„Sânziană, floare-aleasă,/Fă-mă în curând mireasă/ Și-arată-mi norocul meu,/ Ce mi-i de la Dumnezeu.”

O plantă râvnită de oamenii care cred în puterea plantelor tămăduitoare este și  „Iarba-fiarelor” care înflorește  în Noaptea de Sânziene  și care luminează în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune și „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului , această plantă arată obișnuit, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii. Tot în această noapte porțile cerului se deschid și se întorc acasă strămoșii, Moșii de Sânziene.” (Iulia Gorneanu).

Sânzienele închid ciocul cucului, deschid cerurile și, cică, umblă îmbrăcate în ii sau cămăși populare vaporoase din borangic sau marchizet.

Din anul 2013 comunitatea on line  „La blouse roumaine”  a proclamat  ziua de 24 iunie a fiecărui an  „Ziua Universală a Iei”. Această comunitate și-a luat denumirea  de la celebra pictură  cu același nume a lui Henri Matisse. Artiști plasticieni și designeri din întreaga lume s-au inspirat în creațiile lor din valorile estetice ale costumului tradițional românesc de sărbătoare. Iată încă un motiv de mândrie pentru noi, românii. La Bicaz, ATOR – coordonat de preotul Daniel  Dosoftei, împreună cu bibliotecarii bibliotecii publice a Bicazului, au avut inspirata idee de a institui  această sărbătoare de mare impact pentru comunitate.

Anul acesta am organizat cea de-a șaptea ediție a acestui eveniment, vorbim de acum de o tradiție locală care aduce comunității voia bună și frumosul artistic și etnografic.

Ia sau cămașa cu altiță, intrată în Patrimoniul  Imaterial UNESCO, a devenit un brand de țară, un simbol al românismului de pretutindeni. Costumul popular tradițional deține diverse funcții: de protecție și împodobire a trupului, de diferențiere a sexelor și a vârstei, de distincție  socială și ocupațională, de marcare a obârșiei locurilor, funcții ceremoniale și magice. Realizarea cămășilor tradiționale  a constituit o activitate majoră în viața femeilor de odinioară, care erau preocupate permanent să asigure numărul mare de piese de port pentru toți membrii familiei. Femeile coseau  așteptându-și soții din război, fetele așteptându-și drăguții din cătănie. Fiecare ie își are povestea ei unică de viață și frumusețe. Eforturile lor erau sporite la categoria cămășilor de sărbătoare, la care foloseau materiale scumpe, pânzeturi fine și tehnici decorative dificile și care solicitau mult timp, talent și măiestrie. Cele mai spectaculoase ii erau lucrate de fecioare pentru ziua nunții, vorbim despre ia de mireasă și cămașa mirelui care erau păstrate cu sfințenie pentru înmormântare, pentru a închide frumos cercul vieții. Apoi erau iile pentru prima ieșire la horă și iile de Paști urmate de cămășile de lucru. Ia înseamnă rafinament, frumusețe și eleganță. Reginele României tare au îndrăgit și purtat ia, cămașa noastră din străbuni, împrumutându-i distincție și noblețe. Atât Elisabeta, prima noastră regină, urmată apoi de Regina Maria și de Principesele Maria și Ileana, au purtat cu fală și mândrie cămașa națională. Din cânepă, lână, in și bumbac, toate lucrate acasă, româncele au reușit să realizeze, o uimitoare diversitate vestimentară, astfel încât etnologii susțin că portul este cea mai valoroasă și mai bogată creație a artei tradiționale românești, ajungând la rang de haină de sărbătoare la Curtea Regală. Se pare că preocuparea femeii simple de la țară de a fi oacheșă și frumoasă, a ajuns să atingă culmi artistice de nebănuit, chiar dacă nu știa carte, credința, simțul artistic înnăscut și hărnicia au făcut posibil lucrul acesta.

„ Până astăzi nu există dovezi clare despre când anume a apărut în spațiul nostru cămașa femeiască, ia. Avem însă câteva monumente care arată clar cum erau îmbrăcate femeile dacilor acum două milenii. Pe Columna lui Traian, în puținele scene cu chipuri feminine, și pe monumentul de la Adamclisi vedem cămășile încrețite la gât, croiul atât de îndrăgit al iei. Unii cercetători sunt de părere că această piesă vestimentară se purta în spațiul carpato-danubiano-pontic încă de pe timpurile civilizației Cucuteni-Tripolie, respectiv cu șase, șapte mii de ani în urmă.” (Stela Moldovanu – „Măiestria, povestea cusută a iei”).

O personalitate demnă de amintit în acest context  este Eliza Brătianu, descendentă a două ilustre familii de domnitori, Știrbei și Brâncoveanu, devenită apoi soția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, vorbea fluent franceza, engleza, germana și româna, fiind foarte apreciată pentru distincția și inteligența sa. Folosind colecțiile personale de costume, a desenat cu mâna ei planșe cu diverse modele, pe care le-a publicat în 1943 în celebrul album „Cusături românești”.

„Sunt cusături pe care le-am ales din lumea satelor românești .Și dacă le dau azi la iveală, e ca să nu las pierzării aceste expresiuni ale artei noastre țărănești, ale acestei arte geometrizate și abstracte ce ne vin din vremuri străvechi, din fondul de îndărătnică tenacitate ale dacilor care ne-au fost strămoși. Le mai dau la iveală și fiindcă aș vrea ca ele să fie de folos ; să ajute femeilor românce, așa de dibace în arta cusăturilor, să coase folosind izvoadele din cartea aceasta, după tipicul adevăratei noastre arte populare.

Apoi, ne reamintim cu drag de Elena Cornescu și de Maria Panaitescu care au desenat și editat albume cu modele tradiționale românești, cu obârșie străveche. În anii interbelici ia ajunge la apogeul său de realizare artistică, etnografică. Ne mai reamintim cu emoție și de Smaranda Brăescu, campioană europeană la parașutism.  Regele Carol al II-lea a premiat-o cu Ordinul „Crucea de Aur” a virtuții aeronauticii. Smaranda  avea un cult pentru costumele populare  și deținea o colecție impresionantă, din toate colțurile României. Le primea cadou în peregrinările sale prin țară. Nu avea bani pentru rochii de bal de la Paris, și atunci, costumele populare atât de dragi, erau soluția perfectă: erau elegante și impunătoare, făceau reclamă bună culturii române.

Amintim aici și un distins intelectual al interbelicului, cu studii efectuate la Paris, este vorba de baronul  Alexandru Bellu, cel care a donat terenul pentru cimitirul care îi poartă numele ( din București) , a fost pionier al artei fotografice românești. El a pozat femei de la țară în costumul popular, purtat cu nonșalanță și grație. După aceste fotografii s-au făcut cărți poștale care au încântat cu frumusețea lor generații întregi de români. În România anilor ’40, alături de regii timpului, pe banii emiși sunt reprezentate femei torcând, cu sapa în spate, culegând fructe sau alăptând copiii, îmbrăcate elegant în haine populare de o delicatețe rară. Mai marii timpului au ales această metodă-metaforă de a vorbi prin intermediul banilor despre educație, viitor, tradiție și frumusețea identitară  a cămășii tradiționale românești.

La Paris, s-a dezvoltat o comunitate de români valoroși, la începutul secolului al XX-lea : Constantin Brâncuși, George Enescu, Maria Tănase, iar mai târziu Mircea Eliade și Emil Cioran. Printre ei se afla și pictorul Henri Matisse, bun prieten cu românul Theodor Pallady. Matisse ne-a lăsat o valoroasă moștenire, o serie de tablouri cu tema iei românești.

Doar o ie cusută cu mâna te transformă în creator și te învață să meditezi. Cămașa românească nu aparține unei anumite perioade istorice. Hainele tradiționale au fost transmise din generație, în generație, fără a se demoda. Ia este piesa de bază a portului tradițional românesc, este firul roșu dintre străbuni și contemporani, dintre noi, copiii și nepoții noștri. Ia românească reprezintă identitatea noastră culturală, parte din ADN-ul nostru înscris cu măiestrie, eleganță și unicitate în codul valorilor poporului român. Dacă nu vom contribui la păstrarea acestei zile ca omagiu adus minunatei noastre ii, nu ne vom redobândi tradiția strămoșească pierdută pe alocuri. Bine ar fi ca fiecare româncă să aibă în garderoba sa o ie, ie cizelată timp de secole de simțul artistic al țărăncii românce, nu numai ca o formă de apartenență la tradiția și spațiul românesc, ci și ca un element de autenticitate și inedit în peisajul contemporan.

Ia îmbracă trupul și sufletul purtătoarei. Cusătura este un mesaj. Ea nu doar împodobește, ci leagă. Leagă trupul de suflet, pământul de cer, femeia de rostul ei. Ia este plină de simboluri și semne : cruciulița – cu menirea de a apăra purtătorul de spiritele rele și de a demonstra apartenența la creștinism ; pomul vieții brodat la fir sau în cruciulițe ; luceferii; calea ocolită, dinții lupului, vrâstele sau dungile, motive geometrice (rombul, cercul) și florale, toate florile câmpului, ale pădurilor și ale grădinilor se regăsesc stilizate pe cămăși și bundițe. Decorul este concentrat pe mânecă și împărțit în trei câmpuri : altița, încrețul funcțional sau decorativ, râurii sau șirurile drepte sau costișate urmate de decorul de la marginea mânecilor încheiat cu o dantelă croșetată sau ploiță, cum i se mai spune. Cămașa încrețită la gât a fost cel mai răspândit tip de cămașă femeiască de sărbătoare. De veche tradiție era altița separată de restul mânecii. Apoi sunt cămășile cu stanul drept și mâneca din umăr, cămașa cu platcă (și în unele sate de pe Valea Bicazului această cămașă cu platcă era cămașa de lucru), cămașa scurtă sau cea cea cu poale. Cromatica ornamentării iei diferă de la o zonă la alta, în funcție de vârstă, ocazia cu care este purtată ia și starea socială a purtătoarei. Motivul floral stilizat poate fi interpretat ca simbol al înfloririi interioare și al credinței, legătura dintre om și creație și un omagiu adus vitalității și frumuseții femeii care coase și poartă ia. Simbolurile florale reflectă sufletul femeii.  Galbenul este culoarea grâului, a luminii cerești care coboară în lume, roșu simbolizează pasiunea și puterea vieții. Impresionantă este bogăția simbolisticii semnelor scrise cu acul și ața pe ie. Fiecare dintre noi trăiește propria poveste, cu condiția să și-o poată visa. Nu este ușor să transformi un vis în realitate, dar încă și mai greu este să trăiești fără să visezi. Meșterul popular poate fi un erou. Un popor se ține prin ceea ce face valoros cu mâinile, nu doar prin ceea ce spune cu vocea.

Ia românească merită nu numai un loc în muzeele mari ale lumii, ci și o sărbătoare vie, sub cerul liber, așa cum s-a întâmplat  la Bicaz și în atâtea locuri din țară și Diaspora. La Bicaz, în fața bibliotecii ,am expus pe stative cămășile cusute în cadrul șezătorii care se ține în fiecare zi de marți la bibliotecă. Ansamblul de dansatori „Doina Ceahlăului”, sub îndrumarea instructorului Adrian Gheorghiu, au fost deliciul publicului bicăjean. O surpriză plăcută a fost și solista Rebeca Boboc, bicăjeancă de-a noastră, talentată și cu un farmec aparte, se vede că are profesori buni. Lili Călin a delectat publicul cu păpuși croșetate de ea. A fost un eveniment cultural în care ne-am bucurat unii de alții și de frumusețea muzicii, a dansului și a cămășilor și lucrurilor meșteșugite de iubitorii de tradiție. A fost despre femei care cos stele pe pânză și despre copii care deschi ochii larg în fața unei lumi care încă mai are răbdare. Ia este o rugăciune albă, îndelung muncită, cusută cu dragoste pentru ceea ce suntem  și nu vrem cu nici un chip să uităm. Când vorbim despre ie , nu vorbim despre mode vremelnice, vorbim despre miracol și artă. Româncele au cusut de-a lungul timpului, iar în ziua de 24 iunie  am purtat cu mândrie aceste comori de suflet , de vrednicie și hărnicie, sărbătorind-o pe ea, IA ROMÂNEASCĂ.

La mulți ani IE ROMÂNEASCĂ, simbol al feminității, al rădăcinilor și al neamului!

La mulți ani tuturor celor care o cos, o promovează și o poartă!

Am încheiat manifestarea de la Bicaz cu un moment de reculegere în memoria celui care a fost și este în inimile noastre, omul de cultură, Ion Asavei.  Ziua de 24 ale lui Cireșar s-a încheia pentru noi, bibliotecarele, la Tașca, la Pensiunea Alexandra. Acolo am fost invitate de organizatorii Cenaclului „Ecoul munților” pentru a comemora pe părintele Iustin Pârvu, trecut recent ca sfânt în calendarele ortodoxe, pe poetul nostru național Mihai Eminescu, pe muzicianul patriot Ciprian Porumbescu și pe Ion Asavei, personaj cultural mult îndrăgit de oamenii de pe Valea Muntelui. Însă cenaclul acesta, amintit mai sus, este o altă poveste frumoasă care ni se întâmplă nouă, iubitorilor de carte și informație, de care sunt sigură că va rămâne în analele culturale ale zonei.

Sursele de inspirație: Internet, Stela Moldovan – Povestea cusută a iei

Mariana Călinescu

Articolul 24 Iunie – zi cu multiple valențe culturale si religioase apare prima dată în Ecoul muntilor.

La Biblioteca „Mihai Eminescu” Bicaz a avut loc o dublă lansare de carte, este vorba despre două volume de poeme ale doamnei prof. Aspazia Sandu: „Orizontul în mișcare” și „Bagaje pentru cală”. Aceste două volume de versuri întregesc zestrea cultural- educativă a poetei bicăjene (douăzeci de volume de versuri pentru copii și adulți), lăsată nouă și urmașilor noștri, cu generozitate.  Tot ceea ce a simțit, gândit și trăit  de-a lungul vieții, a încondeiat  cu acribie, onestitate,  blândețe, sarcasm, cu tristețe și revoltă, în tomurile pe care doritorii le pot găsi pe rafturile bibliotecii publice a Bicazului. Invitatele prof. Livia Badea și prof. Mihaela Apetroei au făcut o recenzie, o sinteză a scrierilor doamnei Aspazia, insistând pe tematica variată regăsită în poeme, pe limbajul accesibil, pe ușurința versificației și pe metaforele din titlurile cărților. Fiecare idee a fost exemplificată cu frânturi din opera poetei.

Autoarea este una dintre persoanele care-și valorifică din plin talanții primiți de la Divinitate. Muncitoare, tenace, perseverentă, generoasă, sfidează aceste timpuri în care primează banul și regulile care aduc în viețile noastre anormalul, norme și reguli impuse de mai marii Europei. Este o fină observatoare a vieții de zi cu zi și a tot ceea ce se întâmplă în jur, la noi în țară și în lumea mare. Este o poetă de atitudine, curajoasă, lucidă, fiecare poezie având un mesaj bine definit. Unele poezii se aseamănă cu fabulele moralizatoare, altele sunt de introspecție și cu filon filozofic, altele sunt o satiră virulentă la adresa celor care au adus țara la „sapă de lemn” de la evenimentele decembriste încoace, tematica variată dă posibilitatea oricărui cititor să se regăsească în universul creației Aspaziei Sandu.

De-a lungul timpului, biblioteca publică a Bicazului  a căpătat  un public bun, înțelegător, vibrant, empatic și prietenos. Ne-au onorat cu prezența și doi colegi de breaslă de la Piatra Neamț  a doamnei Aspazia Sandu. Ieri, toată lumea a plecat acasă cu cărțile de poeme primite în dar , cu autograf, de la autoare. I-am simțit bucuroși și mulțumiți, dovadă că noi, oamenii, avem nevoie nu numai de pâine, ci și de hrană spirituală. Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma că „pentru iubitorii de poezie, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe și lumină în care ne-am cufundat când am avut nevoie de intrarea într-o altă dimensiune. Poezia ține de partea cea mai intimă a ființei noastre.” Și nici nu cred că este de imaginat cum ar fi lumea fără oameni care creează, simt, gândesc și dăruiesc semenilor toate aceste minunății care ne înnobilează spiritul.

Îi dorim doamnei prof. Aspazia Sandu sănătate, creativitate, inspirație și putere de muncă pentru a ne ferici pe noi, iubitorii de poezie și frumos!

Pentru a stârni curiozitatea cititorilor, las ca mărturie un virulent poem satiric regăsit în scrierile poetei bicăjene:

Reparații foarte grele

„Dacă sunt parlamentari împotriva țării,

Lege-și o piatră de gât pentru fundul mării!

Trimiși ca reprezentanți, cum să o trădeze,

Pe ea, care i-a crescut și s-o denigreze?

Patrioți, nu, nicidecum, corcituri murdare,

Proscriși pentru veci de veci, cu-a ei aprobare!

Care țară ar primi așa caractere

Și nu le-ar pune la zid, fiind plini de fiere?

S-au vândut pentru nimic, neavând valoare,

Doar slugi sub un jurământ încheiat sub soare.

O rușine pentru cei ce le-au dat mâncare,

Companie uneori sau o-mbrățișare!

Oare câți i-ar adopta astăzi pe planetă,

Știind pe cine-au vândut pe plată secretă?

Ocoliți vor fi de câini, de pisici și muște

Și n-ar fi dezonorant în cap să se-mpuște!

L-au trădat pe Dumnezeu, Doamne, câtă minte,

De-au putut să fac-așa , după jurăminte!

Mulți mai mulți decât cei trei, ascunși prin saloane,

Poate prezidențiali, cu-așa boli mintale,

Aduc mari nenorociri propriilor case,

Țării care i-a școlit și propriei rase.

E ceva uluitor pentru cer și mare,

Pentru universu-ntreg ce strigă: Trădare!

Ce inteligență au? Una diavolească,

Fiindcă au fost prefăcuți, doar să izbândească.

Blestemați să fie-n veci și-a lor viclenie

Cu fard de protocalari dați cu măiestrie!

Piară și sămânța lor să nu reproducă

Păcatul atât e grav, cu pas de nălucă!

E de-a dreptul odios, să îți vinzi moșia

Primită s-o moștenești, cât va fi vecia!

Ultimul pas l-ați făcut; vine judecata,

Dacă n-a venit deja, să primiți răsplata!

Dacă nu ne-ați fi vândut, n-aș fi fost feroce,

Dar pentru ce ați făcut, nu pot să fiu rece!”

Grabnic trebuie să ne trezim, până nu e prea târziu!

Mariana Călinescu

Articolul Dublă lansare de carte la Biblioteca Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.

La realizarea volumului „Caietele orașului mării dintre munți”, lansat la 15 iunie 2016, a contribuit cu un studiu despre statuile lui Mihai Eminescu din întreaga lume, insistând, firesc, pe cea din fața bibliotecii. De altfel, ultimii săi ani, din punct de vedere cultural i-a dedicat Bibliotecii Bicaz. În 2011, a fost desenatorul volumelor dedicate celor 400 de ani de existență a oraşului, a banerelor, a pliantelor și mapelor. Era ilustratorul revistelor „Piatra Corbului” și „Revista Valea Muntelui”, publicând și articole de artă. A realizat apoi ilustrațiile (peste 100 de desene color) pentru antologia „Legende, mituri și povești la muntele Ceahlău” din 2013, sprijinind, de asemenea, ilustrația pentru manualul de istorie opțional „Legendă, istorie şi tradiţie în munţii Neamțului”, folosit în 11 școli de pe Valea Bistriței. În 2014, a ilustrat volumul „Ghidul excursiilor montane” apărut la Editura Universitară din București, iar în 2015 a început să deseneze pentru manualul „Noțiuni de geografie, ecologie și protecţia naturii” apărut în anul 2016 tot la Editura Universitară din Bucureşti. A realizat peste 50 de desene color, mai avea în lucru vreo 20 care să înfățișeze parcurile naturale nemțene…

S-a născut în decembrie 1941, în plin război mondial, cu o Românie ce lupta pe frontul de est împotriva Rusiei sovietice. Tatãl său a murit în război, nu a apucat să-și creascã copiii, o fată mai mare și băiatul abia apărut pe lume. I-a crescut însă mama lor, văduvă de război care nu s-a mai căsătorit, dedicându-se copiilor. A aflat peste ani că tatăl său nu se va mai întoarce niciodată şi a devenit mai retras, mai interiorizat, căci, după cum povestea, n-avea cine să-l apere, el nu putea zice la fel ca ceilalţi copii: „Las’ că vine tata şi vezi tu ce-ţi face el…!”

La început, viitorul profesor şi surorile sale au locuit într-o mansardă a Liceului de Fete Calistrat Hogaş prin grija naşei sale, doamna Popovici, până la naţionalizare. Traiul a fost greu, dar a fost în preajma unor oameni de seamă: Sidonia Hogaş, Panaite Popovici şi, nu în ultimul rând, a generalului Dumitru Coroamă, aflat însă în ultimele sale luni de viaţă. Alături de fiica generalului a început să deseneze, chiar generalul apreciindu-l, e drept că prin semne, nemaiputând vorbi. În cursurile primare şi apoi în cele gimnaziale s-a remarcat în domeniul artistic şi nu a mirat pe nimeni când a ajuns bursier la arte la Iaşi şi participarea cu succes la un concurs naţional de pictură i-a permis accederea la Universitatea din Iaşi, la secţia arte.

Un îndrăgostit de Ceahlău nu putea sta departe de munte, deşi fiind printre primii absolvenţi putea alege aproape orice loc din ţară. A ales o şcoală la poalele Ceahlăului, Tarcăul, o şcoală generală, dorind să înceapă cu cei mici iniţierea în tainele desenului. S-a implicat în acţiunile de atunci ale pionierilor şi era foarte mândru că împreună cu elevii din regiune a participat la „Asaltul Carpaţilor”, definind şi marcând traseele muntelui Ceahlău. A participat la multe dintre acţiunile CET Iacomi, în 2013, reprezentanţii grupului au fost la Bicaz la lansarea cărţii de legende cu desenele domniei sale ca să-l omagieze.

A fost un iscusit fotograf si mărturie stau albumele acestor acţiuni pioniereşti care ar trebui să stea la loc de cinste la biblioteca din Bicaz.

Fiii i-au moștenit talentul, Ovidiu Stanciu fiind un pictor și un caricaturist de mare valoare, care a rămas în memoria publicului prin participarea la „Cronica Cârcotașilor”, în perioada de început, iar Cezar lucrează în domeniul designului publicitar.

Bicazul i-a recunoscut meritele: a devenit „Cetăţean de Onoare”, într-o festivitate prilejuitã de zilele oraşului. Rămân în urma sa sute de desene, de picturi, schiţe şi crochiuri, sculpturi. Semnatarul acestor rânduri a fost beneficiarul talentului domnului profesor: desene pentru coperţi de cărţi, picturi pe lemn, schiţele miniaturale ale mănăstirilor şi schiturilor nemţene imortalizate în cărţi poştale, desenele pentru legende, peste 100 şi nu numai. Prima expoziţie care va avea loc la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Grinţies îi va fi dedicată şi apoi vom pregăti o expoziţie itinerantă, prim loc ales fiind Biblioteca din Bicaz. Am pregătit 150 de desene ale domnului profesor – o mică dovadă de preţuire, de neuitare…

Daniel Dieaconu

Articolul Despre un om, Traian Stanciu, la 7 ani de la moartea sa apare prima dată în Ecoul muntilor.