Plutăritul a apărut odată cu exploatarea lemnului şi a durat până la începutul secolului al XX-lea, mai ales odată cu creşterea necesarului de lemn şi cerinţa tot mai mare a suveranului turc. Astfel, Moldova a devenit furnizorul de cherestea a imperiului otoman şi plutele ce coborau pe Bistriţa, luau calea Galaţiului până-n Crimeea, pe mare. La 1763, turcul Ahmed-Resni efendi, vorbeşte despre plutăritul pe Siret şi Bistriţa; plutaşii grupaţi în cete conduse de dragomani sau pe cont propriu şi erau din satele de munte – Hangu, Bicaz, Broşteni, Galu lucrau pentru diferiţi negustori ce licitau partizi la Piatra.

Un negustor rus, la 1737 afirma despre satele din valea Bistriţei că  „se găseşte  catran şi izvoare sărate. Lemnul se găseşte din belşug şi se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri ce sunt porniţi la vale pe Bistriţa, ajungând până la Constantinopole”. Nicolae Iorga menţiona că în secolul al XVIII-lea se transportau pe Bistriţa diferite categorii de lemne pentru turci. Pentru afluenţii cu debit mai mic se construiau haituri, numite şi spraiţuri, pe toate apele ce curgeau spre albia Bistriţei şi urme ale lor se văd şi astăzi sau întâlnim topice ca: „La Hait”, „La Spraiţ”, „La Schelă”.

La 13 iunie 1793, viceconsulul francez la Iaşi spunea că masivul păduros al Bistriţei este cel mai bogat al Moldovei. Este deci, logic că a intrat în atenţia sultanului, care la 4 nov. 1774, hotăra printr-un hatişerif, tăierea şi transportul lemnului. În acelaşi sens, domnitorul Alexandru Moruzzi întărea anaforana divanului privind tăierea şi protejarea pădurii. Şi nu e de mirare, căci tăierea era neraţională, se tăiau copacii, dar nu se culegeau crengile şi copacii căzuţi şi până era ales unul bun pentru scândură, se mai tăiau câţiva, care rămâneau pe jos şi putrezeau. Pe lângă asta, locuitorii aveau cirezi de vite ce stricau pădurile.

Se dădea voie să se taie doar fagul pentru foc, pentru „haragi”, pari sau cherestea pentru negoţ. Ţăranii muntelui trebuiau să aibă învoirea proprietarului sau să plătească dijmă. C.A. Ipsilanti, domn la 1800, specifica: „Cei ce vor face negoţ cu lemne, catarge şi altele, vor da dijmă mănăstirii potrivit pontului pentru păduri”.

Puterea economică a locuitorilor creşte greu, dar la 1813 sătenii de pe moşia Hangu, încheie un contract conform căruia se angajau să ducă la schelele Pietrei, 2000 de plute de dulapi; se mai angajează să taie la fierăstraiele lor scânduri pe care să le ducă apoi cu plutele la Piatra. Constantin Tănase-Teiu a realizat şi un cântec al plutaşilor, ce a circulat pe valea Bistriţei, de la Dorna la Piatra, ce începea astfel:

„Foaie verde păltinaş

M-o făcut mama plutaş

Iar tătucul meu săracu’

Mi-o dat şpranga şi ţuiacu’.

Şi îmi zice: „măi băiete!

Mergi la plute, nu la fete!”

„- Eu, tată, te-oi asculta

Şi la plute oi pleca;

Dar să-mi dai ca dălcăuş,

Pe Ileana lui Ţăruş

Că-i frumoasă şi voinică,

Cu ea pluta nu se strică”.

Este un fragment, începutul cântecului, prezentare într-o manieră ironico-hazlie a plutăritului de către tinerii din satele de muncă, considerată o meserie anevoioasă, dar bănoasă:

„Plec la Dorna după plute

Dumnezeu sfântu’ mi-ajute!

– Mergi cu Dumnezeu, voios

S’aduci plute sănătos!”.

Dar plute nu se strângeau doar de la Dorna, Crucea, Bărnărel, Broşteni, în sus pe râu, la Bistriţa Aurie, ci şi mai în aval, la Galu, Farcaşa, Largu, unde se strângeau zeci de tasoane sau pe Bistricioara care strângea lemne de pe toate pâraiele ei şi erau tocmite plute la gura pârâului Pintic, în Poiana Grinţieşului la Bistricioara. Apa era zăgăzuită de haituri şi spre dimineaţă, porţile mari se deschideau, şi Bistricioara ducea la vale plutele până-n Bistriţa.

Sunt pomeniţi în tradiţia locală şi cei amatori de câştig lesne, aşa-numiţii „hoţi de plute”, vânaţi de plutaşii cu vechime şi înecaţi.

Plutele erau şi un mijloc lesnicios de transport spre Târgul Pietrei, de oameni şi produse spre vânzare. Dar înapoi, plutaşii cu şpranga şi ţuiacu în spinare o luau peste Pângăraţi, pe „Drumul plutaşilor”, cu rucsacul plin de cele trebuincioase: sare, gaz,  cuie…

Daniel DIEACONU

Articolul Foaie verde păltinaş/ Mă făcu mama plutaş… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toţii elevii ne-am prezentat duminică dimineaţa, aşa după cum ni s-a spus, în costum naţional şi cu buchete de flori, şi în rând, am mers în faţa conacului unde trebuia să-l aşteptăm. Conacul era așezat într-o frumoasă poiană cu livezi și pomi fructiferi și cu un peisaj nespus de frumos unde în fund se ridica maiestos falnicul Ceahlău. Adevărată zi de sărbătoare.  Erau de față toate oficialitățile din comună, în frunte cu preotul satului, Pantilimon Grigoriu, și, bineînțeles, funcționarii aparținând  administrației Domeniului Sturdza.

În timpul amezii, între orele 12-13 își face apariția mașina Prințului încadrată de ambele părți de călăreți îmbrăcați toți în costume naționale și cu căciuli pe cap, îți făcea impresia că erau toți plăieși ai lui Ștefan cel Mare. La o comandă a început să sune toate clopotele de la Biserică și într-un cor toți au cântat – Bine-ați venit și Mulți ani trăiască! – iar în timp ce se cobora din mașină împreună cu soția sa, Prințesa Ileana, fiica cea mai mare a generalului Manu, au fost întâmpinați cu pâine și sare.

Au luat cuvântul Preotul și Directorul școlii, urându-i bun venit pe moșia sa, după care Prințul, cât și Prințesa au dat mâna cu toate oficialitățile și cu cei dinîmprejur, iar copiii i-au dăruit buchete de flori.

Prințul era un bărbat înalt, frumos cu un corp atletic, iar prințesa frumoasă, înaltă cu un corp splendid îmbrăcată foarte modest și zâmbitoare.

Pe parcursul timpului, când era mai puțin ocupat cu administrarea moșiei, Prințul practica foarte mult sportul. Cel mai mult îi plăcea natația și automobilismul şi nu de puține ori din cauza vitezei cu care își conducea mașina era să-și piardă viața.

În multele accidente pe care le-a avut norocul i-a surâs; din cauza vitezei prea mari, la o curbă i-a sărit roata din spate, oprindu-se în râul Bistrița, mașina a venit de mai multe ori peste cap, Prințul a ieșit zâmbind parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Un alt caz de semnalat a fost când venea tot în viteză mare, în localitatea Dodeni – Bicaz a intrat cu mașina între copacii de pe malul apei, de unde a fost scos de niște plutași, care se găseau în acel moment la legatul plutelor, tăindu-i mașina pentru a fi scos. Avea mania vitezei, cu toate că era și puţin miop, dar nu îi era frică de moarte. Ghinioanele aveau să se țină lanț, ca până la urmă să plătească cu viața, datorită curajului nebunesc pe care îl avea.

   Pe parcursul anilor, a mai avut multe accidente, iar în anul 1935 i-a ars conacul în miez de noapte şi a fost sculat de servitorii conacului cu foarte mare greutate, fără ca dânsul să știe ce se întâmplă.

În anul 1938, în luna Iulie, din cauza ploilor abundente, Biștrița a venit foarte mare, ieșind din matca ei, inundând locuințe – distrugeri de teren – și multe animale moarte din cauza puhoiului care aduce la vale zeci de bușteni, plute neancorate bine de mal și poduri distruse.

A doua zi, deși nivelul apei mai scăzuse, totuși apa era mare și tulbure și foarte periculoasă din cauza lemnelor care pluteau în voie pe apă. Era într-o Duminică dimineața, când spre mirarea tuturor, apare Prințul Sturdza cu mașina, iar deasupra mașinei ancorată o barcă cu 2 locuri pe care o comandase la Reghin. Era o barcă fără motor, pentru plimbări numai pe lac, nicidecum pentru ape repezi cum era Bistrița.

Prințul nu a ținut seamă de toate aceste pericole, a coborât barca de pe mașină, a dus-o lângă malul apei, ajutat de secretarul său, avocatul Lăzărescu, și șoferul care trebuia să urmărească din mașină, pe tot parcursul drumului, mersul bărcii cu însoțitorii săi.

Culmea, deși barca înainta de plecare a fost ținută de șofer, pentru a se putea sui Prințul și secretarul său – barca s-a răsturnat lângă mal cu amândoi.

S-a repetat din nou îmbarcarea și de acestă dată la fel s-au răsturnat norocos. Prințul a luat cățelușul de culoare albă, pe care îl suise în barcă și l-a aruncat pe mal (semn rău). S-au suit din nou, de data aceasta reușind să plece – fiind urmărit pe traseu de către șofer.

La podul Hangului care trece peste Bistrița,  s-au mai răsturnat încă odată. Până la Bicaz au mers fără să se întâmple ceva. Dar nu a durat mult, la ieșirea din loc. Bicaz spre localitatea Tarcău, râul Bistrița se despărțea în două la mijlocul apei, formându-se o insulă, presărată cu stânci mari, unde barca s-a răsturnat, iar din cauza valurilor mari și a vitezei apei, la mal a ajuns numai secretarul Prințului, avocatul Lăzărescu – Prințul înecându-se.

După câteva ore după înec, a fost anunțată Administrația Hangu și soția Prințului – care se găsea cu copiii la Pescăria Domeniului. A fost anunțată Prințesa Olga – care se găsea la moșia sa Popești-Iași, cât și la București, familia Generalului Manu.

După câteva zile de căutări cu scafandri corpul Prințului nu a putut fi găsit. Culmea ironiei, o femeie mergând cu rufele la spălat, suindu-se pe o plută ce era ancorată lângă mal din cauza balansului butucilor a dat de cadavrul Prințului.

Corpul Prințului nu a putut fi pus în primul sicriu din cauza volumului fiind necesar un sicriu mult mai mare. După găsirea corpului în zorii zilei pe la orele 4 dimineața am fost sculați de dangănul clopotelor – anunțând venirea cortegiului – anunțând venirea cortegiului.

Corpul neînsuflețit al Prințului a fost depus la Bisericuța de lemn din comuna Ceahlău, care în prezent se găsește la Muzeul Satului din București.

La slujba religioasă au asistat toate autoritățile, elevii de școală plus populația. A doua zi a fost transportat la moșia din Iași – localitatea Popești – unde era cavoul familiei și acolo a fost înmormântat.

Grigore TĂRÂŢE (Lulu COROAMĂ)

Articolul Poveşti triste de demult: Moartea prinţului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acestea erau cheile pârâului Borca, aşa cum le-am văzut şi cum m-au impresionat pe mine copil fiind, o adevărată bijuterie a naturii, un fel de chei ale Bicazului în miniatură, cu regretul sincer ca nu am harul să le descriu așa cum ar merita. Cheile pârâului Borca sunt menţionate în documente încă de la începutul secolul al XIX-lea ca deosebit de frumoase şi recomandate a fi vizitate de către turişti. În anul următor, excursia s-a făcut pe Stânişoara, la crucea Talienilor, cruce care nu mai exista, fiind distrusă de război, aici având loc lupte crâncene, după 23 August 1944, între trupele germane și sovietici. Din cruce nu mai rămas decât soclul. Din această excursie mi-a rămas în memorie  momentul total neplăcut, când un nărod de coleg a găsit prin pădure un craniu de fost soldat, german sau sovietic, pe care l-a luat drept minge de fotbal, lovindu-l cu piciorul. Halal educaţie primită de la părinți!

În clasa a VII-a s-a repetat excursia la borcut, cu varianta cheile pârâului Borca. De data aceasta m-am pregătit cu un an înainte. Am improvizat o ostie cu care speram să-i fac mamei o surpriză, aducându-i din excursie o trăistuţă plină cu păstravi. Am pregătit un arac din lemn de esenţă tare (carpen), de aproape 2 m lungime, la capătul mai gros am făcut un colier din sârmă ca să nu se crape, apoi am bătut în acel loc 3 cuie de gard,deci destul de solide, lăsând afară cam 2 cm, după care am tăiat paraua fiecărui cui şi am ascuţit foarte bine vârfurile. Pentru ca să nu se vadă cuiele ascuţite, le-am acoperit cu o cârpă bine legată la capătul aracului.

În dimineaţa programată pentru excursie m-am prezentat la punctul de întâlnire cu obiectul muncii pregătit. Când m-a văzut profesorul Alexandru Țăranu m-a întrebat ce am în mână. I-am răspuns: „o botă de sprijin la drum”. „- Dar de ce are măciulia de cârpa în capăt?” „-Este o botă cu roată ciobănească, roata este proaspăt încleiată şi pentru a o proteja, am acoperit-o. ”Pe atunci se spunea în rândul tinerilor, că un cioban nu este cioban cu adevărat, dacă nu are, musai, botă cu roată şi pană de cocoş de munte la pălărie. „-Mi-o dai şi mie să o admir mai de aproape?” „-Da!”, şi i-am dat-o. A studiat-o puţin şi-a dat seama despre ce este vorba, a vrut să o rupă în genunchi, dar nu a reuşit, era prea rezistentă, atunci a traversat şoseaua şi a aruncat-o chiar în mijlocul Bistriţei. „-Ce crezi tu, că eu îmi permit să merg în excursie cu un braconier?” Noroc că supărarea nu a ţinut mult timp; când am ajuns la bulboana cu pricina, nu mai era nici urmă de păstrăv. Fusese altul înainte, mult mai harnic decât mine. În rest, totul era neschimbat.

Ultima dată când am văzut cheile pârâului Borca a fost în primăvara anului 1957, când, elev cam tomnatic, aveam 21 de ani împliniti, iar colegii mei numai 16 sau 17 ani, eram în clasa a X-a şi mă pregăteam asiduu pentru bacalaureat. În acea clasă terminală am avut ca profesori doi tineri absolvenţi de facultate, Ion Fânaru la matematică şi Mariana Uscatu la limba română, ambii din zona Bacăului, cu un an mai în vârstă decât mine.

               Având probabil gânduri ascunse să migreze din Borca, deci existau şi atunci migranţi, m-au întrebat pe mine, elev localnic, ce locuri mai interesante ar merita să fie văzute în zonă şi atunci le-am recomandat, bineînţeles, în primul rând, cheile pârâului Borca. Probabil patosul cu care am prezentat zona i-a convins, dar m-au rugat să-i însoţesc, în calitate de ghid, ceea ce am acceptat cu multă plăcere.I-am prevenit asupra riscurilor, traseu foarte lung (30 de km), dus–întors, drum prost pe unele locuri, vreme schimbătoare, ca la munte, ei au înţeles  şi în ziua stabilită, de dimineaţă, am plecat la drum.

Odată ajunşi în chei, acelaşi ceremonial, descălţarea, de data aceasta am lăsat încălţarile pe malul pârâului, deoarece reveneam tot pe acolo şi am început înaintarea prin apa rece ca gheaţa. Din momentul în care a văzut de la distanţă cascada, doamna profesoară a spus că nu mai rezistă la picioare, este perfect mulţumită de ce a văzut şi propune să ne oprim. La insistenţele mele, dar şi ale profesorului Fânaru, a mers până la cascadă, şi-a udat mâinele cu apă, dar ne-am întors imediat la teren uscat. Oricât am insistat eu să mergem să vizităm şi poiana de deasupra cheilor cu bulboana în care colcăie păstrăvii, deşi eu ştiam că nu mai există acolo peşti, a motivat că este foarte mulţumită de tot ce a văzut, este târziu, pierdem mult timp şi ne prinde noaptea pe drumul de întoarcere, iar eu am renunţat să mai insist. I-am propus, în glumă, să ia un bulgăr de gheaţă ca amintire din excursia făcută. A fost ultima dată când am văzut splendidele chei al pârâului Borca.

După multă, multă vreme, acum câţiva ani, deşi ştiam căau fost distruse, nu credeam că s-a făcut în asemenea hal, am mers să le revăd. Din vestitele chei ale pârâului Borca nu a mai rămas decât numele. Pe locul unde soarele nu pătrundea niciodată, unde gheaţa rezista până în mijlocul verii, acum te plimbi cu limuzina 4×4, sau cu ATV–ul şi nimic nu-ţi arată că aici ar fi fost cândva nişte splendide chei ale unui pârâu.

O minte obtuză şi tembelă a unui proiectant, cu sprijinul unor cretini la fel de iresponsabili care au aprobat, şi cu mâna unor executanţi docili, au făcut prin dinamitare, din frumoasele chei care ar fi putut constitui astăzi un punct de atracţie turistic deosebit pentru zonă, în general şi pentru Borca în special, au făcut, deci, un banal drum forestier, pe care nici remorcile cu lemne nu prea circulă, deoarece pădurea s-a cam terminat. Sătenii pot merge însă astăzi cu limuzina la stâna din Cristişoru, pentru a primi caşul pentru oile lor de acolo, trecând prin locul numit odinioară Cheile  Borcii.

Atenţie, distrugerea Cheilor Borcii nu au făcut-o ruşii, pe vremea Sovromlemnului, ci românii noştri ignoranţi, nu i-ar ierta Dumnezeu pentru crima comisă!

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri din juneţe: EXCURSIE LA CHEILE PÂRÂULUI BORCA (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toponimia muntelui şi a locurilor din jurul său arată prezenţa sihaştrilor şi călugărilor din timpuri vechi şi este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de ştiut însă, când au venit primii sihaştri pe aceste locuri şi care a fost originea lor. S-a spus că ar fi fost nişte ciobani din împrejurimi, dar mai lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorşi de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Hărţile vechi, dar şi cele actuale, prezintă numeroase toponime cu rezonanţă monastică. Amintim: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, Peştera lui Ghedeon, La Chilii, Peştera lui Vucol, Chilia lui Iosaf, Pârâul Călugărului, Piciorul Serafimei, Obcina Chiliei, Peştera lui Gherman, Piatra Altarului, Pârâul lui Martin ş.a. Al doilea vârf al Ceahlăului poartă numele de Toaca, fiind locul de unde sihaştrii muntelui erau chemaţi la rugăciune, iar Panaghia este o stâncă închinată Preasfintei Fecioare, aşa cum este una şi pe muntele Athos. Părintele Ioanichie Bălan, în cercetarea „vetrelor de sihăstrie românească”, spunea despre „Ceahlău, acest munte sacru al românilor”: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”. Şi Constantin Turcu, un fiu al locului, scria în 1943: „…în jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Gheorghe Iacomi afla de la bătrânii călugări de la Mănăstirea Durău (FOTO), în anul 1952, despre viața sihaștrilor de odinioară: „În afară de ciobani, care-şi încropeau stânile în goluri de munte, mai vieţuiau aici şi sihaştri – prin codri, unde-şi găseau o scorbură, o peşterucă, ori făceau o curătură şi ridicau un adăpost; o chiliuţă cu o temelie de lespezi, cu pereţii din lemn rotund şi acoperiş din coaja copacilor şi cetină. Dar nu le lipseau o carte, mătăniile şi o iconiţă. Îşi făceau toate uneltele trebuitoare din lemn, deschideau cărări spre izvoare, umblau pădurile după hrană: melci, ierburi, poame – ce le dădeau pădurea!”.

Când au apărut primii sihaştri pe aceste meleaguri nu ştim şi cred că nu vom şti niciodată şi acelaşi lucru putem spune şi despre primele sihăstrii, căci tradiţiile nu sunt sprijinite întotdeauna de hrisoave sau însemnări, dar nu putem nici să le ignorăm, căci la începutul Evului Mediu informaţiile scrise erau puţine, iar construcţiile se făceau din lemn şi astfel se puteau risipi de-a lungul veacurilor. Omul muntelui a dat naştere la o mulţime de poveşti şi legende, dar tradiţiile despre întemeierea lăcaşurilor monastice vechi întotdeauna conţin o fărâmă de adevăr istoric. Se spune că prima sihăstrie a Ceahlăului a fost ridicată de legendarul Dragoş-Vodă, în apropierea locului unde a scăpat într-o peşteră soţia sa urmărită de tătari. O altă sihăstrie, la care mărturiile documentare lipsesc, dar existenţa ei este sprijinită de o bogată tradiţie, este Sihăstria Călugăreni, ctitorie a lui Petru Rareş, în a doua sa domnie, ca semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de călugări în pribegia sa din anul 1538.

Un alt lăcaş monastic al regiunii a fost Mănăstirea Poienile, construită spre sfârşitul veacului al XVI-lea de către familia Movileştilor, Gheorghe mitropolitul şi Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei. Un hrisov dat de Ieremia Movilă în anul 1599 confirmă existenţa acestei mănăstiri, amintită şi de tradiţia locului: „Am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile sub muntele Ceahlău, unde este nou-ziditul Sfântul Schit numit, pe care am început a-l zidi cu ajutorul lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda a Preasfintei şi nedespărţitei Treimi şi întru lauda şi numele Cinstitului Acatist al Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria”.

O mănăstire care a avut o mult mai lungă existenţă a fost Mănăstirea Hangu, care s-a numit apoi Buhalniţa (FOTO). Este ctitoria lui Miron Barnovschi-Movilă din anii 1626-1629. Un document din 25 martie 1627 arată că voievodul a ridicat această mănăstire „la rugăciunea călugărilor într-un loc de mare pustie, care se cheamă Hangul, în partea apusului depărtat”. Într-un hrisov din 7 ianuarie 1629, se arată că „am început a zidi de iznoavă, din temelie, sfânta mănăstire a rugătorilor noştri ce se numeşte Hangul”.

La începutul veacului al XVII-lea a fost ridicată şi Sihăstria Ceahlăului sau Schitul Sahastrului. Despre începuturile sale nu se ştie mare lucru, dar sfârşitul său a rămas viu în memoria populară, căci schitul a fost distrus de o avalanşă în noaptea de Înviere a anului 1704 şi a scăpat doar un călugăr şi cu Evanghelia. Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1710 şi a existat până aproape de secolul al XX-lea. Şi începuturile sale sunt învăluite în legendă.

Primul important călător străin care ajunge în ţinutul Neamţului şi vizitează mănăstirile sale a fost Marco Bandini, un misionar catolic, care străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. În cunoscutul său Codex Bandinus din 1648, scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Cele două mănăstiri de pe valea Hangului la 1648 sunt Mănăstirea Pionul şi Mănăstirea Hangu, iar sihăstriile pot fi Schitul Durău, Schitul Poienile, Schitul Cerebuc ş.a. Tot lui Bandini îi datorăm şi o descriere a vieţii călugărilor şi schimnicilor, din cele ce le-a văzut sau auzit în călătoria sa în ţinutul Neamţului: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi ajunge la poale de Ceahlău, peste aproape două secole şi imaginea văzută şi descrisă de el pare aceeaşi cu cea pe care o prezentase Bandini: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi. Cele mai însemnate dintre aceste aşezăminte sunt schiturile Hangul sau Pionul, Durăul, Cerebucul”.

La începutul veacului al XX-lea, Nicolae Iorga străbătea ţara să vadă şi să cerceteze „sate şi mănăstiri din România”. Ajunge la mănăstirile Bistriţa, Pângăraţi, Bisericani şi apoi „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”, spune el.

Materialul integral poate fi citit în Mesagerul de Neamț.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Sihaştri şi călugări la muntele Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.