Fiindcă viața e așa grea

Strângi în brațe bocceluța

Cu tot ce-ai primit în ea…!”

(Cântecul „Destinul”, versuri Elena Hornea,

muzica și interpretarea Ioana Galanton)

Poate că viața ar trebui să ne fie numai cântec, dar noi am învățat să împletim tot ce ne oferă ea și să ne ducem cu demnitate „bocceluța”.

Cu ani în urmă prin satul Bistricioara al comunei Ceahlău, o fetiță zglobie cânta necontenit și se bucura de copilărie alături de cei dragi. Tatăl acestei copile care pe vremuri făcea parte dintr-o brigadă muzicală, a fost un om simplu cu numai patru clase, dar care era înzestrat cu calități muzicale deosebite mânuind cu dibăcie diferite instrumente muzicale, fluier, muzicuță, chiar și acordeonul deși nu a avut niciodată unul al lui. Asta până când într-o bună zi i-a cumpărat băiatului un acordeon, băiat care ulterior a urmat Școala Populară de Arte, ca mai apoi să îmbrățișeze cariera de preot. Astfel, protagonista noastră de astăzi, Ioana Galanton moștenește acest „talant” de la tatăl său. Cu nostalgie își amintește cum participa la concursurile muzicale de la Piatra Neamț, „Cântarea României”, luând diferite premii, apoi la serbările școlare și ulterior la cele câmpenești.

Anii trec, își întemeiază o familie, termină studiile superioare și devine economistă, dar avea un gol în suflet, ceva îi lipsea și știa ce. Nu a mai stat pe gânduri și s-a înscris la Școala Populară de Arte din Toplița – secțiunea canto – pe care a absolvit-o cu succes. Muzica i-a umplut acel gol, iar acum ne încântă și ne bucură cu frumoasele melodii pe care le interpretează sau le compune. Inspirația nu-i lipsește, iar asta o dovedește repertoriul bogat pe care îl are.

A participat la numeroase manifestări culturale, unde a bucurat publicul din zona Harghitei, iar ulterior calea destinului a călăuzit-o spre capitala țării, București, unde s-a și stabilit.

De profesie economistă, a făcut un pact cu cifrele, dar nu renunță la muzică niciodată, primind mai mereu invitații la numeroase evenimente culturale în special la lansări de cărți, la diferite emisiuni de la „Inedit Tv”, „Etno Tv”, iar în fiecare duminică merge la o biserică din cartierul Pantelimon, unde interpretează pricesne spre bucuria enoriașilor. Recent a participat la zilele Urziceniului alături de Ionuț Dolănescu, dar și alte nume sonore unde s-a simțit minunat. Amintirile sunt singurele bagaje pe care le luăm cu noi, iar Ioana are o bocceluță încăpătoare.

O piesă de suflet este „Destinul”, ale cărei versuri aparțin poetei Elena Hornea, iar Ioana a compus melodia pe care o interpretează atât de frumos, fiind acel gen de cântec pe care vrei să-l tot asculți.

Deși este departe de meleagurile natale, ori de câte ori are posibilitatea se reîntoarce cu mare însuflețire pe la rude, pe la prieteni cu care ține legătura, pentru că o parte din ea este aici, la Bistricioara. Părinții nu mai sunt, la fel nici casa părintească, dar rădăcinile sunt încă pline de sevă, pe care acum le folosește ca izvor de creație în melodiile pe care le compune. Ioana este acea persoană care pune suflet în orice, iar conversația cu ea a decurs într-un mod foarte plăcut de parcă ne-am fi cunoscut de o viață, de altfel aceste note sensibile se resimt în melodiile pe care le interpretează.

Suntem binecuvântați că avem în preajmă persoane pline de frumos, care transmit emoții, care alină dureri sufletești și care ne creionează viața în culori vesele. Ioana face parte dintre acestea. Să-i ascultăm melodiile și să ne bucurăm alături de cei dragi. Recomandăm melodia „Destinul”. A se asculta și în a se lua aminte! Apoi să ne urcăm în căruță și să mergem pe o cărare ce ne va fi veşnic necunoscută…!

Roxana Gabor-Tănase

Articolul CIFRE ȘI NOTE MUZICALE – IOANA GALANTON apare prima dată în Ecoul muntilor.

Plutăritul a apărut odată cu exploatarea lemnului şi a durat până la începutul secolului al XX-lea, mai ales odată cu creşterea necesarului de lemn şi cerinţa tot mai mare a suveranului turc. Astfel, Moldova a devenit furnizorul de cherestea a imperiului otoman şi plutele ce coborau pe Bistriţa, luau calea Galaţiului până-n Crimeea, pe mare. La 1763, turcul Ahmed-Resni efendi, vorbeşte despre plutăritul pe Siret şi Bistriţa; plutaşii grupaţi în cete conduse de dragomani sau pe cont propriu şi erau din satele de munte – Hangu, Bicaz, Broşteni, Galu lucrau pentru diferiţi negustori ce licitau partizi la Piatra.

Un negustor rus, la 1737 afirma despre satele din valea Bistriţei că  „se găseşte  catran şi izvoare sărate. Lemnul se găseşte din belşug şi se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri ce sunt porniţi la vale pe Bistriţa, ajungând până la Constantinopole”. Nicolae Iorga menţiona că în secolul al XVIII-lea se transportau pe Bistriţa diferite categorii de lemne pentru turci. Pentru afluenţii cu debit mai mic se construiau haituri, numite şi spraiţuri, pe toate apele ce curgeau spre albia Bistriţei şi urme ale lor se văd şi astăzi sau întâlnim topice ca: „La Hait”, „La Spraiţ”, „La Schelă”.

La 13 iunie 1793, viceconsulul francez la Iaşi spunea că masivul păduros al Bistriţei este cel mai bogat al Moldovei. Este deci, logic că a intrat în atenţia sultanului, care la 4 nov. 1774, hotăra printr-un hatişerif, tăierea şi transportul lemnului. În acelaşi sens, domnitorul Alexandru Moruzzi întărea anaforana divanului privind tăierea şi protejarea pădurii. Şi nu e de mirare, căci tăierea era neraţională, se tăiau copacii, dar nu se culegeau crengile şi copacii căzuţi şi până era ales unul bun pentru scândură, se mai tăiau câţiva, care rămâneau pe jos şi putrezeau. Pe lângă asta, locuitorii aveau cirezi de vite ce stricau pădurile.

Se dădea voie să se taie doar fagul pentru foc, pentru „haragi”, pari sau cherestea pentru negoţ. Ţăranii muntelui trebuiau să aibă învoirea proprietarului sau să plătească dijmă. C.A. Ipsilanti, domn la 1800, specifica: „Cei ce vor face negoţ cu lemne, catarge şi altele, vor da dijmă mănăstirii potrivit pontului pentru păduri”.

Puterea economică a locuitorilor creşte greu, dar la 1813 sătenii de pe moşia Hangu, încheie un contract conform căruia se angajau să ducă la schelele Pietrei, 2000 de plute de dulapi; se mai angajează să taie la fierăstraiele lor scânduri pe care să le ducă apoi cu plutele la Piatra. Constantin Tănase-Teiu a realizat şi un cântec al plutaşilor, ce a circulat pe valea Bistriţei, de la Dorna la Piatra, ce începea astfel:

„Foaie verde păltinaş

M-o făcut mama plutaş

Iar tătucul meu săracu’

Mi-o dat şpranga şi ţuiacu’.

Şi îmi zice: „măi băiete!

Mergi la plute, nu la fete!”

„- Eu, tată, te-oi asculta

Şi la plute oi pleca;

Dar să-mi dai ca dălcăuş,

Pe Ileana lui Ţăruş

Că-i frumoasă şi voinică,

Cu ea pluta nu se strică”.

Este un fragment, începutul cântecului, prezentare într-o manieră ironico-hazlie a plutăritului de către tinerii din satele de muncă, considerată o meserie anevoioasă, dar bănoasă:

„Plec la Dorna după plute

Dumnezeu sfântu’ mi-ajute!

– Mergi cu Dumnezeu, voios

S’aduci plute sănătos!”.

Dar plute nu se strângeau doar de la Dorna, Crucea, Bărnărel, Broşteni, în sus pe râu, la Bistriţa Aurie, ci şi mai în aval, la Galu, Farcaşa, Largu, unde se strângeau zeci de tasoane sau pe Bistricioara care strângea lemne de pe toate pâraiele ei şi erau tocmite plute la gura pârâului Pintic, în Poiana Grinţieşului la Bistricioara. Apa era zăgăzuită de haituri şi spre dimineaţă, porţile mari se deschideau, şi Bistricioara ducea la vale plutele până-n Bistriţa.

Sunt pomeniţi în tradiţia locală şi cei amatori de câştig lesne, aşa-numiţii „hoţi de plute”, vânaţi de plutaşii cu vechime şi înecaţi.

Plutele erau şi un mijloc lesnicios de transport spre Târgul Pietrei, de oameni şi produse spre vânzare. Dar înapoi, plutaşii cu şpranga şi ţuiacu în spinare o luau peste Pângăraţi, pe „Drumul plutaşilor”, cu rucsacul plin de cele trebuincioase: sare, gaz,  cuie…

Daniel DIEACONU

Articolul Foaie verde păltinaş/ Mă făcu mama plutaş… apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Bistricioara este prima comună care, de la Dorna încoace, nu este pe valea Bistriţei, e pe valea Bistricioarei, afluentul principal al Bistriţei. Se întinde chiar de la gura Bistricioarei, pană la graniţa veche, adică până aproape de Tulgheş, judeţul Ciuc.Prin această comună mai curge în afară de Bistricioara şi pârâul Grinţieşul Mare care izvorăşte din culmile muntelui Grinţieş. Întreaga această vale este mărginită de şiruri de munţi înalţi, pe stânga Bistricioarei aflându-se masivul Grinţieşului, iar pe dreapta, culmile Ceahlăului. Înspre sud, la hotarul judeţului Ciuc, se înşiră alte culmi muntoase ce fac parte din munţii Giurgeului. Comuna este formată din patru sate: Bistricioara, chiar la gura pârâului Bistricioara, Grinţieşul Mic mai spre sud, Grinţieşul Mare, pe valea pârâului cu acelaşi nume şi Poiana Grinţieş, aproape de vechea graniţă. Şoseaua ce străbate aceste sate e o şosea naţională bine întreţinută, ce leagă cu şoseaua Piatra-Broşteni şi merge la Borsec prin Tulgheş.

Pe valea pârâului Grinţieşul Mare se pare că se află cea mai veche aşezare, de prin 1710-1720, când, din cauza luptelor între turci şi ruşi, mulţi din locuitorii de pe valea Prutului şi Siretului, unde se desfăşurau luptele, au plecat în bejenie spre munţii Bistriţei, rămânând definitiv prin părţile acestea. Pe lângă aceşti bejenari au venit şi alţi locuitori din părţile Dornei, în căutare de păşuni bune pentru vitele lor, acolo fiind secetă mulţi ani de-a rândul. Aceştia au înfiinţat Grinţieşul Mic, denumire luată de la masivul Grinţieş, care face parte din munţii Bistriţei şi care domină toţi munţii de la vest de Bistricioara. Pe muntele Grinţieş s-au dat lupte crâncene între ruşi şi armatele austro-ungare, în Primul Război Mondial. Se mai găsesc şi azi urmele tranşeelor şi gropilor de obuze.

        Prin împrejurimile comunei Bistricioara se găsesc şi izvoare cu ape minerale. Populaţia totală a comunei era în 1934 de 2.300 de suflete. Locuitorii de pe valea Bistricioarei au aceeaşi înfăţişare ca şi cei de pe valea Bistriţei. Sunt oameni chipeşi, sănătoşi, ospitalieri.

Ocupaţia de căpetenie este exploatarea lemnului din pădurile ce-i înconjoară, plutăritul, folosind chiar pârâul Bistricioara, pentru transportul plutelor, în anumite epoci prin aşa numitele haituri, un fel de lacuri de acumulare în anumite puncte de pe vale, care, dându-le drumul, împing plutele gata întocmite pe maluri până în apele Bistriţei, de unde o iau la vale spre Bicaz.

O parte din locuitori se ocupă cu creşterea vitelor, în special oi, de la care scot lâna şi renumitul caş de Moldova.

Dat fiind că terenurile de cultură sunt puţine, agricultura se află pe un plan mai coborât. Femeile lucrează în casă ţesături de lână şi bumbac şi fac costume naţionale de toata frumuseţea, cu care flăcăii şi fetele se mândresc în zilele de sărbătoare, la hore şi alte manifestări colective. Starea economică este bunişoară.

În ce priveşte starea culturală nu prea sunt de laudă, peste 30% erau analfabeţi în 1935. Aceasta şi din cauza că şcolile n-au avut decât  câte un post în care nu toate erau bine încadrate, dar şi din pricina tradiţiei de a nu-şi da copii – în special fetele – la şcoală. În ultimul timp, la  Grinţieşul  Mare, lucrurile se mai îndreptaseră.

Limba n-a suferit influenţe străine, doar că folosesc sunetul „ce’’ în loc de „te” (du-ce, în loc de du-te, Cacinca = Catinca). Credinţa se păstrează bine, iar obiceiurile sunt aceleaşi, ca peste tot pe valea Bistriţei.

Bisericile din comuna Bistricioara sunt după vechimea satului. Cea mai veche este din Grinţieşul Mare, clădită din lemn în anul 1793 prin stăruinţa preotului Grigore, după cum spune pomelnicul ctitoricesc că „osteneală mai multă decât toţi a dat la clădirea bisericii”. Icoanele au fost zugrăvite în stil bizantin de către „Teodosie Zugravul”, în 1793. După preotul Grigore a urmat preotul Floarea, apoi fiii acestuia – Vasile Teodor – şi după acesta fiul său Ioan.

Din 1904 păstorea preotul Alexandru Romanescu, care slujea şi la biserica din Poiana Grinţieş. Această biserică este construită din cărămidă, în 1822, fiind mai mare decât cea din Grinţieşul Mare. În satul Bistricioara se aflau două biserici: una veche, din lemn, şi alta de zid clădită de enoriaşi la stăruinţa preotului C. Alexandrescu şi arhimandritului Glicherie Grinţescu, fiu de ţăran din acest sat.

Toate cele patru sate din comuna Bistricioara au şcoli. Cea mai veche şcoală oficială este cea din Grinţieşu Mic, înfiinţată în 1865 pentru toate satele. Primul învăţător a fost Săvescu, suplinitor. La început urmau la şcoală între 15–25 de elevi. După învăţătorul Săvescu a urmat I. Andriescu, Chiriac Roşescu, Gheorghe Gavrileţianu, Adela Nicolau, iar din 1902, Ion Trofin, învăţător definitiv.

În 1934-1935, şcoala avea înscrişi 60 elevi din care frecventau 35. Un fapt important, şcoala n-avea nici o matricolă, doar câteva cataloage fără note.

Localul şcolii era propriu, de zid, clădit în 1890 şi refăcut în 1912. Avea o sală şi locuinţă pentru director. Şcoala din Bistricioara a fost înfiinţată în 1875, pentru un număr de 14-20 elevi mai mărişori. Primul învăţător a fost preotul Gheorghe Baltă, urmat de Sebastian Andriescu şi Pantelimon Cădere. Între 1905-1914 a funcţionat Gheorghe Andronic, învăţător titular, trecut în învăţământul urban la Târgu Neamţ.

După acesta au funcţionat mai mulţi învăţători, care, deşi titulari, nu s-au stabilit aici, între care M. Gavrilescu, Eugen Grinţescu ş.a. Din 1923 funcţionau fără întrerupere soţii Virginia Focşa, titulară şi Constantin Focşa, titularizat mai târziu. Acesta din urmă a avut un sfârşit tragic, consecinţă a bolii de care suferea (epilepsie). În 1934-1935 erau înscrişi 82 de elevi din care frecventau regulat 74, în clasele I-IV.

La început cursurile s-au ţinut prin case închiriate ca „vai de lume”. În 1895-1896 s-a clădit actualul local cu o  singură  sală de clasă şi locuinţă pentru director. Clădirea era din cărămidă, clădită cu cheltuiala arhimandritului Moglan, de la mănăstirea Neamţ, probabil un fiu al acestui sat.

Şcoala din Grinţieşul Mare a luat fiinţă în 1926, la stăruinţele sătenilor, fiind nemulţumiţi de învăţătorul I. Trofin de la Grinţieşul Mic, unde îşi trimiteau copiii. Din lipsă de titulari – plecaţi să-şi facă stagiul militar, cursurile au fost ţinute de preotul Alexandru Romanescu. Erau înscrişi 44 de elevi din care frecventau 37. A urmat C. Romanescu, învăţător titular transferat la Dreptu, iar din 1931 funcţiona Neculai Aniţulesei, învăţător titular, un dascăl conştiincios.Şcoala avea înscrişi în 1934-1935 un număr de 47 de elevi iar frecvenţi 44.

La început cursurile s-au ţinut în case închiriate, până în 1932, când s-a construit un local propriu.

La Poiana Grinţieş se afla o şcoală cu un post, titular fiind Eugen Grinţescu. Şcoala avea local propriu cu o sală şi locuinţă pentru învăţător, aşezat într-o frumoasă poziţie, ultima şcoală din judeţ spre hotarul în drum spre Ardeal.

Din această comună s-au ridicat câţiva intelectuali, între care învăţătorii C. Romanescu, C. Simionescu, Elvira Alexandrescu, Virginia Focşa, inginer Emil Romanescu ş.a.

În comuna Bistricioara funcţionau câteva instituţii cooperatiste, printre care o bancă populară, cooperativa de consum „Poiana Grinţieş” şi o cooperativă de exploatare a pădurilor, „Tovărăşia veteranilor”, acestea două din urmă fiind conduse de gospodari vrednici din comună.”

Daniel Dieaconu

Articolul O MĂRTURIE DESPRE GRINŢIEŞ DIN PERIOADA INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Popoarele ovaţionau pe învingători, chiar dacă aceştia le luau, de multe ori, mâncarea de la gură, siluiau femeile sau împuşcau pe cei ce le stăteau în cale. Ăsta-i războiul. Cei ce sunt „pe val fac legea”.

Sovieticii, cu care am fost aliaţi, au luat o „mică” parte din Europa, începând de la Zidul Berlinului şi până prin Caucaz. A scăpat nordul şi sudul continentului.

Mare parte din trupe a rămas „pentru ca nu cumva să se trezească nemţii”. În realitate nu aveau cu ce-i hrăni în ţară şi voiau să impună, cu orice preţ, în ţările ocupate, doctrina marxist- leninistă, care promitea egalitate pentru toată lumea şi mai ales dispariţia „exploatării omului de către om”. Au implementat-o cu puştile, pistoalele, cătuşele şi bâtele în mâini, dar şi cu ajutorul unor localnici ce şi-au vândut cinstea şi sufletul precum Iuda.

În unele localităţi s-au format grupuri de rezistenţă împotriva acestei politici. Au fost lichidate, mai devreme sau mai târziu. „Capii” au fost anihilaţi sau condamnaţi la ani grei de temniţă.

Prin sate mai erau foşti adepţi ai ţărăniştilor sau liberalilor, cele două partide ce se succedau la putere de mulţi ani. Îi „elogia” Caragiale în scrierile Domniei Sale, dar acum unii nu mai sunt, iar ceilalţi, ce au rămas, ne fac să plângem. Nu ştiu dacă era o legătură strânsă între centru şi alegători, dar cert e că majoritaea avea o opţiune politică în funcţie de poziţia socială.

Numai că erau puţini „chiaburi” şi mulţi muncitori. Egalitate! Aceşti „chiaburi” moşteneau terenuri, precum nobilii de prin alte ţări, de la înaintaşi. Nu era vina lor. Cei ce au ştiut să le înmulţească, au făcut-o, alţii au dat faliment. Dar doctrina marxist-leninistă dădea dreptul oricărui „coate-goale” ce-şi termina ultimii bani la cărciumă să acuze un semen, pentru un şpriţ. Unii au obţinut mai mult. Dar tot … au mâncat! Să le stea în gât!

În Grinţieş am aflat despre Ifrim Toader (Toderică Ifrim) ce a avut un dosar pe care scrie ARHIVA OPERAŢIONALĂ înregistrat cu numărul 1652, vol. I, având o dată din 17.08.1959 şi un număr 382/16.03.1968. Urmează o altă filă cu antetul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE – D.R.I.P. Iaşi pe care scrie Dosar individual şi zice că e eliberat la 23.11.51.

Ifrim I. Toader s-a născut pe 3 decembrie 1897 în comuna Bistricioara (azi Grinţieş). În fişa personală emisă de Serviciul Judeţean de Securitate Neamţ, Biroul de Securitate Borca scrie că „ştie 5 clase primare, de profesie fost comerciant (chiabur), serviciul militar satisfăcut Ctg. 1918, la Regimentul 15 Infanterie cu gradul Sergent, căsătorit, cu un copil, avere: 2 case, 10 hectare teren, 2 boi, 2 vaci, oi etc. …”

    În caracterizarea ce urmează se arată că Toader Ifrim a fost membru P.N.Ţ., chiar şi şeful organizaţiei locale. Această activitate „duşmănoasă” a fost continuată şi după 23 August 1944, „în special în campania alegerilor din 1946, insultând activiştii P.P.D”. Nea Toderică avea darul de a flecări, mai zicând ceva despre regim, ba mai comenta şi ştirile pe care le auzea la Radio Londra sau Vocea Americii, făcându-l astfel „un element duşmănos şi periculos”.

Era nevoie de martori care să-si exprime indignarea şi dezacordul faţă de ideile reacţionare ale celui ce-şi spunea părerea şi spera, ca marea majoritate a românilor, că într-o bună zi vor veni americanii şi vor restabili ordinea. Erau mulţi în acele vremuri, după câte am auzit. Şi nu cred că greşesc, pentru că la dosar se află 5 declaraţii ale unor turnători.

O să spicuiesc câte ceva din acuzaţiile aduse de aceştia, care azi par de domeniul Radioşanţului.

Tovarăşul P.C. declară că este profund indignat, deoarece „chiaburul Toader Ifrim a exprimat” mai multor locuitori ideea că Petru Groza a scăpat de nemţi, va scăpa şi de ruşi şi vor veni americanii.

Mai indignat s-a arătat tovarăşul M.V., deoarece pârâtul a afirmat pe 14 aprilie 1950 că vacile sunt mai deştepte şi nu vor colectiv. În opinia aceluiaşi tovarăş, nea Todirică este „ un reacţionar notoriu” care a afirmat că acea casă ce i-a fost luată de comunişti îi va fi redată de americanii ce nu vor întârzia să vină.

Şi al treilea martor D.S.S. are aceleaşi sentimente, deoarece „chiaburul Toader Ifrim” a afirmat că aceşti comunişti ne iau vacile, oile, brânza, şi lâna, dar vor veni americanii şi vor restabili normalitatea.

Şi tovarăşul B.I. a auzit aceleaşi lucruri pe 10 şi 14 aprilie 1950. Ba mai mult, pe 7 mai Todirică îndemna „sătenii să nu dea cota de lână, carne, lapte etc. la cooperativă”.

În toată această perioadă, între Biroul de Securitate Neamţ şi cel din Borca se transmit o serie întreagă de adrese prin care primii cereau să fie identificate şi urmărite „elementele ostile regimului democratic”, iar ceilalţi luau declaraţii şi întocmeau cu migală dosare.

În rechizitoriul întocmit de Serviciul de Securitate Judeţean Neamţ numitul Ifrim I. Toader este caracterizat ca „un element viclean şi rafinat, fiind capabil de a duce orice acţiune duşmănoasă contra Securităţii Poporului”. Sunt aduse ca probe mărturiile celor „ce iubesc democraţia”, toţi membri P.M.R. Se propune „încadrarea în U.M. pe timp de doi ani”. Sentinţa a fost de 12 luni conform Decretului 57/16.VI.1950 a MAI pentru că „a dus instigaţii în rândul ţăranilor săraci răspândind informaţii false şi tendenţioase în scopul de a discredita regimul nostru”.

Printre cei „suspecţi” şi condamnaţi se aflau: Ifrim Toader din Bistricioara, Dorneanu Haralambie din Broşteni, Olaru Gheorghe din Borca şi Mujdei Dumitru din Mădei, potrivit notei de informare nr. 117/14123 din 17 noiembrie 1950, în care se cerea: „luaţi de urgenţă măsuri ca imediat să întocmiţi o evidenţă a familiilor şi rudelor celor care au fost ridicaţi şi trimişi cu domiciliul forţat în alte regiuni (Constanţa) să fie supraveghete, pentru a nu coresponda cu cei în cauză şi să se distrugă orice corespondenţă”.

O mică parte a condamnării a ispăşit-o la construcţia Barajului de la Bicaz, restul la Poarta Albă (Constanţa). Pe documentul de eliberare se menţionează că în perioada detenţiei a fost un „lucrător bun, purtare corectă, promite în viitor de a merge pe drumul adevărului. A recunoscut că a greşit în trecut. Nu s-a manifestat ostil regimului nostru democratic”.

Despre această perioadă nu prea vorbea. De fapt, după ce s-a întors la gospodărie evita orice discuţie despre regim sau americani. S-a apucat de muncă alături de soţia Ioana. I-au mai rămas „2 case, 4½ ha teren, 2 boi, 3 oi şi una vacă din 7½ ha teren şi aceeaşi avere menţionată mai sus, plus cârciuma”.

A fost filat în continuare, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată între Direcţia Generală a Securităţii Statului-Regiunea Bacău şi Biroul Raional de Securitate-Ceahlău, dar nu a mai repetat greşeala din trecut.

Astfel a mai fost închisă o gură, a mai fost înfrântă o voinţă. Unii au pierdut ani buni din viaţă, s-au îmbolnăvit sau chiar au murit în aceste „lagăre ale muncii”, iar alţii au turnat pentru câteva facilităţi oferite de regimul de tristă amintire.

Ilie Alexandru

Articolul Să dezgropăm morţii! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul Personalitatea lunii – IULIAN SĂNDULACHE apare prima dată în Ecoul muntilor.

        -Măi Ionică, vezi tu stâncile aestea de prin apa Bistriței?

-Da, le văd !

-Aici îi spune Bistrița la Toance! Aici e spaima plutașilor, trebuie să fii tare iscusit să treci cu pluta.

Următorul popas l-au făcut la Pârâul Șarpelui, aproape de Crucea, iar nu după mult timp se opresc în loc și-i zice băiatului:

-Măi Ionică, vezi tu dâmbul aista?

– Îl văd!

-Aicea îi spune Dâmbul Colacului, aicea Bistrița încetinește dintr-odată făcând un vârtej grozav și se mai spune că tot aici are cea mai mare adâncitură a ei.

Apoi au ajuns la un loc numit Gura Chirilului şi acolo au luat-o pe un parâu în deal, spre munte. În vreme de amiază au ajuns la stână unde îi aștepta starețul, doi călugări și câțiva ciobani.

-Bine v-am găsit! zise moș Toader.

-Bine ai venit! răspunse starețul. Bag seamă că te-ai ținut de cuvânt și-ai adus un băiat care să aibă grijă de miei, dar e cam prea mic și bicisnic.

-Mic-mic, zise moș Toader, dar este harnic și inimos; știe rânduiala cu animalele și o să facă treabă bună.

Starețul îl întreabă pe băiat:

-Cum ti chiamă, măi băiete?

-Ionică mă chiamă, Părinte!

-Măi Ionică, dacă tu o să ai grijă de miei și o să-i porți bine în umblarea lor și de te-i descurca până la toamnă la răscol îți voi da ca simbrie un berbecuț și o mieluță care o să-ți placă ție.

-Bogdaproste, părinte! zise copilul.

A doua zi, Ionică și-a luat în primire turma de cârlani, traista cu merinde și a plecat în munte. La amiază poposea într-o poieniță pentru a mânca boțul de mămăligă cu brânză, iar uneori mai avea doi trei colaci uscați și o sticlă cu lapte. Ionică și-a ales mieii promiși, iar în fiecare zi îi chema și-i hrănea cu mâncarea lui. Dacă colacii erau piobani din Stulpicani, unul era Anton, iar celălalt Țâlică. Ei știau că undeva la o stâncă din munte era o scobitură, iar în ea era o raniță. Se spune că un vânător sau un haiduc au lăsat un bagaj cu niște lucruri în el. Cei doi ciobani împreună cu Ionică s-au sfătuit să meargă și să găsească ranița. Zis și făcut. Odată ajunși în dreptul stâncii, au constatat că pentru a intra în posesia raniței trebuia ca unul dintre ei să coboare în hău cam 10-15 m adâncime. Cel mai ușurel era nimeni altul decât Ionică. L-au legat cu o sfoară de subsuori și i-au dat drumul din vârful stâncii până jos. Ajuns în scobitura stâncii asupra băiatului s-au năpustit o pereche de uli care aveau cuibul acolo. Copilul a strigat:

-S-au năpustit ulii asupra mea!!!

Cei doi au răspuns:

-Apucă repede ranița aia și noi te vom ridica!

Zis și făcut! Curiozitatea era foarte mare. Rucsacul era din piele de vițel, în interior au găsit un capsar (armă de vânătoare cu o țeavă), o pungă tot din piele de vițel plină cu plumb și o altă pungă mai mică plină cu galbeni. Bucuroși nevoie mare, cei doi adulți i-au zis lui Ionică:

-Pentru curajul tău îți dăm doi galbeni, dar nu trebuie să faci vorbă cu nimeni despre cele întâmplate.

În apropierea stânii au ascuns comoara într-un loc sigur, iar pe Ionică l-au sfătuit unde ar fi bine să-și ascundă și el cei doi galbeni ca nu cumva să-i găsească cineva. Zilele s-au scurs, cu bune, cu rele; toamna a sosit în cele din urmă.

A sosit ziua răscolului, ziua mult așteptată de copil, dar mare i-a mai fost dezamăgirea, deoarece starețul nu i-a mai dat mieii promiși, galbenii nu i-a mai găsit, mult nu a crescut pentru că mâncarea lui o împărțise cu oile, așa că toamna a început în sufletul băiatului. Alături de moș Toader s-a reîntors acasă în Poiana Cireșului, deznădăjduit, supărat, necăjit, cu opincile sparte, hainele rupte și cu mâinile goale.

Vremea a trecut, a crescut mare alături de cei trei frați ai săi, a mers în armată voluntar, a prins războiul din 1944, reîntorcându-se teafăr în satul natal. A fost gospodar, crescător de animale, iar în 1948 a ajuns pădurar la Ocolul Silvic Ceahlău.

A plecat la cele veșnice în 2013, la aproape 92 de ani.

A povestit Aurel IFRIM, a consemnat Roxana GABOR TĂNASE.

Articolul O poveste cu un Ion de demult pe Rarău apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Bălţăteşti, pregătirile de luptă au început imediat: „Pe un deal vis-a-vis de conac se amenajase un poligon de tragere la ţintă pentru antrenarea celor neştiutori şi pocneau războinic de dimineaţă până seara”. Domnitorul aflase însă de aceste pregătiri şi poruncise prefectului de Neamţ să se convingă personal la faţa locului de starea lucrurilor”. Prefectul vede sosirea în curtea conacului a grupului de ţărani înarmaţi, în frunte cu Gheorghe Cantacuzino: „Circa 25 de călăreţi se aşezară pe două rânduri. Erau pădurari veniţi de departe din Carpaţi, împreună cu alţi câţiva războinici, amatori de aventuri … aveau poftă de luptă în ochi: cavalerie în carne şi oase”. Acesta i-a motivat prefectului prezenţa acelei trupe „din cauza bandelor de hoţi din munţi”.

Gheorghe Cantacuzino era convins că în cursul zilei vor sosi şi celelalte grupuri de ţărani înarmaţi în frunte cu boierii lor, dar „s-a făcut seară târziu şi nu a venit nimeni”. Când însă se pregăteau de culcare „a intrat în curte un echipaj de poştă”. Emisarul le-a relatat faptul că la Iaşi fuseseră arestaţi şi trimişi spre Dunăre 13 tineri revoluţionari, printre care şiHangu, Bălţăteşti, Bistricioara , dar aceştia reuşiseră să fugă de sub pază. Maria Cantacuzino, venită de la Iaşi, i-a avertizat că domnitorul trimisese „o companie de infanterie şi 50 de arnăuţi”, dar cei de la conac au stabilit că este mai bine este să rămână decât să fugă spre Ardeal.

La conacul din Bălţăteşti s-au adunat ulterior mai mulţi revoluţionari moldoveni, inclusiv Vasile Alecsandri în refugiul său spre Ardeal. Cu sprijinul unor unităţi ţariste, mişcarea a fost cu uşurinţă înfrântă, boierii neavând sprijinul maselor largi. S-a spus că numărul  plăieşilor înarmaţi a fost de peste 1000, aceştia fiind recrutaţi din satele din Neamţ şi Suceava, respectiv localităţile Hangu, Bălţăteşti, Bistricioara şi Borca.

Vasile Alecsandri, ca unul care cunoştea aceste locuri, după reprimarea revoltei de la Iaşi din martie 1848 a scăpat cu câţiva tovarăşi şi s-a îndreptat spre Transilvania. A poposit şi la Palatul Cnejilor, la Hangu. Tinerii revoluţionari au încercat să organizeze o rezistenţă în spatele zidurilor, mizând şi pe sprijin din partea localnicilor. Dar domnitorul a trimis trupe de lefegii, numeroase şi credincioase, şi conştienţi de inulitatea unei rezistenţe, revoluţionarii au trecut munţiii în Ardeal. Se spune că atunci ar fi scris Alecsandri frumoasa poezie „Adio Modovei”. Cu emoţionante versuri, Alecsandri părăsea Moldova:

„Eu te las, ţară iubită,

                   De-al tău cer mă depărtez,

                   Dar cu inima cernită,

                   Plâng amar, amar oftez!”.

Dionisie SAVIN

Articolul „Zavera” de la Bălţăteşti la anul 1848 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cei care s-au născut în acele vremuri şi înainte de 1960, când a fost construit  barajul Bicaz, cel  care a schimbat în totalitate zona noastră, încă mai au pe actele de identitate ca şi localitatea de naştere – comuna Bistricioara.

Inventarul aduna în acele vremuri grele tot ce deţinea comuna, statul şi judeţul în localitatea Bistricioara, ce se întindea de-a lungul cursului râului Bistricioara. Comuna în 1941 se întindea de la Pintec – Bradu până undeva sub lacul de acumulare Izvorul Muntelui şi cuprindea satul Bistricioara care acum aparţine de comuna Ceahlău.

Puţini ştiu că întreaga arhivă de stare civilă anterioară anilor 1960 a satului Bistricioara, se află la Grinţieş. În 1941 comuna noastră ce azi poartă alt nume, avea în componenţă 4 sate: Poiana, Grinţieşul Mare, Grinţieşul Mic şi Bistricioara.

Inventarul anului 1941, identificare în comuna noastră, împărţite pe sate, bunuri ale comunei, ale judeţului şi ale Statului.

Satul Poiana

Bunurile comunei: localul primăriei, teren, mobilier, islazuri (Poiana Tiharaie, Pietrele Roşii, Răchitiş, Faţa şi Dosul Grasului, Curmătura lui Sfarghi, Fundoaia, Piciorul Mărului, Curmătura, Golul Primăvărători, Arsiţa Pintec, Piciorul Bradului, Ciumărca), 10 poduri şi drumuri comunale pietruite.

Localul primăriei şi postul de jandarmi ce funcţionau acolo avea o suprafaţă de 190 mp, 10 camere şi erau construite în anul 1900 din cărămidă, cu acoperişul de tablă. Locul şi forma clădirii nu s-au schimbat mult din anii 40, clădirea actuală păstrând forma iniţială. În anul 2022, acoperişul a fost refăcut în forma iniţială a clădirii.

Bunurile Statului: localul bisericii de 102 mp, cimitirul, terenul bisericesc, şcoala nr. 3, folosită din anii 1900 şi teren şcolar.

Biserică „Adormirea Maicii Domnului” apare în inventar ca şi construită în 1864, din piatră, acoperită cu şindrilă, şi „bine întreţinută”.

Şcoala, în suprafaţă de 187 mp cu 6 camere, a fost dobândită prin donaţie în anul 1900. Era construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, fiind „bine întreţinută”.

Judeţul Neamţ avea un singur bun de inventar în satul Poiana al comunei Bistricioara: un aparat telefonic aflat în localul primăriei. Marca Ericcson.

Satul Grinţieşu Mare

Bunurile comunei: islazul Frasin, Arşiţa lui Ilie, drumuri comunale şi poduri comunale. Bunurile Statului: localul bisericii, teren cimitir, teren bisericesc, local şcoală nr. 4, teren şcolar. Biserică „Duminica Tuturor Sfinţilor” este clădită din lemn în anul 1793, acoperită cu şindrilă, „este bine întreţinută”. Aparţine cultului creştin ortodox.

Localul şcolii nr. 4 – Grinţieşu Mare a fost construită pe un teren donat, clădirea de 172,50 mp fiind ridicată de locuitorii comunei în 1932, din lemn, avea 8 camere şi era folosită de elevi şi de către directorul şcolii.

Satul Grinţieşul Mic

Bunurile comunei: islazul Dealul Gol, drumuri comunale şi poduri.  Bunurile Statului: local de şcoală nr. 1, terenul şcoală. Localul de şcoală nr. 1 a fost construit în anul 1902, din cărămidă, acoperită cu tablă, avea 7 încăperi, toate „bine întreţinute”, având o suprafaţă de 193 mp.

Satul Bistricioara

Bunurile comunei: local vechi al primăriei, terenul primăriei, izlaz Măluşteţ, drumuri comunale şi poduri comunale.

Localul vechi al primăriei construit în jurul anului 1880 se afla în anul 1941 în ruină. Clădirea avea 7 încăperi, era din lemn, acoperită din şindrilă.

Bunurile Statului: un local Bisericesc nou, un local Bisericesc vechi, teren cimitir, teren bisericesc, local şcoală nr. 4, teren şcoală,

Localul Bisericesc nou, „Sfinţii Voevozi”, construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, „bine îngrijită”. Biserica aparţinea cultului creştin ordodox.

Local Bisericesc vechi „Sfinţii Voevozi” apare construită din lemn, acoperită cu şindrilă, „bine întreţinută”.

Localul şcoală nr. 4 a fost construită pe un teren donat, ridicată din cărămidă, acoperită cu tablă, 4 camere „bine întreţinute”. În 2 camere locuia directorul şcolii.

Inventarul a fost realizat în anul 1940 – 1941 de către Dumitru Ichim – primar,  Traian Repcuic – pretor, Dumitru Simionescu – notar, Ilie Bortişcă – preceptor, în calitate de membri ai comisie de inventariere şi sub semnătura lor se certifica exactitatea sumelor şi a proprietăţilor comunei, într-o încercare de a se cunoaşte întinderea proprietăţilor din România, ameninţată deja de cel de-al doilea război mondial care aruncase întreaga Europă în flăcări şi avea să modifice graniţe, proprietăţi şi să distrugă vieţi.

Oana Raluca CIUCANU

Articolul Comuna Bistricioara la 1941 apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Bistricioară, curgi la vale/ Şi vezi multe-n a ta cale/ Eşti limpede ca cristalul…”. Era odată…

M-am născut acum vreo şaizeci şi doi de ani pe malul stâng al Bistricioarei, într-un bordei: o cameră de cinci pe şase şi o bucătărie de doi pe cinci. Doamne, ce frumos era! Din mai până-n septembrie dormeam cu geamul deschis. Toată noaptea auzeam susurul apei. Dimineaţa, pe la patru începeau să cânte păsările. Apoi soarele îmi bătea în geam, dându-mi „Bună dimineaţa!”.

Mă uitam după mama şi o vedeam venind de la „vale” cu ceaunul în mână. Făcea mâncarea de dimineaţă, apoi, după ce răsturna mămăliga, punea deasupra ceaunului un tifon găurit, aşeza tuciul în apă şi, în jumătate de oră, îl scotea plin de grindei, zlăvoci, boişteni. Ciorba era asigurată.

Pe vremea aceea mai circulau plutele. La Moci era un şpraiţ, un fel de baraj, la Milea Platon. Când se oprea apa, rămânând cam jumătate din debitul normal, în bălţi era peşte mărunt cât lumea. Puţini erau cei care luau câte ceva. Se uitau la cei mai mari.

Îmi amintesc că eram mic şi mergeam cu mătuşa mea, Lucreţia, la fân la un vecin. M-a luat în cârcă, pentru că apa era cam dublă ca adâncime faţă de acum. A observat că pe malul celălalt se zbătea ceva. M-a lăsat, a trecut apa şi s-a întors cu un peşte aproape cât mine de lung. Era o lostriţă lovită de o plută. Avea doar vreo opt kilograme şi jumătate.

Am mai crescut şi toată ziua eram pe baltă. Făceam baie şi pescuiam. Ce viaţă fericită! Nu eram intrat în şcoală, iar vara părinţii mei mergeau pe la Barasău, cu alţi vecini, la zmeură. Era un câştig: un kilogram de zmeură se plătea cu patru lei. Tot atât era şi o pâine neagră. Aţi cules vreodată zmeură din pădure, din zmidă?! Crengi, urzici, şerpi, muşte… Câte boabe de zmeură intră la un kilogram?!

De luni până sâmbătă eram stăpânul casei. Aveau ai mei un cal, o vacă, un viţel, un porc, cinci-şase miei, zece-douăsprezece găini, iepuri, nu ştiu câţi, căci de multe ori mâncau cu şobolanii (se oploşiseră şi ăştia câţiva) şi eu nu ştiam să număr peste zece. Făceam treburile, duceam lapte la contract (vaca o mulgea o mătuşă) şi aveam timp şi de hârjoană.

Doamne, mai întoarce vremurile! Alergam pe prund cu picioarele goale, săream în apă, ne bălăceam, ieşeam pe mal şi ne întindeam pe nisipul fierbinte. „Duceam” o gospodărie şi aveam timp şi de năzdrăvănii. Ne era sete, beam apă din Bistricioara. Spuneau bătrânii că dacă „trece de nouă pietre e curată”. Dar acei înaintaşi ai noştri considerau că apa e sfântă: nu aruncau o mizerie, cât de mică, în ea, iar dacă vedeau pe cineva care încerca să „spurce apa” era ocărât şi marginalizat. Oricine voia să mănânce un păstrăv, clean, lipan, mreană, scobar etc. era de ajuns să meargă cu o japă de alun, o bucată de lăţ, un cârlig, uneori făcut şi dintr-un bold, o oră şi prindea trei, patru bucăţele. Dar civilizaţia a urcat şi la munte, drumul naţional a fost asfaltat şi s-a electrificat comuna. Adio praf, adio lămpi cu petrol… Mai ales curentul electric a fost ca o mană cerească. La ce nu foloseşti energia?! Unii au descoperit că un fir introdus în apă face ca „tot ce mişcă să nu mai mişte“. De la insecte, larve şi până la peştii cei mari au căzut pradă lăcomiei. Şi, ce e mai dureros, erau culeşi doar cei mari, cei mai mici şi mijlocii rămânând să putrezească pe malul Bistricioarei.

După 1990 s-au retrocedat multe hectare de pădure. Iarăşi s-a făcut bine de trăit. La trei case era un gater. Oamenii aveau de lucru. Numai că se adunau munţi de rumeguş. Ce puteai face cu el?! Salvarea a venit tot de la apa Bistricioarei, care a cărat spre lac zeci de tone de deşeuri lemnoase. Rumeguşul putrezit e un bun îngrăşământ, dar cel fin, depus pe branhiile peştilor îi sufocă. Şi, ca un blestem, la cele amintite, s-au adăugat sticlele de toate felurile, ambalaje, haine uzate, animale moarte, tot ce e de prisos în gospodărie. Apa a devenit o groapă de gunoi încăpătoare şi primitoare. Ea curge neobosită spre lac, doar că e mai slăbuţă, mai împuţinată. Undele, altădată limpezi, sunt tulburi şi spumoase. Susurul dulce seamănă cu o doină de jale. Dar cine s-o asculte?! Peştii au devenit o raritate, iar de cutezi să o treci, rişti să te alegi cu iritaţii sau alte boli de piele.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Treziţi-vă!!! apare prima dată în Ecoul muntilor.