cine ar putea să redea în scris atmosfera din biserică unde enoriaşii ştiau că este ultima slujbă religioasă la care participă în lăcaşul pe care timp de 30 de ani, s-au străduit să-l ridice? Cine ar putea să înţeleagă, în profunzime, speranţa că apele nu vor veni peste casele lor, sperante exprimate de Dumitru Cojocaru din Gura Hangului: „Apa care ajunge până la casa mea, o beau eu“, sau rezistenţa opusă de acel Constantin Turică, care n-a vrut să-şi părăsească casa decât luat pe sus de soldaţii ce vegheau ca toţi să se strămute. Poate un „Cântec vechi“, cules de la Sandu Popoaia, fiu de-al lui Alexandru Popoaia, care-l mai spune când este vornic pe la nunţi:

De la Bicaz mai în sus

Multe case s-au distrus.

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Unde este tatăl meu

Acum mă înec şi eu

Unde a fost casa mea

Acum merge Bistriţa.

Înainte de a fi demolate sau detunate,  bisericile au fost dezbrăcate de podoabele lor: de catapeteasmă, de icoane, de celelalte odoare. În durerea şi desnădejdea lor, hanganii au donat patrimoniul bisericilor lor, adică au donat din identitatea lor, altor biserici, altor parohii. Bunuri apartinând bisericii de la Răpciuni au fost donate bisericii Schitişor (clopotele) şi Catedralei din Rădăuţi (catapeteasma şi stranele). Cele de la biserica din gura Hangului, catapeteasmă, acoperişul, icoanele, stranele, au fost dăruite parohiei din Pângărăcior.

Oamenii trăiau şi trăiesc încă cu sentimentul frustrării şi chiar al unei pedepse care s-a abătut asupra lor şi asupra familiilor lor. S-a conturat ideea unui blestem care face lacul  să înghită anual unul sau mai mulţi copii, tineri său maturi care se aventurează în apele sale.

Lacul înseamnă un plus de atracţie pentru turişti, pentru pescari, dar, întotdeauna, hanganii care privesc undele lacului, mai ales cei care au fost strămutaţi, se vor gândi la Şesul Hangului, la biserica de sub ape, la mortii sau la osemintele care, poate, au mai rămas acolo şi n-are cine să le mai caute de rânduială şi se uită şi spun arătând cu mâna, dacă se află alături de cineva: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”…

Gheorghe DRUGĂ

Articolul Blestem şi pedeapsă?! Strămutarea pe Valea Muntelui: „Acolo era şi casa şi pământul nostru”… apare prima dată în Ecoul muntilor.