Pentru Alexandru, volanul TIR-ului reprezintă responsabilitate și sursa principală de venituri, dar, în schimb,  aparatul foto reprezintă libertatea de a visa, pe care nimeni nu i-o poate confisca.

Cursele sunt lungi, obositoare și necesită atenție sporită, însă gândul că după ce-și termină cursa, se va întoarce la cei dragi, îi dă aripi. Odată ajuns acasă, după câteva ore binemeritate de odihnă, își „lustruiește” obiectivul aparatului de fotografiat/ filmat și…trece la treabă. Dacă îl suni, sigur îți va răspunde că filmează un videoclip pentru copiii Asociației Culturale „Eu Cred”, ori surprinde prin ochiul magic al obiectivului său niște peisaje mirobolante din inima Ceahlăului, Tarcăului sau Hășmașului, ori imensitatea și luciul feeric al Lacului Bicaz. Dacă îi ceri ajutorul, niciodată nu te refuză, chiar dacă urmează să plece în cursă sau este obosit. Rațiunea, echilibrul, responsabilitatea, sunt principalele sale calități, care îl fac iubit și apreciat, atât la locul de muncă, cât și în comunitatea în care trăiește. Pas cu pas, Alexandru a devenit de ceva timp, omul care promovează prin imagini și video, micuții artiști ai Asociației Culturale „Eu Cred”, printre care se află și fiul său- David, în vârstă de 9 ani, pe care, de altfel, l-a „predat” celor de la „Eu Cred” încă de la vârsta de 6 ani neîmpliniți pentru a învăța tainele chitarei și a se integra în această frumoasă comunitate în care copiii și tinerii sunt angrenați în activități educative culturale și artistice, care au depășit demult granițele județului.

În mirifica lume a imaginilor, Alexandru descoperă liniștea, dar în spatele volanului își pune la încercare răbdarea și echilibrul, iar ambele abordări îl definesc ca un om echilibrat, atent și sensibil , iubitor de viață în toate expresiile ei. De altfel, chiar Alexandru spune că aparatul foto îl ajută să găsească frumusețea acolo unde alții o ignoră, iar fotografia este modul său de a lăsa emoțiile să vorbească sau chiar să oprească timpul în loc.

Mirabela- sufletul- pereche care îi oferă sprijin și încurajare

Întotdeauna, Dumnezeu aduce la un loc oameni care împărtășesc aceleași valori, dar la Alexandru a fost mai mult: i-a dăruit o soție cu același suflet curat, care-i stă alături de fiecare dată, îl sprijină și îl încurajează în tot ceea ce face. Mai mult decât atât, i-a dăruit un fiu minunat, care nu putea fi altfel decât după chipul și asemănarea lor. David-Matei- fiul Mirabelei și al lui Alexandru este un artist în devenire, care iubește muzica, în special chitara, iar de câțiva ani  este implicat în toate proiectele muzicale ale Asociației Culturale „Eu Cred”.

Mirabela este cea care îl încurajează pe Alexandru să nu renunțe la fotografie, chiar dacă  programul devine obositor. Ea îi amintește să creadă în talentul său chiar și în momentele în care el are senzația că lumea se mișcă prea repede. De fiecare dată, Mirabela îl așteaptă pe Alexandru și împreună „pun la cale țara”. Ea este dovada clară că bunătatea  este o adevărată vocație, nu doar un gest, uneori formal. Împreună formează o echipă formidabilă, în care fiecare-și știe rostul- rost care nu se măsoară în roluri, ci în iubire și determinare.

Mirabela este asistent medical la Spitalul or. Bicaz , la secția de Pediatrie. Nici nu putea să aibă o altă meserie, având în vedere dragostea și empatia pe care le manifestă față de copii. Chiar dacă meseriile lor sunt diametral opuse ( Alexandru- șofer, iar Mirabela- asistent medical), pasiunea de fotografie este ceea ce îi unește, Mirabela fiind de multe ori cu aparatul foto, suplinindu-l cu succes pe Alexandru sau ajutându-l, acolo unde mai era nevoie de un om. Dacă meseria lui cere precizie, atenție și curaj, meseria ei empatie, dar amândoi iubesc viața și frumusețile ei în egală măsură.

David- Matei – mândria și visul lor împlinit

Universul existenței soților Ichim,  Mirabela și Alexandru este băiețelul lor, David- Matei, care, în ciuda vârstei lui fragede, de doar 9 ani, a gustat din tot ce înseamnă muzică de calitate, poezie. David este cel care intonează a capella Imnul de Stat, la fiecare eveniment cultural al Asociației Culturale „Eu Cred”. Mai mult decât atât, David, ușor timid,  a început să-și compună singur piesele, atât textele, cât și liniile melodice, iar părinții lui nu pot decât să fie mândri și conștienți în același timp că visul lui David este și visul lor, motiv pentru care au obligația de a investi, pe lângă bani și mult suflet pentru a-l sprijini să ajungă sus, acolo unde-și dorește.

Nu de puține ori, atunci când degetele fine ale lui David, mângâie corzile chitarei, ochii lui părinților au fost văzuți umezi, semn că mesajul lui David, a ajuns în sufletul lor. Ca simplu cititor al acestui articol, aș putea să-mi imaginez cum  se desfășoară o seară în care familia este împreună: casa lor devine o scenă mică și intimă, tatăl fotografiază, mama ascultă, iar fiul cântă- un trio perfect, unit prin emoție și sensibilitate.

Alexandru Ichim: lecție vie despre echilibru

         Filmare realizată de Alexandru Ichim

Lumea de astăzi este una grăbită, în care tabla de valori este răsturnată, iar frumusețile vieții sunt, adeseori, tratate cu indiferență, însă există oameni ca Alexandru Ichim, care-și regăsesc echilibrul între responsabilitatea jobului și pasiune, între drumul profesional și drumul sufletului. El este dovada că în viață nu trebuie să alegi între a munci și a visa, ci poți să le faci pe amândouă, cu condiția să ai lângă tine oameni care cred în tine. Volanul TIR-ului îi oferă direcție în viață, însă fotografia îi să sens vieții, iar familia puterea de a trece peste orice obstacol.

Alexandru Ichim construiește zilnic ceva ce nu poate fi imortalizat în fotografie și nici redat prin cuvinte: o viață frumoasă trăită cu inima!

Marius Coşerariu

Articolul VIAȚA ÎNTRE ÎNTRE FAMILIE, VOLAN ȘI… OBIECTIVUL FOTO ,,Alexandru Ichim – mereu pe drumuri, inspirat de imagini, dar mereu întors acasă la cei dragi” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zona în care se află clădirea este încadrată de munți acoperiți de păduri de conifere, cu pante line ce coboară spre apele Bistriței. În acea vreme, accesul era mai dificil decât astăzi, iar o călătorie până la Bicaz era o adevărată aventură. Tocmai această izolare parțială îi conferea farmecul de refugiu ideal pentru familia regală. Construcția casei a fost gândită cu un plan simetric, cu o arhitectură sobră, dar elegantă, potrivită atât pentru confortul unei reședințe, cât și pentru întâlniri oficiale. Materialele folosite au fost de cea mai bună calitate a timpului, iar finisajele interioare reflectau bunul gust și atenția la detalii specifică epocii.

Un episod deosebit din istoria clădirii s-a petrecut la 6 iulie 1918, când regele Ferdinand și regina Maria au sosit la Bicaz împreună cu principesele Mărioara, Ileana, Elisabeta și principele Nicolae. Era o perioadă grea pentru România, aflată încă sub umbra Primului Război Mondial, iar familia regală căuta locuri unde să se odihnească și să se reculeagă. Vizita a fost un prilej de mare bucurie pentru localnici, care au avut ocazia să-i întâlnească personal pe suveranii țării. Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea și spiritul său artistic, a notat în jurnal impresiile despre loc: munți liniștiți, ape limpezi și oameni simpli, dar primitori, într-un colț de țară pe care îl descria:

„Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesu­in­du-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară…”

„Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare…”

„Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.”

(Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

Anii au trecut, iar clădirea avea să fie martora unui alt moment istoric major. În toamna anului 1939, în plin context al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Poloniei, Ignacy Mościcki, a găsit adăpost aici. Fugise din țară după invazia simultană a Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar România i-a oferit refugiu temporar. Între 19 septembrie și 4 noiembrie 1939, Reședința Regală din Bicaz a devenit, pentru câteva săptămâni, un loc al deciziilor importante și al negocierilor discrete. Evenimentul este marcat astăzi de o placă memorială pe fațadă, care amintește trecătorilor că, pentru scurt timp, acest colț liniștit al Neamțului a fost implicat în istoria Europei.

După 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, soarta domeniilor Coroanei s-a schimbat radical. Toate au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Reședința Regală din Bicaz a fost preluată de administrația locală și, în 1960, odată cu declararea Bicazului ca oraș, a devenit sediul Primăriei. Funcția sa administrativă a dominat următoarele decenii, însă valoarea istorică a clădirii a continuat să fie recunoscută de localnici.

În ultimele decenii, au existat discuții și planuri de restaurare. Un proiect ambițios, realizat în colaborare cu Muzeul Național de Istorie și Complexul Muzeal Județean Neamț, propunea reabilitarea completă a imobilului și transformarea unei părți într-un muzeu local dedicat istoriei Bicazului și legăturilor sale cu familia regală. Între timp, clădirea a început să sufere: infiltrațiile de apă au afectat fundația și pereții, treptele s-au deteriorat, iar fisurile din ziduri pun în pericol siguranța spațiilor.

Cu toate acestea, locul continuă să fie un punct de atracție. În ultimii ani, evenimente precum „Caravana Centenarul Încoronării” au readus aici vizitatori din întreaga regiune, dornici să afle poveștile din spatele zidurilor. Cei care vin rămân impresionați nu doar de arhitectura casei, ci și de sentimentul că pășesc pe urmele unor figuri importante din istorie: regi, regine, diplomați și chiar șefi de stat străini.

Astăzi, Reședința Regală din Bicaz reprezintă mai mult decât un sediu de primărie. Este o punte între trecut și prezent, între memoria colectivă și viața de zi cu zi a orașului. Restaurarea ei ar putea transforma acest loc într-un centru cultural și turistic de prim rang, unde vizitatorii să descopere nu doar istoria locală, ci și povești despre regalitate, război, exil și renaștere. Păstrarea clădirii nu ar fi doar o datorie morală față de generațiile trecute, ci și o investiție în viitorul comunității.

Dacă zidurile ar putea vorbi, ar spune povestea unui loc unde liniștea munților a fost martoră la întâlniri regale și refugii diplomatice, unde oamenii simpli au privit cu emoție defilarea unei familii regale și unde, în ciuda trecerii timpului, spiritul istoriei încă plutește în aer. Salvarea acestui monument ar însemna nu doar reparații și renovări, ci readucerea la viață a unui simbol al Bicazului, capabil să inspire mândrie și să atragă vizitatori, așa cum a făcut-o și în urmă de mai bine de un secol.

Maya-Mihaela BICĂJANU

Articolul Reședința Regală din Bicaz – între glorie și uitare apare prima dată în Ecoul muntilor.

În perioada 23-28 iulie 2025, Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca a organizat la Bicazu-Ardelean,  o tabără dedicată copiilor și tinerilor cu veleități artistice, în cadrul unui proiect mai amplu finanțat de Consiliul Județean Neamț, printr-un proiect aprobat în baza Legii 350/2005 privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri alocate pentru activități nonprofit de interes general. La această tabără au participat copii și tineri din județul Neamț, dar și din alte zone ale țării, care s-au întrecut în cadrul unui concurs de interpretare a muzicii folk, au cântat în deschiderea spectacolelor de muzică folk desfășurate seara și, lucru inedit, au fost încurajați să compună poezii pretabile de a fi cântate. De asemenea, cei cu talent la desen, au realizat adevărate opere de artă, atât din creion, cât și folosind  culori. Toate aceste creații au fost cuprinse într-o antologie de poezii și desene, intitulată sugestiv „Antologia care cântă prin poezie  și vorbește prin desen”, cu o prefață- argument realizată de inițiatorul proiectului, Mihai Coșerariu, care este și antololog. Antologia a fost realizată  într-un tiraj de  100 de exemplare ( ISBN 978-606-48-13456-6  821.135.1 , Editura „Studis” Iași) iar autorii poeziilor sunt: Anisia  Alisa Dobrescu- Pângărați, Casian-Silvian Borșuc- Grințieș, Maia Topliceanu- Bicazu-Ardelean, Nectarie Panaite- Hangu, Ștefania Bulache- Piatra-Neamț, Antonia Zabulic, Alisa Funingănă și Maya Căpitanu- Roznov, Andreas Albert- Piatra Neamț, Andreea Vodă- or.Luduș, jud. Mureș și Ștefan Grasu- Tarcău. Frumoasele desene care au dat culoare acestei antologii au fost realizate de Alexia Rusu- Hangu, Ștefania Bulache- Piatra-Neamț, dar și de Nicolai Dilevschi- din Rep. Moldova, elev la Liceul de Arte din Brașov.

Copiii – artizanii  unei seri de poezie și muzică folk

Ținând cont de complexitatea materialului realizat exclusiv de copii, a fost imperios necesar ca această antologie să fie prezentată într-un cadru oficial și astfel, într-o atmosferă caldă și prietenoasă oferită de restaurantul „Hanul cu Povești”, copiii, semnatari ai poeziilor și desenelor din „Antologia care cântă prin poezie și vorbește prin desen” au urcat pe scenă pentru a-și recita propriile creații, dar și pentru a  cânta melodii din repertoriul personal, precum și din repertoriul național al muzicii folk. Momente emoționante au oferit Anisia Alisa Dobrescu, Ștefan Grasu, Casian-Silvian Borșuc și Nectarie Panaite, care și-au recitat propriile poezii, dar și Răzvan Eduard Tanislav, Cosmin Gabriel Caia, David-Matei Ichim, Alexia Rusu și Nectarie Panaite, care au interpretat la chitară din cântecele personale și cele mai cunoscute din muzica folk.

Publicul prezent a fost cucerit de sinceritatea și sensibilitatea  versurilor recitate și cântate, dar și de curajul micilor artiști, care au dovedit că poezia poate prinde glas chiar din vocea celor care o scriu. La manifestare au fost prezenți reprezentanți ai Asociației Culturale „Eu Cred”, dar și reprezentanți ai Asociației „Pro Grințieș”- un partener de nădejde al Asociației Culturale „Eu Cred”, precum și cadre didactice, părinți și reprezentanți ai mass-media locale, care au sprijinit activ promovarea acestei inițiative frumoase și inedite.

De remarcat că evenimentul a debutat cu prezentarea unui material video realizat de Alexandru Ichim, care a cuprins momente din activitățile derulate în cadrul taberei, publicul prezent retrăind cu nostalgie acele momente deosebite din vară.

„Prin această activitate, organizatorii au dorit să pună accentul pe rolul educației culturale, dar și pe importanța descoperirii și cultivării talentului artistic în rândul copiilor. De altfel, așa cum au afirmat organizatorii, scopul este acela  de a le oferi copiilor un spațiu în care să se manifeste artistic, să capete încredere în propriile talente și să descopere bucuria de a împărtăși emoții autentice prin artă.

La finalul evenimentului, copiii au fost răsplătiți cu câte 5 exemplare din antologia „care cântă prin poezie și vorbește prin desen”, lucrare care reunește creațiile lor literare și plastice. Cărți au fost oferite și cadrelor didactice și celor prezenți în public, ca semn de apreciere pentru implicarea și susținerea acestui demers cultural.

Atmosfera de la Hanul cu Povești a fost una de sărbătoare, plină de zâmbete, aplauze și momente de emoție autentică. Evenimentul a devenit, astfel, o lecție vie despre puterea artei de a uni oameni și generații.

Proiectul „Tabăra Micilor Vedete- Dăm Folk” urmărește descoperirea și formarea copiilor talentați prin activități de creație lirică, muzicală și plastică, iar cartea  prezentată ar putea fi catalogată ca o antologie care unește cuvintele, notele muzicale și culorile. „Tabăra Școala Micilor Vedete Dăm Folk” este dovada  că atunci când educația se întâlnește cu arta, rezultatul este o comunitate mai bogată în sensibilitate și  încredere în propriile valori. De altfel organizatorii promit că după acest prim pas materializat prin această antologie, urmează volumele 2…3…ș.a.m.d. în care creativitatea copiilor  va fi pusă în valoare.

Marius Mihai Coșerariu

Articolul COPIII CARE DAU GLAS ARTEI: Tabăra „Școala Micilor Vedete- DĂM FOLK” a luminat „Hanul cu Povești” din or. Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

Piatra Corbului se află la intrarea în Cheile Bicazului, pe drumul care leagă Bicazul de Lacul Roșu și Gheorgheni, reprezentând un adevărat reper pentru cei ce străbat această zonă montană. Calcarul din care este formată este o amintire vie a unei epoci îndepărtate, când întreaga regiune era acoperită de ape marine, iar depunerile sedimentare au creat această stâncă impunătoare, care, după ridicările tectonice și milenii de eroziune, s-a transformat într-un simbol al rezistenței și frumuseții naturale.

Numele său provine dintr-o legendă locală plină de dramă și mister. Se spune că o tânără pe nume Corbița, fugind de năvălitorii tătari care îi amenințau familia, și-a găsit sfârșitul aruncându-se în prăpastia stâncii, blestemându-i pe urmăritorii săi. De atunci, Piatra Corbului nu este doar o formațiune geologică, ci și o poveste vie, o emblemă a curajului și a sacrificiului, întipărită în sufletul localnicilor și în istoria locului.

Astăzi, această stâncă monumentală nu este doar un obiectiv turistic, ci un punct de întâlnire între natură, legendă și cultura locală, oferind priveliști spectaculoase și o conexiune profundă cu trecutul acestor meleaguri.

Maya Bicăjanu

Articolul Piatra Corbului – între legendă și realitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nu a reuşit la facultate după liceu, ar fi vrut să intre la Litere la Iaşi, dar concurenţa a fost mai mare decât eforturile sale şi a urmat chemarea sub arme, un an şi patru luni, după cum era în acele vremuri. După satisfacerea stagiului militar obligatoriu, Ion Asavei nu a avut timpul necesar să se pregătească pentru un nou examen la facultate şi astfel a pierdut anul universitar şi dat examen la o Școală Postliceală de Biblioteconomie din București, absolvind în 1973.

După absolvire, după regula vremii,  a fost repartizat la Biblioteca Județeană Neamț, care avea însă posturile blocate și a fost nevoit să accepte să lucreze la Biblioteca Orășenească Bicaz. I s-a părut greu să aleagă Bicazul de atunci, un oraş industrial, definit de freamăt muncitoresc, dar şi de griul prafului. Dar a rămas şi nu s-a mai dezlipit de oraş şi biblioteca oraşului. Şi a reuşit să facă din această bibliotecă o instituţie respectată, cu un prestigiu mult peste limitele unui oraş ce şi-a pierdut din puterea economică şi demografică. Aici se făceau lansări de carte ale unor autori cu nume, se ţineau conferinţe, simpozioane, soseau invitaţi personalităţi ale lumii culturale şi ştiinţifice. Şi Ion Asavei avea puterea de a face cunoscute toate faptele culturale ale Bicazului, căci, în paralel cu activitatea de bibliotecar, s-a consacrat şi jurnalisticii. Şi a fost un condei de seamă al jurnalismului nemţean. A fost redactor la „Monitorul de Neamț“ încă de la înființarea acestuia, în 1996. A mai colaborat la „Telegraful“, „Gazeta de Bicaz”, „Răcnetul Carpaților“, „Moftul Neamțului“, „Piatra Corbului”, „Revista Valea Muntelui“, „Catharsis”. A publicat volumul de versuri „Joc de cuvinte“, Editura Sensul Piatra Neamț, 2019, amintit anterior și este coautor al volumului „Orașul mării dintre munți – Bicaz 400: album aniversar”, 2011, coordonatorul volumului Simpozionului  „Orașul mării dintre munți – Bicaz 400” şi al volumului „Caietele oraşului mării dintre munţi”, apărut în 2016. Soţia sa, Ana, a fost educatoare la Bicaz, iar fiul, Ştefan, este redactor al Televiziunii Române, cu realizări profesionale de care părinţii erau foarte mândri.

De „Sânziene”, Cenaclul „Ecoul Munţilor” îşi va aminti, în diverse moduri, de Ion Asavei şi cei care i-au fost apropiaţi sunt invitaţi să ne fie alături.

Daniel Dieaconu

*desen de Ovidiu Stanciu

Articolul De „Sânziene” fără Ion Asavei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Școala Gimnazială ”Constantin Panțiru” a fost reprezentată de trei sportivi ambițioși: Lărgeanu Ana Maria, Ichim Andrei Ștefan și Anisiea Andrei, care au concurat cu multă determinare și au obținut rezultate notabile..

  La categoria VII-VIII, proba fetelor, au avut de alergat 800 de metri, unde Ana Maria a reușit să își mențină un ritm constant pe tot parcursul cursei și, printr-un sprint puternic pe ultima sută de metri, a reușit să urce pe locul III, un rezultat meritoriu care confirmă efortul și seriozitatea antrenamentelor sale.

În proba băieților, categoria VII-VIII, 1000 de metri, Ștefan a demonstrat o formă fizică de excepție și o strategie bine pusă la punct. De la start, a adoptat un ritm susținut, rămânând în prima linie și analizând îndeaproape fiecare mișcare a adversarilor. La jumătatea traseului cu un sprint impresionant, Ștefan a reușit să se desprindă de ceilalți alergători. Energia și determinarea lui s-au făcut remarcate în ultimele secunde, când a trecut linia de finish pe locul I, cu un avans clar față de urmăritori. Finalul a fost spectaculos, iar victoria lui a adus o mare bucurie echipei.

Andrei, cel de-al doilea reprezentant al nostru la 1000 de metri, a avut o cursă dificilă, dar nu a renunțat nicio clipă. În ciuda unei concurențe puternice, el a terminat cursa pe locul VIII, o performanță respectabilă care îi oferă o experiență valoroasă pentru competițiile viitoare.

Atmosfera competiției a fost una vibrantă, cu susținători entuziasmați și un spirit sportiv deosebit. Elevii noștri au demonstrat nu doar talent și rezistență, ci și fair-play și dorința de a-și depăși limitele. Felicitări tuturor pentru munca depusă și pentru rezultatele obținute! Această competiție ne-a arătat că, prin ambiție și antrenament, putem ajunge cât mai sus.

Următoarea provocare ne așteaptă, iar echipa noastră este pregătită să continue pe drumul performanței!

Luiza Haripcă

Articolul Performanțe remarcabile la Crosul de pe Stadionul ”Cimentul” din Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

Oaspeţi de la Broşteni, Grinţieş, Bicaz Chei, Pângăraţi, Poiana Largului, Taşca, Bicazul Ardelean, Bicaz, Tarcău… Numeroşi tineri folkişti din Grupul Eu Cred.

Preşedinte: Marius Coşerariu, secretar Dorina Mucenicu.

Imnul de stat al României l-a cântat superb David Ichim.

Atelier de creaţie fotografică: Sebastian Luca. Expoziţie de pictură – dr. Narcisa Stejărean.

Expoziţie de caricatură: Ovidiu Stanciu, originar din Bicaz, dedicată femeii. A filmat şi fotografiat Alexandru Ichim. Tombolă de produse de înfrumuseţare. Un adevărat caleidoscop!

Casian Borşuc a recitat.

Un moment de virtuozitate – Iustinian şi Muntenii Broştenilor, coordonator Paula Bondar.

Mara Alexa din Taşca şi Cosmin Caia din Bicazu Ardelean

David Ichim, cu un cântec de suflet! Pentru mama…

Geanina şi Matei!

Cosmin Caia şi Marius Coşerariu – virtuozitate şi entuziasm! Un spectator concentrat: Ovidiu Stanciu.

Ghiţă Dandu, rapsodul din Pângăraţi, încinge hanul!

Articolul Cenaclul „Ecoul Munţilor” – întrunirea a II-a, „Hanul cu poveşti”, Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

Regimul urmărea ca prin munca voluntară a tinerilor să fie rezolvată lipsa de muncă necalificată de pe șantier și executarea lucrărilor într-un termen mai scurt decât cel stabilit. Se dorea în același timp educarea în „spirit comunist a unui însemnat număr de tineri, îndeosebi din spațiul rural și realizarea unui cadru favorabil pentru mobilizarea lor și pe alte șantiere ale „planului cincinal”.

Conform protocolului încheiat între UTM și Ministerul Energiei Electrice, tinerii recrutați urmau să asigure forța de muncă pe șantierul tunelului de aducțiune ce făcea legătura între viitorul lac de acumulare și hidrocentrala din satul Stejaru. În perioada cuprinsă între 24 iulie și 20 august 1952 UTM a mobilizat 1000 de tineri cu vârste între 17-21 de ani și 23-30 de ani, numărul urmând să crească până la un maxim de 3500 în anul 1956. Perioada mobilizării nu putea fi mai redusă de patru luni de zile.

Ministerul Energiei Electrice avea obligația să asigure transportul tinerilor până la șantier și costurile legate de cazare, hrană și echipament. În cele patru luni de mobilizare fiecare brigadier primea hrană, echivalentul a 5000 de calorii pe zi, o salopetă, o lenjerie de corp, două cămăși, două perechi de ciorapi, o pereche de oghele, un prosop, trei batiste, o perie de dinți, două mosoare de ață, cinci ace de cusut, o perie de ghete (la patru oameni), o perie de haine (una la 10 oameni), trei cărți poștale, 300 gr săpun de rufe, 200 gr săpun de față, un tub pasta de dinți, o cutie cremă de ghete, un creion, un carnet, 300 de țigări și cinci cutii de chibrituri. Costul întreținerii pentru fiecare brigadier voluntar era de 408 lei/lună. Brigadierii salariați primeau în plus un salariu mediu de 350 lei/luna (în cazul îndeplinirii normei).

Pe lângă câștigul în bani, fiecare muncitor primea un număr de puncte în funcție de munca ce era prestată. Deoarece bunurile de consum pe șantier erau raționalizate, banii în majoritatea cazurilor nu puteau fi folosiți. Ioan Hociung ajuns ca brigadier în anul 1951 la Bicaz, la vârsta de 19 ani își amintește: „… nu puteai cumpăra mai nimic. În funcție de meserie, ți se dădea anual un număr de puncte pentru haine și pentru lucrurile pe care șantierul nu ți le asigura. Aveam 52 de puncte pe un an, dar un costum de haine era 72 de puncte, așa că trebuia să împrumutăm unul de la altul puncte, să ne luam haine pe rând.”

Pentru activitățile desfășurate în timpul liber, Ministrul Energiei Electrice a dispus cumpărarea de echipament sportiv, instrumente pentru înființarea a două orchestre (15 oameni fiecare) și o fanfară formată din 24 de oameni.

Din data de 24 iulie 1952 tinerii ajunși la Bicaz au fost organizați în brigăzi, fiecare numărând între 50 și 150 de persoane. Brigăzile erau împărțite în echipe și conduse de un comandament de brigadă. Fiecare brigadier era dator să îndeplinească sarcinile stabilite de comandament, să „lupte” pentru îndeplinirea și depășirea planului de producție, să respecte programul de lucru, să fie disciplinat în timpul muncii și în timpul liber, să păstreze secretul de șantier, să-și ridice „nivelul politic” și să nu vină în stare de ebrietate în tabără. Pentru a fi cuprinși cât mai mulți brigadieri în structura de organizare din cadrul comandamentelor, s-au înființat funcții și responsabilități privind organizarea, producția, calificarea și problemele sanitare și gospodărești.

Comandamentele de brigadă coordonau munca brigadierilor, urmăreau îndeplinirea planului de producție și sprijineau activitatea educativă, artistică și sportivă. Comitetul UTM Bicaz era format din: Leopa Iordan, prim Secretar; Niculae Tulian, secretar cu probleme de propagandă; Roșca Niculaie, șef secție organizare UTM; Badina Pompiliu, secretară tehnică.

Activitatea brigadierilor pe șantier se desfășura 24 de ore pe zi în trei schimburi. Programul primului schimb era următorul: la ora 4.30 deșteptarea; 4.45 înviorarea; 5.00-5.10 spălarea; 5.10-5.20 raportul și înălțarea pavilionului; 5.20-5.40 servirea mesei; 5.40-5.55 brigadierii merg încolonați spre punctul de lucru având în frunte steagul roșu al brigăzii; 5.55-6.00 se dă în primire și se preia schimbul; 6.00-14.00 programul de muncă; 14.00 plecarea de pe șantier a brigadierilor în coloană cântând; 14.30-15.00 servirea mesei de prânz; 15.00-17.00 repaus obligatoriu; 17.00-20.00 program cultural, artistic și sportiv, 20.30-21.00 servirea cinei; 21.00 stingerea. Schimbul II și III prevedeau aceleași activități în intervale orare diferite, timpul de lucru fiind de minim opt ore.

În timpul liber brigadierii vizionau filme (mai ales producții URSS), participau la reuniuni tovărășești, la focuri de tabără, la șezători și excursii. Pentru neștiutorii de carte, comitetul raional al PMR a organizat cursuri de alfabetizare și a dispus înființarea a două biblioteci a câte 3000 de volume. Brigadierii, echipele și brigăzile care îndeplineau obiectivele și depășeau normele, erau evidențiați prin consemnarea în jurnalul de zi, expunerea la panoul de onoare, acordarea de premii în bani, înscrierea în cartea de onoare a șantierului și decernarea titlului de brigadier fruntaș.

Când prevederile regulamentului taberei erau încălcate se aplicau măsuri disciplinare: mustrare verbală, mustrare scrisă în carnetul de brigadier, excluderea din tabără și ridicarea titlului de brigadier. Dacă tânărul făcea parte din U.T.M, sancțiunile erau luate și în cadrul organizației.

Printr-o propagandă abilă și agresivă (specifică tuturor regiunilor totalitare) ce a presupus o mobilizare impresionantă de resurse, partidul a transformat tânărul brigadier în „eroul societății comuniste”. În numele lui s-au scris mii de articole în ziarele locale, regionale și centrale, s-au realizat filme de scurt metraj și zeci de ore de emisiuni radiofonice. Organizațiile UTM din țară au realizat întâlniri între foștii brigadieri și tinerii ce urmau a fi mobilizați, iar cei ajunși deja la Bicaz au primit obligația de a trimite scrisori către organizațiile UTM din care au plecat. Cei rămași acasă erau sfătuiți să se mobilizeze în sprijinul partidului și al conducătorilor lui.

Săptămânalul „Zorile Socialismului”, principalul mijloc de propagandă de pe șantierul barajului a rezervat în perioada 1952-1955 spații vaste pentru promovarea „Tânărului brigadier”, prezentat întotdeauna ca virtuos, harnic, devotat regimului comunist și dușman al vechii orânduiri capitaliste: „ În schimbul de onoare organizat în cinstea celui de-al XIX lea Congres al partidului lui Lenin și Stalin, constructorii hidrocentralei „V.I. Lenin” de la Bicaz, în frunte cu brigadierii, au dat rezultate record în producție, arătându-și astfel dragostea față de marele Partid Comunist al Uniunii Sovietice, far călăuzitor în lupta pentru socialism a partidului nostru. Când a ieșit din schimb, brigadierul stahonovist Vasile Vascan de la Tunel Intrare, dăduse peste normă 163 de procente cu întreaga echipă. În ziua aceasta, stahanovistul Stefan Cristea și-a întrecut norma cu 187%, iar minerul fruntaș Grigore Conta a dat peste norma 172%. Pe grafic în dreptul numelui lui Nicolae Malaucioiu, săgeata arăta depășirea cu 98%.

Activitatea brigadierilor i-a inspirat și pe poeții aserviți regimului iar poezia a devenit astfel mijloc de propagandă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă poezia „Brigadierul” scrisă de Radu Vifor, membru al cenaclului literar „Vladimir Moiacovski”:

„Era într-o zi de toamnă. Trenul

Oprise-n gară la Bicaz

Și negri nori cernise cerul

Deasupra codrilor de brazi

Privind uimit către peronul

De lume plin, cu-o traistă-n mâini

Era pe scară la vagonul

De clasa a III a Un bătrân

Moș Toma – 63 de ani

Cât viețuise până azi

Nu mai făcuse din Ițcani

Drum lung ca ăsta spre Bicaz

(…) Către tunel mergând adânc

E tulburat, mergând l’apasă

Se poate fiul lui un tanc

să plece așa hai hui de-acasă?

În minte face fel de fel

De plăzmuiri. Alaltăieri

I-a scris Mihai de la tunel

Că-i sănătos și-i brigadier

Ajuns în tabără, tăcut

În minte, aprig, măcinând

Durerea lui, privi, din șut

Veneau brigăzi cântând.

(…)

Când stăpâneau ciocoii ieri

Eram, un biet, copil sărac

Dar Astăzi tată’s brigadier

Drum nou prin stânci luminii fac

(…)

Azi dârze brațe, tot aici

Croiesc, conduse de partid

O viață nouă. Și voinici,

Dăm piept cu stânca biruind.

În spatele propagandei realitatea păstra însă drama celor mai mulți dintre tinerii veniți pe șantier. Majoritatea alegeau să devină brigadieri pentru a scăpa de urmărirea securității sperând într-un nou început. După 50 de ani, supraviețuitorii își amintesc cu emoție despre perioada în care au fost brigadieri la Bicaz. Este și cazul lui Ioan Cehan, unul din primii brigadieri ai șantierului Tunel Intrare: „La 17 ani am venit aici (la Bicaz), ca muncitor necalificat. Eu sunt din Vaslui. Părinții erau chiaburi, așa că am venit aici ca să scap. Eram un fel de fugar. Cea mai grea muncă a fost la tunel și mai târziu la baraj. Se muncea cel mai mult cu forța brută, cu roaba și lopata.

În aceeași situație s-a aflat și Constanța Crăciun, ajunsă pe șantier la vârsta de 18 ani: „În vara anului 1952 au fost deportați 2000 de constănțeni (…). Erau crema negustorimii din Constanța, comercianți de parfumuri și mătăsuri. Ne-au urcat în vagoane, cu restricții de bagaj de 10 kg și după o călătorie de două zile și două nopți am ajuns la Bicaz”. În contradicție cu documentele oficiale ce fac referire la organizarea vieții pe șantier, Constanța Crăciun povestește că: „mergeam în fiecare zi pe jos câte 10 km ca să ajung la punctul de lucru. Ghetele mi se rupseseră și mi le legasem cu sârmă. Dădeam toată ziua la ciur pentru nisip să-l folosească la construit.”

O altă poveste de viață este cea a fostului brigadier Ion Socianu, adus la Bicaz în anul 1952 de pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră: „Era o fluctuație mare de persoane, venite din toată țara. Muncitorii au fost împărțiți în brigăzi și se lucra în patru schimburi. (…). Șefii statului au decis atunci întreruperea lucrărilor de la Canal și investirea exclusivă în șantierul de la Bicaz.”

Pe lângă majoritatea brigadierilor care ajungeau pe șantier împotriva voinței lor, au existat tineri care s-au oferit voluntari, convinși fiind de propagandă că pot contribui la dezvoltarea țării. Unul dintre ei a fost Mihai Dumitru: „Unchiul meu a fost medicul personal al lui Mihail Sadoveanu și l-a consultat de câteva ori și pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Așa că familia s-a gândit să-mi facă un bine și să mă păstreze în București. Dar eu am refuzat și mi-am pus repartiția la Bicaz. Hidrocentralele nu se construiesc pe calea Victoriei și așa am ajuns să mă ocup de betonarea barajului timp de doi ani de zile.”

Alături de cei pe care entuziasmul tinereții și credința într-un sistem ce nu-l cunoșteau cu adevărat i-a adus pe șantier, la Bicaz au ajuns oameni pe care propaganda oficială nu i-a pomenit niciodată: „deținuții politici”.

Mihai APOPEI

*foto: lucrarea Bicazul, coord. Ştefan Budescu

Articolul Șantierul de la Bicaz – „șantier al tineretului” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Astfel, copiii reuniți pentru a doua oară în decurs de 2 săptămâni (prima dată în cadrul spectacolului de colinde „IISUS, BINE-AI VENIT!”, 22 Decembrie, Casa de Cultură Bicaz), de această dată în cadrul REVELIONULUI COPIILOR, care, iată, devine o tradiție. Copiii vor fi însoțiți de părinți, iar meniul oferit va fi unul adorat de copii și se vor bucura de muzică, dans, distracție și voie bună. Cu siguranță, nu vă lipsi microfonul și chitara, care vor fi puse la dispoziția celor care  doresc să cânte.

Va fi ultima distracție a Asociației, deoarece pauza nu va dura mult, având în vedere apropierea Zilei Naționale a Culturii (15 ianuarie) Ziua Unirii Principatelor Române (24 ianuarie) dar și  prima întâlnire  a Cenaclului „ECOUL MUNȚILOR”, fondatorii fiind președinții Asociațiilor „Pro Grințieș”- Daniel Dieaconu și „Eu Cred”- Marius Mihai Coșerariu.

Articolul Revelionul Copiilor – „Eu Cred”! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Profesorul George Lazăr, specializarea Filosofie-Istorie, face parte din colectivul Liceului „Carol I” Bicaz începând din anul 1996, deci, anul acesta are o vechime de 28 ani numai în liceul nostru.

A parcurs câteva etape în viață absolut distincte ca ocupație, dar definitorii pentru personalitatea sa. S-a născut în București, în zona Calea Moșilor, pe intrarea Episcopul Radu (pe strada cu același nume a locuit celebrul „Pistruiatul”) și la 5 ani a poposit la o nouă adresă, împreună cu părinții, bunicii si fratele său, în strada Vatra Luminoasă, la un bloc cu trei etaje, într-un apartament cu trei camere, la parter. A avut parte de o copilărie fericită cu părinți grijulii și iubitori, dar nu exagerați, cu mulți prieteni de vârstă apropiată, pasionați de sport, în special de fotbal. Blocul este situat la 5 minute de actuala Arenă Națională, numită la vremea aceea Stadionul „23 August” care avea 70.000 de locuri pe terenul mare, și alte 9 terenuri de fotbal în incinta stadionului,  folosite pentru antrenamentele-meciurile echipelor de copii și juniori sau ale seniorilor până la nivelul Diviziei C și chiar B. În plus copiii din cartier jucau fotbal nu numai în celebrul stadion dar și în curtea Școlii nr. 49, o școală de elită, și în incinta Plantației de duzi din Vatra Luminoasă, donată de Regina Maria unei școli speciale situate chiar vis-a-vis de bloc. Fotbalul a fost o boală plăcută pentru majoritatea copiilor din cartier, din zona Iancului-Pantelimon sau cartierul Balta Albă (Titan). Zi de zi, pe ploaie sau zăpadă, pe căldură sau vreme plăcută, uneori seara pe la ora 22 la capătul troleibuzelor 86 și 89, la lumina stâlpilor situați la intrarea în stadion se juca fotbal. Prin acest fotbal practicat continuu s-au ridicat fotbaliști de națională sau jucători cunoscuți în Divizia A. S-au creat centre de copii și juniori, Steaua II, Școala Sportivă de Elevi nr. 2 și mai târziu, Liceul de Fotbal și Luceafărul (unde a jucat și Hagi) cu antrenori foști jucători de națională, care au lucrat din plăcere, nu neapărat pentru bani. Domnul profesor Lazăr a fost legitimat de la 8 ani, a jucat și a cunoscut fotbaliști de marcă: Mircea Sandu (fost șef al F.R.F), Munteanu II, Marcel Răducanu (plecat la Borussia Dortmund în Germania), Marica, Sameș, Ion Ion, Micloș, Alexandru Dan, Ștefan Popa etc. Greu de spus astăzi că domnul profesor este un pasionat al fotbalului și a avut în spate o asemenea copilărie.

Atașamentul pentru fotbal s-a menținut și în adolescență ca jucător în echipa de juniori republicani la Școala Sportivă de Elevi nr. 2, București (ȘSE 2) și apoi component al echipei de divizia C a Întreprinderii Optice Române (I.O.R. București). Este a doua etapă majoră în evoluția domnului profesor, când a lucrat în cadrul I.O.R. câțiva ani, în calitate de optician, domeniul producției de lentile, prisme optice și lame plan paralele. I.O.R. a fost singura întreprindere din țară cu acest profil, cu produse pentru componentele aparaturii militare, medicină, microscoape pentru cercetare și educație, lunete, ochelari, binocluri etc. Personalul era extrem de bine pregătit, exista un centru de cercetare în domeniul opticii și al mecanicii fine, o colaborare deosebită între inginerii proiectanți și muncitorii specialiști în optică, relații economice cu Germania Democrată, mult mai avansată tehnic și de unde se importa celebra sticlă optică de Yena cu o calitate deosebită. Deși astăzi lentilele de ochelari cele mai simple sunt din plastic și costă mult, pe vremea aceea lentilele pentru ochelari se confecționau din sticlă optică și erau la coada produselor pretențioase și cu precizie deosebită. Meseria de optician este deosebită iar pentru unele piese optice precizia formei suprafețelor sferice sau plane se măsoară cu alte piese optice numite calibre, prin contact optic (suprapunere perfectă între două piese optice), iar calitatea suprafețelor, fără înțepături sau rizuri se verifică cu lupe care măresc de 6 ori și uneori de 10 ori. Sunt prisme optice la care precizia unghiului are toleranță de 2 secunde, se lucrează manual iar unghiul se măsoară cu o lunetă specială. O meserie foarte laborioasă, necesită răbdare, curățenie și ingeniozitate, o adevărată brățară de aur! Erau piese care valorau individual mai mult decât o Dacie 1300 (70.000 lei înainte de 1989). A fost o parte din viață la fel de plăcută ca și copilăria, cu prieteni și colegi foarte apropiați și inteligenți. În plus se lucra în acord global și veniturile erau bune, condiționate de calitatea muncii.

„Ulterior, pe lângă fotbal, în școală am fost influențat de profesori buni, înțelegeam materia și când înțelegi îți place. Am început să citesc mult, m-am atașat de științele sociale, de personalitatea filosofilor, și mi-am dorit să cunosc oameni valoroși din Universitate. Am reușit să intru la zi în Facultatea de Filosofie, Universitatea București, cu dublă specializare Filosofie- Istorie. Într-adevăr am întâlnit profesori universitari de excepție, unii fiind cei mai buni din țară, având competențe deosebite, pe care i-m apreciat, capabili să conducă foarte bine România, în calitate de președinte. Un exemplu este Mircea Flonta specialist în teoria cunoașterii, cu o putere de convingere și argumentare extraordinară, un om care nu poate fi uitat din galeria marilor creatori și profesori. Mircea Dumitru, fost ministru al educației este un produs al profesorului Flonta”.

După absolvirea facultății domnul profesor Lazăr a avut repartiție guvernamentală la Giurgiu, la Liceul „Tudor Vianu”, liceu teoretic, considerat al doilea după prestigiosul liceu „Ion Maiorescu”, unde a învățat cunoscutul cronicar sportiv Ovidiu Ioanițoaia. A pregătit elevi pentru olimpiadele naționale, având rezultate deosebite la fazele județene. I-a avut colegi la alte școli din Giurgiu pe Dana Deac (mai târziu crainică TV la Antene) și pe sociologul Bulai Alfred despre care se vorbește mai puțin bine în perioada actuală, ambii fiind absolvenți ai Filosofiei din București. După câțiva ani de navetă la Giurgiu, în urma căsătoriei s-a transferat prin concurs în județul Neamț. A funcționat un an la Liceul din Roznov și din 1996 până în prezent face parte din colectivul de cadre didactice din Liceul „Carol I” Bicaz. A fost director adjunct o perioadă la Giurgiu, iar la Bicaz, a fost director adjunct din 2004 până în 2021. Obiectivul major al domnului profesor a fost susținerea progresului elevilor talentați. Mulți elevi pregătiți de dânsul îi poartă respectul cuvenit pentru reușita în învățământul superior; a câștigat locul I pe județ la olimpiadele de logică, economie și filosofie, un loc II la psihologie și a obținut cu elevii săi mențiuni la fazele naționale. Are, deci, o contribuție la prestigiul liceului, îl regăsim în tablourile absolvenților noștri, a fost component al comisiilor Olimpiadelor Naționale de Logică și de Economie, metodist al Inspectoratului Şcolar Neamț, membru al Consiliului Consultativ pe discipline socio-umane, profesor la Centrul de Excelență pentru pregătirea  elevilor din județ, membru în Consiliul de Administrație al liceului. Este pe deplin satisfăcut de efortul depus împreună cu colegii săi, de a-i răsplăti pe elevii noștri olimpici cu premii și excursii de câteva zile de-a lungul multor ani școlari.

Iată, pe scurt, trei etape din viața dânsului care i-au marcat personalitatea și la care ține foarte mult: pasiunea pentru fotbal, meseria de optician și cea de educator. A apreciat totdeauna valorile, oamenii cu principii, cei care muncesc din greu și au rezultate pe măsură. Este mândru de colegi, de elevi, de prietenii și colegii de breaslă de la celelalte licee din Neamț.

Mihaela Apetroei

Articolul PERSONALITATEA LUNII: Prof. George Lazăr de la Liceul „Carol I” Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.