Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Profesorul Alexandru Podoleanu a fost și un apreciat compozitor. El a format un cvartet vocal  din câțiva mari cântăreți de operă, cu care a lansat în paraclisul Mitropoliei din București, în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta, troparul ”Hristos a înviat” în cele trei versiuni. Evenimentul s-a petrecut după Sfânta Liturghie, unde cvartetul a dat și răspunsurile liturgice, concepute de dirijorul Alexandru Podoleanu. Troparul ”Hristos a înviat” a devenit foarte cunoscut și mă îndoiesc că acei care-l cântă știu și cine l-a compus. Compoziția a avut ca punct de plecare cântările psaltice, pe care le-a prelucrat în spirit național. Împreună cu cvartetul, Alexandru Podoleanu a cântat la înmormântarea lui Eminescu ”De-oi adormi curând”, de George I. Mugur, varianta poetică la ”Mai am un singur dor ”.

Alexandru Podoleanu s-a stins din viață în 1907, la București, după ce a mai lăsat bisericii ortodoxe câteva cântări foarte cunoscute: ”Mulți ani trăiască”,  ”Doamne miluiește”, întreit, ”Crucii Tale”, cântările de la cununie, troparul ”În Iordan botezându-Te Tu, Doamne”, axionul ”De Tine se bucură”, colindele ”Bună dimineața la Moș Ajun” și ”Florile dalbe”.

Alexandru Podoleanu s-a afirmat printre primii compozitori români de muzică corală. Corul ”Madrigal” a inclus pe primul disc LP colinde românești din creația sa.

(Cozma, V. – Muzicieni din România-lexicon, 1970, București).

Iolanda Lupescu

Articolul Compozitorul și profesorul Alexandru Podoleanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Înrolat în octombrie 1916 în celebra Brigadă 100 Infanterie, autorul este trimis, la câteva zile după Bătălia pentru București din 1916, în România, în spatele frontului de est. Intrarea în România, prin Craiova, îi dă autorului prilejul să observe cu uimire contrastul între luxul orbitor și mizeria inumană. După un marș de transbordare de câteva zile, unde pășește în ”țara inamicului” prin sate sărace și uitate de lume, ajunge la București, unde se bucură de libertate de mișcare, o țară a făgăduinței, unde se găsesc de toate, se consumă mult și de toate. În foarte puțin timp, va uita definitiv că se află în ”țara inamicului”, fiind aproape adoptat de locuitorii Bărăganului. La București este impresionat de Școala Militară de Infanterie, ultramodernă, înființată de Carol I în 1872, cu sedul pe Calea Griviței și devastată de primul val de ocupație.

Grija ocupantului de a atrage populația civilă de partea sa are manifestări de-a dreptul hilare, ca de pildă defilarea fanfarei prin mahalalele Bucureștiului. După o săptămână de petreceri prilejuite de sărbătoarea Crăciunului, Velburg pleacă la Fetești ca să asigure controlul trcerii fluviului și să aplice măsuri pe teritoriul invadat. În afara pazei bacului, este membru al unui birou de evidență a populației. Este convocat la dezăpezirea căii ferate spre București, unde observă cu oroare ce se întâmplă în centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison. Întors la Fetești este vizitat de Kaizer. Sunt foarte multe detalii despre relațiile tensionate cu aliații bulgari, despre contrazicerile cu superiorii obtuzi.

În noiembrie 1917 se mută la București, unde lucrează la biroul central de evidență a populației. Bucureștiul efervescent și scump, beneficia acum de o ”Universitate de etapă”, unde nume mari ale intelectualității germane conferențiau liber. Se aștepta semnarea tratatului de pace, care s-a întâmplat pe 7 mai 1918, dar care, spune Velburg, a fost o veste primită cu răceală. Are loc un cutremur, foametea, întoarcerea într-o stare jalnică a soldaților de pe frontul din Moldova, problemele conjugale generate de infidelitatea soțiilor rămase acasă, toate sunt consemnate cu lux de amănunt. După ce este transferat pe frontul de vest, Velburg descoperă o realitate șocantă: boală, mizerie, foamete, ostilitatea populației invadate. Jurnalul se încheie brusc, în urma ordinului de plecare în tranșee, când toți soldații trebuie să-și predea însemnările pentru a fi trimise acasă. Velburg a învățat românește în Bărăgan, a gustat zilnic țuica, mâncarea românească delicioasă, s-a împrietenit cu gazda care l-a îngrijit, i-a pregătit prânzuri copioase, ba chiar i-a trimis pachete în tranșee, a cunoscut și descris aristocrați, dar și mitocani, ofițeri școliți, traducători, marinari, vizitii, șpăgari, profesori universitari, un prinț exilat, dame de companie, fete de pension, ordonanțe credincioase. Ospitalitate, ăsta a fost cuvântul cu care i-a caracterizat pe românii pe care i-a cunoscut. El nu se putea împăca cu gândul că: ”Ajuns în fața unui funcționar, de orice fel ar fi acela, românul nu știe decât că trebuie să-și deschidă punga. De bună seamă, nici autoritățile germane nu socotesc că trebuie să se poarte altfel decât cu ale lor. Mă tem că nu tot personalul militar german a făcut zid împotriva obuzelor de monede și de bancnote..” Impresionant este stilul acestui jurnal, aproape poetic, dar și umanitatea profundă a autorului.

Bibliografie: Velburg, G.,  Marele Război așa cum l-am văzut eu, București, Humanitas, 2018.

Iolanda LUPESCU

Articolul Prezentare de carte: Marele Război, așa cum l-am văzut eu, de Gerhard Velburg apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fiindcă viața e așa grea

Strângi în brațe bocceluța

Cu tot ce-ai primit în ea…!”

(Cântecul „Destinul”, versuri Elena Hornea,

muzica și interpretarea Ioana Galanton)

Poate că viața ar trebui să ne fie numai cântec, dar noi am învățat să împletim tot ce ne oferă ea și să ne ducem cu demnitate „bocceluța”.

Cu ani în urmă prin satul Bistricioara al comunei Ceahlău, o fetiță zglobie cânta necontenit și se bucura de copilărie alături de cei dragi. Tatăl acestei copile care pe vremuri făcea parte dintr-o brigadă muzicală, a fost un om simplu cu numai patru clase, dar care era înzestrat cu calități muzicale deosebite mânuind cu dibăcie diferite instrumente muzicale, fluier, muzicuță, chiar și acordeonul deși nu a avut niciodată unul al lui. Asta până când într-o bună zi i-a cumpărat băiatului un acordeon, băiat care ulterior a urmat Școala Populară de Arte, ca mai apoi să îmbrățișeze cariera de preot. Astfel, protagonista noastră de astăzi, Ioana Galanton moștenește acest „talant” de la tatăl său. Cu nostalgie își amintește cum participa la concursurile muzicale de la Piatra Neamț, „Cântarea României”, luând diferite premii, apoi la serbările școlare și ulterior la cele câmpenești.

Anii trec, își întemeiază o familie, termină studiile superioare și devine economistă, dar avea un gol în suflet, ceva îi lipsea și știa ce. Nu a mai stat pe gânduri și s-a înscris la Școala Populară de Arte din Toplița – secțiunea canto – pe care a absolvit-o cu succes. Muzica i-a umplut acel gol, iar acum ne încântă și ne bucură cu frumoasele melodii pe care le interpretează sau le compune. Inspirația nu-i lipsește, iar asta o dovedește repertoriul bogat pe care îl are.

A participat la numeroase manifestări culturale, unde a bucurat publicul din zona Harghitei, iar ulterior calea destinului a călăuzit-o spre capitala țării, București, unde s-a și stabilit.

De profesie economistă, a făcut un pact cu cifrele, dar nu renunță la muzică niciodată, primind mai mereu invitații la numeroase evenimente culturale în special la lansări de cărți, la diferite emisiuni de la „Inedit Tv”, „Etno Tv”, iar în fiecare duminică merge la o biserică din cartierul Pantelimon, unde interpretează pricesne spre bucuria enoriașilor. Recent a participat la zilele Urziceniului alături de Ionuț Dolănescu, dar și alte nume sonore unde s-a simțit minunat. Amintirile sunt singurele bagaje pe care le luăm cu noi, iar Ioana are o bocceluță încăpătoare.

O piesă de suflet este „Destinul”, ale cărei versuri aparțin poetei Elena Hornea, iar Ioana a compus melodia pe care o interpretează atât de frumos, fiind acel gen de cântec pe care vrei să-l tot asculți.

Deși este departe de meleagurile natale, ori de câte ori are posibilitatea se reîntoarce cu mare însuflețire pe la rude, pe la prieteni cu care ține legătura, pentru că o parte din ea este aici, la Bistricioara. Părinții nu mai sunt, la fel nici casa părintească, dar rădăcinile sunt încă pline de sevă, pe care acum le folosește ca izvor de creație în melodiile pe care le compune. Ioana este acea persoană care pune suflet în orice, iar conversația cu ea a decurs într-un mod foarte plăcut de parcă ne-am fi cunoscut de o viață, de altfel aceste note sensibile se resimt în melodiile pe care le interpretează.

Suntem binecuvântați că avem în preajmă persoane pline de frumos, care transmit emoții, care alină dureri sufletești și care ne creionează viața în culori vesele. Ioana face parte dintre acestea. Să-i ascultăm melodiile și să ne bucurăm alături de cei dragi. Recomandăm melodia „Destinul”. A se asculta și în a se lua aminte! Apoi să ne urcăm în căruță și să mergem pe o cărare ce ne va fi veşnic necunoscută…!

Roxana Gabor-Tănase

Articolul CIFRE ȘI NOTE MUZICALE – IOANA GALANTON apare prima dată în Ecoul muntilor.