Nu a reuşit la facultate după liceu, ar fi vrut să intre la Litere la Iaşi, dar concurenţa a fost mai mare decât eforturile sale şi a urmat chemarea sub arme, un an şi patru luni, după cum era în acele vremuri. După satisfacerea stagiului militar obligatoriu, Ion Asavei nu a avut timpul necesar să se pregătească pentru un nou examen la facultate şi astfel a pierdut anul universitar şi dat examen la o Școală Postliceală de Biblioteconomie din București, absolvind în 1973.

După absolvire, după regula vremii,  a fost repartizat la Biblioteca Județeană Neamț, care avea însă posturile blocate și a fost nevoit să accepte să lucreze la Biblioteca Orășenească Bicaz. I s-a părut greu să aleagă Bicazul de atunci, un oraş industrial, definit de freamăt muncitoresc, dar şi de griul prafului. Dar a rămas şi nu s-a mai dezlipit de oraş şi biblioteca oraşului. Şi a reuşit să facă din această bibliotecă o instituţie respectată, cu un prestigiu mult peste limitele unui oraş ce şi-a pierdut din puterea economică şi demografică. Aici se făceau lansări de carte ale unor autori cu nume, se ţineau conferinţe, simpozioane, soseau invitaţi personalităţi ale lumii culturale şi ştiinţifice. Şi Ion Asavei avea puterea de a face cunoscute toate faptele culturale ale Bicazului, căci, în paralel cu activitatea de bibliotecar, s-a consacrat şi jurnalisticii. Şi a fost un condei de seamă al jurnalismului nemţean. A fost redactor la „Monitorul de Neamț“ încă de la înființarea acestuia, în 1996. A mai colaborat la „Telegraful“, „Gazeta de Bicaz”, „Răcnetul Carpaților“, „Moftul Neamțului“, „Piatra Corbului”, „Revista Valea Muntelui“, „Catharsis”. A publicat volumul de versuri „Joc de cuvinte“, Editura Sensul Piatra Neamț, 2019, amintit anterior și este coautor al volumului „Orașul mării dintre munți – Bicaz 400: album aniversar”, 2011, coordonatorul volumului Simpozionului  „Orașul mării dintre munți – Bicaz 400” şi al volumului „Caietele oraşului mării dintre munţi”, apărut în 2016. Soţia sa, Ana, a fost educatoare la Bicaz, iar fiul, Ştefan, este redactor al Televiziunii Române, cu realizări profesionale de care părinţii erau foarte mândri.

De „Sânziene”, Cenaclul „Ecoul Munţilor” îşi va aminti, în diverse moduri, de Ion Asavei şi cei care i-au fost apropiaţi sunt invitaţi să ne fie alături.

Daniel Dieaconu

*desen de Ovidiu Stanciu

Articolul De „Sânziene” fără Ion Asavei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vineri, 17 ianuarie, ora 16,00, la sediul Bibliotecii Orășenești Bicaz a s-au serbat 175 de ani de la nașterea  poetului nostru cel fără pereche și Ziua Culturii Naționale. Cu plecăciune și sfială , activitatea de la biblioteca comunității noastre s-a vrut a fi un sincer și pios omagiu adus marelui poet al neamului nostru. Programul a debutat cu prelegerea „Opera literară eminesciană și însemnătatea ei în cultura românească”, prelegere susținută de doamna prof. Cristina Marin. Apoi, copii ai Școlii Gimnaziale „Regina Maria” Bicaz, coordonați de doamna prof. Elena Ropotoaia și doamna învățătoare Maria Scripcaru și ai Școlii Gimnaziale Bicaz Chei, coordonatoare doamna prof. Cristina Marin, au recitat și cântat  din lirica eminesciană. Sala a fost ticsită de lume. Mulți copii, spre deliciul adulților, au făcut ca totul să fie o reușită datorită candorii și drăgălășeniei lor. Oricum, copii și adulți, au constituit un singur trup și un singur suflet în bucuria pentru frumos, vers și muzică, așa cum sigur i-ar fi plăcut geniului eminescian să fim, uniți și treji la tot ce este înălțător pentru spirit.

Marin Sorescu  a afirmat cândva că Eminescu este „ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleșească. Este ceea ce se adaugă, când ne lipsește totul. Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă.” În toată țara s-au făcut slujbe de pomenire a Eminescului nostru drag, inclusiv la mormântul său din Cimitirul Bellu. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop ne spune că „Eminescu a născut poezie, proză, teatru, basm, eseu, reportaj, istoriografie, filozofie, discurs politic, sociologie, considerații matematice, fizice, economice.”  Cele două trăsături ale sale, cea de literat și de gazetar asumat, nu pot fi separate, ele constituie caracterul său puternic vizionar. Toată problematica abordată în articolele apărute în ziarul Timpul este actuală, din păcate. Eminescu este și va rămâne stâlpul de foc al culturii române și creatorul limbii române literare. El a fost un mare iubitor de țară, a fost vocea acestui popor blând, bun și omenos, astfel încât scrierile sale ne readuc, de fiecare dată când le parcurgem, în contact cu tot ce este mai viu și curat în ființa neamului nostru. S-a mai afirmat zilele acestea că „ar trebui să ne propunem să renunțăm la amputarea culturii, din teamă de a nu deveni din săracii Europei și săracii ei cu duhul. Nu merită să-ți propui să oferi poporului pe care-l conduci doar pâine și apă. Cultura nu dă de mâncare, dar hrănește sufletul. Să deschidem o fereastră mare și cu mai multe fațete spre o lume care să ne înțeleagă și să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm pentru cultura care o avem.” Datorăm aceasta poetului nostru național, geniului creator eminescian, el a așezat  România pe harta culturală a lumii.

    Partea a doua a activității a găzduit lansări de carte:

-„Susurul timpului …” ; „Fă-ți din suflet colț de rai!”, cărți de versuri, autoare  doamna psiholog Georgiana Ciubotaru-Pîntea și „Vânătorul milos”, poveste gândită, simțită și scrisă de George Pîntea, fiul doamnei Georgiana.

Atmosfera vibrantă, încărcată de candoarea copiilor , frumusețea liricii eminesciene și a muzicii, ne- a făcut să uităm pentru două ore de realitatea tulbure în care viețuim zi de zi.

La finalul evenimentului, publicul a avut posibilitatea de a face rost de cărțile amintite mai sus, cu autograful autoarei și de a ne bucura împreună de o plăcintă, o cafea, un pahar cu vin, toate acestea  povestite relaxat și prietenos, așa cum i-ar fi plăcut celui mai bun prieten al „luceafărului”, Ion Creangă.

Nu-i tîrziu niciodată să inoculăm copiilor valorile poporului nostru atât de greu încercat în toată istoria sa.

„Și dacă teiul n-a murit

Și-i vremea amintirii,

E că la tine m-am gândit,

Poete al iubirii.

Și dacă inima-mi e grea

Și viața e nedreaptă,

Eu știu că dincolo de ea

Luceafărul ne-așteaptă.

Și dacă anii n-i se duc

Spre sfânta veșnicie,

E ca aminte să-mi aduc

De tine, cu mândrie.

Și dacă azi un blând ecou,

În unduiri discrete,

Mă cheamă iarăși în Copou

Îți mulțumesc, POETE!

(Și dacă …, Ioan Sabău Pop)

bibliotecar Mariana CĂLINESCU

Articolul 2025 – Anul Mihai Eminescu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Anul acesta au participat copii cu vârste cuprinse între cinci și treisprezece ani. În felul acesta reușim să-i facem pe cei mici să mai uite de ecranele telefoanelor, a tabletelor și să petreacă o vreme cu folos practic. În viață e bine să știi să folosești un ac fără să te rănești, să repari un tiv la rochiță, să faci o felicitare  sau un tablou concepute după imaginația proprie , să faci un mărțișor,  să meșteșugești o brățară, să ornezi o vază, să pictezi pietre cu forme mai deosebite și câte și mai câte, care mai apoi se pot transforma în cadouri pentru cei dragi.

De pildă, în ediția de anul acesta a clubului de vacanță, club care s-a încheia chiar astăzi , 4 iulie, după opt zile de lucru nu tocmai ușoare cu  năzdrăvanii participanți, am făcut tablouri florale din materiale reciclabile, am meșteșugit semne de carte, brățări personalizate, am țesut mai ceva ca Penolopa covorașe pe gherghefuri improvizate tot de noi și am confecționat clopoței de vânt din „ace, brice și carice”. Satisfacția noastră, a bibliotecarelor, a fost maximă, zâmbetele și  încântarea  copiilor care plecau acasă la sfârșitul atelierelor cu obiectele imaginate de ei, ne-au topit și ne-au făcut să ne simțim cu adevărat utile comunității. Părinții sunt prinși în iureșul acesta de zi cu zi iar la școală nu mai au loc în programă orele de lucru manual și de aceea ne-a venit această idee benefică participanților.

Tot aici, în cadrul acestor ateliere care pun accentul pe simțul practic și estetic al copiilor , depănăm amintiri, spunem ghicitori, cimilituri, poezii, glumim, socializăm, legăm prietenii, cântăm și învățăm să lucrăm în echipă, să ne ajutăm unii pe alții, să ne împrumutăm cu lucruri și idei, atmosfera amintind bine de clăcile de altădată. Implicarea părinților și a bunicilor  face ca aceste ateliere să se poată desfășura în mod gratuit. Este cunoscut faptul că toate serviciile bibliotecii publice a orașului de sub poale de baraj sunt gratuite pentru toate categoriile de utilizatori. În ediția de anul acesta au participat între 25 –30 de copii, numărul copiilor  diferă de la o zi la alta, se duce vorba și se anunță copiii între ei. Am avut și voluntari, Ilinca Bicăjanu, o fosta participantă a clubului de vacanță din anii trecuți, cu o disponibilitate și cu o răbdare de înger.  Și Alexandra  Volintir a făcut voluntariat în una din zile. Au venit și copiii din împrejurimile Bicazului și asta ne-a bucurat mult. Încercăm pe cât posibil să diversificăm serviciile bibliotecii publice spre a atrage cât mai mulți cititori, rândurile acestora s-au cam subțiat în ultimul timp. Îi așteptăm pe elevi și cu listele de lecturi pentru a îmbina utilul cu plăcutul, rafturile bibliotecii doldora de înțelepciune milenară ne îmbie și spre studiu.

Am încheiat ca de obicei, festiv, clubul de vacanță, oferind participanților cu ajutorul părinților, dulciuri, fructe, sucuri și diplome de participare.

                                                             Mariana Călinescu

Articolul Clubul de vacanță, o poartă spre creativitate și dezvoltarea abilităților practice ale copiilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dragobetele – zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă celebrată în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 și 28 februarie ; 1 și 25 martie), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești.

Legenda Dragobetelui ne spune că este fiu al Dochiei și este considerat Cap de primăvară. Dragobetele este identificat  cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.. De Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Cele care n-au pereche, rămân fără pui până la Dragobetele anului viitor.  Asemănător păsărilor, fetele și băieții se întâlnesc musai în această zi. Dacă timpul este favorabil, fetele și feciorii se adună în cete și ies la pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori de primăvară. Prilej de bucurie și bunăstare sufletească, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.  Astăzi, pe nedrept a rămas într-un con de umbră, tinerii adoptând pe Sfântul Valentin, o sărbătoare a dragostei din import. Nu-i bai, numai să nu  dăm uitării tradiția  noastră. strămoșească. Cei care au inima tânără sărbătoresc în fiecare zi iubirea.

Pentru românii din vechime, Dragobetele însemna începutul primăverii, când natura se trezește la viață, păsările își fac cuiburi și se împerechează iar omul participă și el la această bucurie generală. Fecioarele strângeau zăpadă rămasă pe alocuri, era cunoscută ca „zăpada zânelor”. Apa rezultată din topirea acestei zăpezi se credea că are proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire dar și în ritualurile de înfrumusețare.

Sacrificarea animalelor era interzisă în această zi. Lucrările câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete. Feciorii și fetele caută să fie în relații armonioase în această zi ca să le meargă bine tot anul. Perechile formate pecetluiesc legătura de dragoste în ziua de Dragobete cu un sărut,  pentru a avea parte de iubire tot timpul anului. De Dragobete, dacă plângi, lacrimile sunt aducătoare de necazuri ți supărări în lunile ce vor urma.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Iubirea – cel mai înălțător simțământ uman, nu avea cum să nu fie sărbătorită și de români, un popor cu inima până la Cer și înapoi.

Mariana Călinescu

Articolul DRAGOBETE PUPĂ  FETE – Sărbătoarea dragostei la români apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Am văzut lumina zilei în comuna Plugari, județul Iași la sfârșitul lui gustar al anului 1964. Primele două clase gimnaziale le-am urmat în comuna natală apoi, celelalte clase gimnaziale și liceul am avut norocul să le desăvârșesc în „dulcele târg al Ieșilor”. Diploma de bacalaureat am obținut-o în vara anului 1982 la Liceul hidrotehnic „Garabet Ibrăileanu” din Copou, Iași. După terminarea liceului, timp de zece ani, am lucrat ca agent  hidrotehnic la O.G.A. Neamț, Districtul Bicaz. La evenimentele decembriste din 1989 mi s-a desființat postul și devenind șomer am avut timp să urmez un curs de finanțe și contabilitate, cu o durată de șase luni. Nu am găsit loc de muncă cu noua calificare și am lucrat trei ani la patiseria „Roata lumii” din Bicaz.

În 1995 am dat examen pentru postul de bibliotecar la biblioteca publică a Bicazului. De atunci viața mea a căpătat alte sensuri. Imediat după angajarea la bibliotecă, am urmat la Bușteni cursurile postliceale „Bazele biblioteconomiei”, apoi am urmat cursuri de formare profesională în cadrul Programului Biblionet și cursuri de antreprenoriat. Din 2019, de  când bunul meu coleg Ion Asavei, Dumnezeu să-l odihnească, a ieșit la pensie, sunt responsabila bibliotecii orașului de sub poale de baraj.

Am publicat în revistele noastre locale „Valea Muntelui” și „Piatra Corbului” articole ce prezentau activitățile culturale ale bibliotecii noastre sau despre evenimente culturale ale zonei Neamț. Și o parte din încercările mele poetice le-am publicat tot în revistele amintite mai sus.

Această solicitantă  și nobilă meserie mi-a adus numeroase satisfacții sufletești, m-a ajutat să cresc armonios profesional, fiind zi de zi în contact cu slova scrisă, cu oamenii deserviți și cu evenimentele culturale desfășurate în zona noastră. Încercăm pe toate căile să ademenim cât mai mulți utilizatori să ne treacă pragul bibliotecii. Avem încheiate parteneriate cu toate unitățile de învățământ ale orașului și mă străduiesc, alături de colega mea, să ajut și să civilizez spiritele celor însetați de evoluție. În vacanțele școlare organizăm pentru copii sesiuni ale Clubului de vacanță, unde dorim să le insuflăm  dragostea pentru frumos, păstrarea tradițiilor de muncă și port ale înaintașilor noștri și să le dezvoltăm abilitățile practice, având în vedere că la școală nu se mai pune accent pe această latură practică a vieții cotidiene. O parte dintre elevii urbei noastre își întocmesc lecțiile și proiectele școlare la noi, în bibliotecă, unde se regăsește un mediu propice studiului tihnit dar și pentru că primesc ajutorul nostru, al oamenilor cărții. Participăm cu activități culturale de ținută (lansări de carte, dezbateri, expoziții, simpozioane) la Zilele orașului Bicaz, la Zilele dedicate poetului nostru național sau când suntem solicitați de personalitățile din zona Neamțului și din celelalte zone ale țării. Promovăm valorile naționale și ajutăm tinerii în devenirea lor ca personalități distincte. Suntem o verigă importantă din lungul lanț al procesului de educare a oamenilor comunității noastre, alături de familie, școală și biserică.

Biblioteca este o minunată oază de liniște, cu rafturi ticsite de înțelepciune milenară și infinită frumusețe. Deosebită și înălțătoare este meseria de bibliotecar dacă o exerciți cu simț de răspundere și dragoste pentru oameni”.

Mariana CĂLINESCU

Articolul Cine sunt redactorii noştri: MARIANA CĂLINESCU. Autoprezentare apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mâine, 14 februarie, se împlinesc  89 de ani de la nașterea  neuitatului poet basarabean Grigore Vieru iar pe 18 ianuarie,15 ani de la trecerea sa  în veșnicie.,, Grigore Vieru rămâne o conștiință  și un împătimit de românism (…)  M-am apropiat de el extrem de mult, pornind de la simțirea lui românească autentică și dorința extraordinară de a reveni acasă, la casa românească a ființei noastre”, rememora cu câțiva ani în urmă regretatul  om de cultură Ion Caramitru. A fost rege și slugă a Poeziei și un apostol al Cuvântului și al Adevărului.

„Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al unui mesaj divin. (…) Pentru el, mama a fost și mama adevărată, dar și România întreagă. Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă, și asupra ideii de țară. El a fost și rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanță umană care ne-a legat”, declara  cu ani în urmă cel care a fost flacăra nestinsă a cenaclului cu același nume, poetul Adrian Păunescu.

Vorbim de prea mulți poeți la trecut …

În 1996, Grigore Vieru pune o piatră funerară comună (pentru mama sa și pentru el) pe mormântul mamei cu următoarele epitafe :  „Pierzând pe mama îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil” (pentru mama) iar pentru sine : „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. A explicat sensul epitafului său astfel : „A fi simplu nu este o treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți, până când te preschimbi în iarbă.” A fost un om pătimaș. A iubit cu toată ființa sa  : Țara, pe mama , limba maternă și își îndemna frații așa – „iubiți-vă țara și nu vă învrăjbiți, nu vă dușmăniți. Pentru că această minune a lui Dumnezeu care este România, ar putea fi distrusă. Nu din afară, de dușmanii din afară, ci din interior.” Foarte dramatic și trist este să constatăm că ai noștri conducători ne-au învrăjbit și dezbinat. Poetul, plin de amărăciune, deducea printre frații săi de dincolo de Prut „că nu suntem români străinul pe-a lui o ține. Și-ai mei mai tare-l cred pe dânsul decât pe mine.” Singurul crez politic a lui Grigore Vieru a fost  reunirea Basarabiei cu Țara- mamă. El glăsuia astfel : „Scriind,/Parc-aș ara cu o cruce.”

„ Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice”, îl descria academicianul Eugen Simion.  Scriitorul basarabean Nicolae Dabija, și el trecut în lumea cea fără de dor, nota :  „Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori”.

Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui vor rămâne în memoria tuturor românilor, pentru că a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie, după cum însuși poetul mărturisea : „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.” Într-un interviu acordat AGERPRES în februarie 2008, Grigore Vieru spunea că „teoretic suntem închiși în țarcul limbii moldovenești. Practic însă, ne mișcăm în interiorul limbii lui Eminescu, în spațiul limbii române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală, principalul obiectiv, moral și politic este apărarea Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esențiale.” Atât de ancorate erau viața și vrerea poetului la problemele grave  ale țării pentru că „Basarabia este un copil înfășat în sârmă ghimpată”, ne atrăgea îngrijorat atenția, poetul. Iar despre basarabeni spunea că „suntem atât de necăjiți, încât alfabetul ține loc de fericire și fiecare literă din el ne pare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc.” Cu adevărat, poetul ostenea în „ocna  cuvintelor.” Afirma despre vrăjmași că „vor să-mi scoată ochiul care te vede pe tine, Țară. Aș putea să îndur toate relele revărsate asupra țării mele, afară de una singură : asuprirea limbii strămoșești. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobești capul ca unui șarpe. Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea Limbii Materne.” Putem înțelege pe deplin vorbele poetului doar dacă ne imaginăm că, peste noapte,  cineva răuvoitor și cotropitor ne-ar interzice pentru mulți ani, așa dintr-o dată, să vorbim limba română, așa cum s-a întâmplat la frații noștri de peste Prut. Grigore Vieru știa că „un scriitor nu poate învia decât în limba în care a murit. Din mila, dragostea și dărnicia limbii române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat. Pentru că și osteneala mea este o parte din norocul  ei în Basarabia.”

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație, în apropiere de Chișinău. La 48 de ore după accident, inima mare și bună a lui Grigore Vieru a încetat să mai bată, pe fondul politraumatismelor multiple și ale unei poliinsuficiențe a sistemelor și organelor. A fost înmormântat la Cimitirul Central din strada Armeană din Chișinău. Atâta timp cât îi citim poeziile și vorbele de duh, poetul este în noi și printre noi. Cum am putea să uităm atât de ușor lupta lui, zbaterea lui frenetică pentru binele fraților de peste Prut, pentru limba română și pentru unirea Basarabiei cu Țara-mamă.

Să rămânem treji în cuget altfel, temerea poetului că „dacă este posibil să nu se vorbească de Patrie în poezie, atunci este și mai posibil să nu se vorbească de poezie în Patrie”, se va adeveri. Nu este de imaginat o lume fără Dumnezeu , poezie și patrie.

Odihnească-se în pace, poeții lumii!”

Mariana Călinescu

Articolul In memoriam – Grigore Vieru apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-un cadru dominat de lumea cărților și a literaturii, au participat elevi de gimnaziu și de liceu din clasele terminale ale Școlii Gimnaziale ”Regina Maria” Bicaz și ale Liceului ”Carol I” Bicaz, dornici să întâlnească un intelectual român de înaltă clasă, un jurnalist emblemă al Televiziunii Române, pe doamna Irina Păcurariu.

  Atmosfera a fost una de sărbătoare pentru elevii, profesorii și gazdele noastre, doamnele bibliotecare.  Elevii au fost extrem de interesați de domeniul jurnalismului, de televiziune, de activitatea unui reporter, astfel încât au adresat întrebări într-un mod deschis , cu multă curiozitate, fascinați de prezența atât de familiară a doamnei Irina Păcurariu.

Dânsa a răspuns întrebărilor adresate, a strecurat povești reale și savuroase din întreaga sa experiență de jurnalist, în stilul său caracteristic, a împărtășit din experiența întâlnirilor pe care le-a avut cu  prilejul proiectelor de televiziune realizate, dintre care, cel mai recent, ”Rețeaua de idoli”, difuzat de TVR 2.

Fascinați de întreaga carieră jurnalistică a doamnei Irina Păcurariu, unii dintre elevi și-au manifestat dorința de a urma studii în domeniu și de a deveni ei înșiși reporteri, jurnaliști, oameni de televiziune.

Farmecul întâlnirii l-au constituit și micile dezvăluiri din viața de familie, despre  conversațiile avute cu propriile fiice referitoare la orientarea lor  profesională și în carieră. Astfel, ne-am bucurat împreună, mari și mici, de o întânire cu iz de sărbătoare, cu un om și un profesionist de valoare al României, doamna Irina Păcurariu, făcându-ne promisiune de a reveni la Bicaz și pentru alte activități. Ne-am simțit onorați și nedorim ca prin acest proiect să le fim sprijin și călăuză elevilor noștri dragi în alegerea propriului drum în viață.

Manuela CENUȘĂ

Ioana-Roxana DUMITRAȘCU

Articolul Modele în carieră pentru tinerii de azi: Activitatea a doua  – întâlnire cu jurnalistul Irina Păcurariu apare prima dată în Ecoul muntilor.