Făcând slalom printre examene și partea practică a licenței (Lucian a cântat o polifonie, adică J.S. Bach, un concert pentru acordeon și orchestră, înlocuită de pian de data asta, pentru că e mult mai accesibil decât o întreagă orchestră, o piesă de tip divertisment care e de fapt o temă de variațiuni  și în încheiere o suită de melodii populare de Vasile Pandelescu), Lucian mi-a răspuns și la întrebări. Este unul dintre  intervievații cu care mi-ar plăcea să stau mult de vorbă și nu se știe dacă nu o voi mai face în viitor (n.m. ) Iată dialogul nostru:

1.Într-o vacanță de vară ai venit la Clubul de vacanță de la Biblioteca ”Aurel Dumitrașcu ” Borca și ai susținut un recital de acordeon. Aveai un acordeon cât tine de mare (mi-ai spus că are 20 kg). Absolvisei primul an de ” Victor Brauner”. Nu ai fost vulnerabil, speriat, departe de părinți?

-Când am venit la Clubul de vacanță din Borca, aveam în spate un an de liceu, dar și un acordeon care părea mai mare decât mine (și uneori chiar era). Nu m-am simțit speriat, doar foarte concentrat să nu-mi cadă instrumentul de pe umăr în timp ce cânt.

2 . Întâlnirea definitorie la ”Victor Brauner” a fost cu un profesor despre  care te rog să povestești.

-Întâlnirea definitorie a fost cu profesorul meu de specialitate, domnul Isidor Rusu, care m-a abordat direct când m-a văzut că eram trist că nu puteam opta pentru pian. M-a chemat în sala lui de instrument și acolo a început totul, de la zero. El m-a învățat cum să respir  în muzică, cum să nu trișez în studiu și cum  să nu dau vina pe acordeon când greșesc. A avut răbdare, umor și severitate exact cât trebuia- cumva m-a crescut artistic.

3.Ai avut o evoluție rapidă. Pasiunea pentru acordeon  a venit natural, sau ai fost constrâns, forțat să cânți? Câte ore de studiu zilnic ai avut ?

-Pasiunea a venit natural, dar cu ajutor din partea tatălui meu (solist vocal și clăpar, n.n.). Nu m-a forțat nimeni, dar adevărul e că dacă aș fi vrut să cânt la tobe, probabil aș fi fost mutat în alt sat. Acordeonul m-a ales și-am zis: ”Bine, hai să vedem ce iese!”, cu toate că am mers la Liceul de Arte cu dorința de a studia pian. Am studiat între 2 și 5 ore pe zi.

4.Ai știut de la începutul liceului că vei urma Conservatorul ?

-Da, am știut încă din liceu că voi merge la Conservator. N-am avut plan B.  Poate și pentru că habar n-aveam ce altceva aș putea face. Mă vedeam  făcând muzică și atât . Totul era clar : muzică sau nimic.

5.Ai cântat în corul bisericii, te-am văzut spectator la spectacolul de operă ”Lucia de Lammermour” de Donizetti , ai dat și lecții de pian.  Pasiunile tale muzicale nu se opresc doar la acordeon.  Ești un muzician complet. Ce genuri muzicale abordezi ?

-Încerc să nu mă limitez – sunt prea curios ca să cânt un singur stil. Da, acordeonul e prima dragoste , dar am flirtat și cu alte genuri. Am cântat în corul bisericii, am fost la spectacole de operă, am predat pian și m-am îndrăgostit de jazz. Cânt muzică lăutărească, clasică, muzică de petrecere și chiar adaptări moderne.

6. Ți-ar fi plăcut să fii artist liric ?

-Da, mi-ar fi plăcut s fiu și artist liric. Încă mai fredonez piese când sunt singur, dar apoi îmi dau seama că mai bine rămân la acordeon, acolo unde nu există ”fals”.

7.Dacă tot suntem în această zonă, de ce crezi că e nevoie de muzică clasică ?

– Muzica clasică este necesară ca o apă bună: nu toți o preferă, dar fără ea ne-am ofili. Curăță zgomotul din minte și ne pune în legătură cu o lume unde emoția are logică. Mai ales într-o zonă ca a noastră, e balsam pentru suflet.  Consider că rafinează  simțurile.

8. Cum ai convinge niște tineri care nu au fost niciodată la un spectacol de operă să încerce această experiență?

-Le-aș spune simplu: nu trebuie ă înțelegi tot, ca să simți ceva. Închide ochii la un spectacol de operă și lasă-te purtat. Nu e cu glume sau Tik Tok,  dar s-ar putea să-ți atingă o coardă pe care nu știai că o ai.

9.Te-am văzut colaborând și cu un taraf de muzică lăutărească. O formație de tineri frumoși, eleganți, cu un aer interbelic. Lăutarii români au scris istorie cu acest gen muzical.   Aveți un public educat ?

– Colaborez cu un taraf de muzică lăutărească, cu o prietenă de-a mea foarte bună, Mariana Stoica și alți prieteni din Conservator, o trupă faină, tânără , cu respect pentru tradiție și haine cu stil.  Avem un public divers, dar surprinzător  de educat- poate pentru că aducem lăutărească veche,  autentică, nu doar ”bam, bam” pe repede înainte.  Tocmai ce am lansat primul nostru colaj în această formulă, așa că vă aștept acolo cu like, share și subscribe, neapărat pe canalul Marianei Stoica.

10 .Mai există  muzică bună azi ? Am văzut mulți muzicieni care se ocupă mai mult de imagine, decât de conținut.

-Mai există muzică bună, dar trebuie căutată foarte bine. Desigur, e foarte greu de dat un răspuns pentru că fiecare percepe altfel ”muzica bună”, gusturile nu se discută. O muzică e ce trebuie atunci când o asculți și uiți să respiri și uiți de tot, sau când îți face plăcere pur și simplu  că o asculți.

11. Ai să ne povestești o întâmplare amuzantă dintr-un concert ?

-La un spectacol am uitat să pornesc transmițătorul de la acordeon. Am intrat pe scenă cu atitudinea unui star, dar cu microfonul mut.  A trebuit să scot o glumă rapid: ”Azi vă cânt în gând!” Publicul a râs, eu  ”m-am scos”. De atunci verific tot de două ori.

12. Ai avut un concert de neuitat ?

-Un concert de neuitat a fost unul mic, în sala de festivități a liceului, primul meu concert.

13. Ai fost crescut cu un anumit tip de libertate. Ce le datorezi părinților ?

-Le datorez părinților libertatea de a greși și de a-mi alege drumul. N-au fost niciodată genul ”fă cum zic eu!”, ci mai degrabă ”încearcă, dar fă-o bine !”

14.Iubirea este importantă pentru un artist ?

– Iubirea e totul pentru un artist.  Fără ea, muzica sună gol. Când iubești-o persoană, un vis, o stare-totul capătă profunzime. Prin iubire poți transmite profund și rapid emoțiile către publicul tău.

15. Te simți iubit de Dumnezeu ?

– Da, mă simt iubit de Dumnezeu. Mi-a dat chemarea asta și oameni buni care să mă  țină pe drum. Și când nu mai știu încotro să privesc, mă gândesc că nu am ajuns aici întâmplător. Cineva sus are un plan, pe care îl respect.

Mi-ar plăcea să te avem invitat la Liceul Borca, să le povestești tinerilor cum într-o Românie plină de haos, ți-ai asumat curajul de a-ți urma pasiunea. Până atunci, să auzim numai de bine ”! Mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine !

Iolanda Lupescu

Articolul LUCIAN AMARIEI: Un artist în plină ascensiune apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Durerile ulceroase (sau ce-or mai fi) sunt de-a dreptul cumplite azi. Ai clipe în care ai prefera să fii împușcat decât să mai fii atât de chinuit. Sărăcia cumplită din aceste vremuri face aproape imposibilă ținerea unui regim alimentar în favoarea vindecării. La școală faci crize de nervi aproape din cauza imbecilității și a bătăii de joc ale elevilor. Ai senzația că totul putrezește, inclusiv tu. Azi n-ai reuşit să citești decât câteva eseuri din Jose Ortega Y Gasset. Ești nefericit. Stai ca o cârpă, întins sau ghemuit și nici o poziție nu schimbă situația. O scrisoare de la Liviu Ioan Stoiciu (te-ai gândit la el în ultima vreme) te incită. Îi scrii cu dragoste și amărăciune acestui om de caracter. La umbra lămpii, singur și bolnav, ai început parcă să urăști.  Mama, bolnavă și necăjită, nu mai are nici lumânări. Stă pe întuneric. Îi spui: „Vezi, pentru asta a luptat tata pe front!”.

„Aseară ai fost la poștă și l-ai sunat pe Florin Mugur. Zicea că, acum, cartea („Biblioteca din Nord”, n.m.) ar fi în tipografie deja. La capătul unui fir era un om tânăr, bolnav și amărât. La celălalt capăt de fir era un om de cincizeci de ani, bolnav și amărât ”

„Sunt zile  când nici nu aveți ce mânca. Dar cei care au câte cinci, șase copii, ce fac? Pătrat negru pe fond negru”. Miercuri, 25 noiembrie, 1986

„Tăiatul purcelei, ieri, aduce, ca de obicei, probleme. Tu, de-a dreptul imbecil în nepriceperi de acest gen, n-o poți ajuta aproape cu nimic pe mama. Ea, singură, toată ziua, tăind carnea, preparând-o, stând deci în picioare. Și seara aceasta cu ea aproape amețind, evident la pământ de oboseală, reflex al lipsei ei de măsură atunci când muncește. Epuizată, vomând ce a mâncat (dar ce a mâncat, că aproape nimic nu mai suportă stomacul ei neapărat), chipul ei exprimă renunțare și sfârșit. Te amesteci în treburile sorții și refuzi orice sfârșit în ceea ce o privește. Neputința în care dragostea ta pentru ea trebuie să recunoască datele care sunt, ei bine, te scandalizează. Este extrem de dureros să nu prețuiești pe nimeni pe lume mai mult decât pe mama ta și să asiști neputincios la sfârșiturile ei, la chinurile ei. O încăpățânare țărănească, întotdeauna auto-distructivă, vizează tot neamul ei.  Poate că numai dintr-o astfel de încăpățânare, plus indiferența seniorială și livrescă a tatălui te puteai naște tu, vai, poet!” 9 decembrie, 1986.

Din volumul „Carnete maro”, Jurnal 1982-1990, îngrijire ediție, prefață și note Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamț, 2011.

                                                                              Iolanda Lupescu

Articolul Comemorare: Scriitorul Aurel Dumitraşcu la ceas aniversar apare prima dată în Ecoul muntilor.

La școala generală, care poartă numele său, a fost descoperit de profesorul George Ostroveanu, care i-a și prevăzut un destin literar. A fost singurul profesor care l-a încurajat. Spiritul de frondă , preocupările literare și artistice paralele cu școala ideologizată din acei ani, i-au făcut pe profesorii săi să-l țină la distanță. Era băiatul ”rău”. În 1987 a absolvit cursurile Facultății de Filologie- Franceză din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din  Iași. A fost cel mai bun student al generației sale. Lecturile numeroase, inteligența sclipitoare l-au făcut cunoscut încă de la începuturile studenției. În 1975, soldat fiind la Sulina, a debutat în cenaclul ”Freamătul Deltei”, devenind în scurt timp liderul acestei grupări literare. A și publicat poezie, pe atunci teribilistă, în revista cu același nume. În 1984 a apărut la Editura ”Albatros” volumul de debut ”Furtunile memoriei”. Inițial volumul se numea ”Tratatul de eretică”, dar cenzura a schimbat toată structura cărții. În 1981 apare volumul ”Biblioteca din Nord”, care ia și premiul ”Mihai Eminescu” al Asociației Scriitorilor din Iași. În 1988 a vrut să publice volumul ”Mesagerul”, dar nu a avut nici o șansă  de apariție , tot din cauza cenzurii. La 16 septembrie, 1990, moare  la  spitalul Fundeni din București. Era într-o duminică, iar moartea sa ridică și acum semne de întrebare. Aurel Dumitrașcu a fost de o intransigență incomodă pentru mulți. Spirit justițiar, de o verticalitate morală de necontestat, cu un simț al valorilor și cu un bun simț care i-a lezat pe găunoșii care nu voiau să fie treziți din mediocritatea lor, Aurel Dumitrașcu nu a fost prețuit la adevărata sa valoare în satul său natal. Dar a avut zeci de prieteni, artiști, oameni de cultură, intelectuali, care l-au iubit și susținut.

A corespondat cu mari scriitori : Nicolae Steinhardt, Octavian  Paler, Ana Blandiana, Nichita Stănescu. Am aflat de curând , din jurnalul Anei Blandiana, că aceasta l-a propus pentru premiul Herder. A predat în învățământ la Borca fiind iubit de elevii cărora le povestea și despre marii scriitori ai lumii, despre pictori, îi învăța să respecte valorile.  Un director l-a pus la index pentru modul său de a preda, dar acei foști elevi sunt și acum mari cititori,  care știu să aprecieze valoarea evenimentelor. Pentru că dictatura lui Ceaușescu era de nesuportat, Aurel  Dumitrașcu nu a mai putut să tacă. Revolta lui era din ce în ce mai vocală. Fratele său, ing. Ionel Dumitrașcu, a intrat în posesia unui dosar de la C.N.A.S. Din 1981 , Aurel Dumitrașcu era urmărit sun numele de ”Intelectualul”. În dosar se spunea că făcea comentarii tendențioase cu privire la politica partidului și a statului. Informatorii purtau numele de ”Iordache”, „Colba”, ”Balan”. În cancelaria liceului scria de zor denunțuri ”Negoiță”, pe care Aurel Dumitrașcu l-a și prins asupra faptului. Aurel Dumitrașcu a scris în cei 35 de ani cât alții într-o mie. Scriitorul Adrian Alui Gheorghe s-a îngrijit de apariția volumelor de versuri postume, a jurnalului  și a corespondenței, toate de o certă valoare literară.

Joi,17 decembrie,1987, într-o scrisoare către Nicolae Steinhardt spunea: ”Ar trebui , poate, să-mi văd de scris și de lecturi, să nu fiu supărat. Dar îmi dau seama zi de zi, m-am născut pentru a  nu trăi cu ochii închiși” .

În copilărie, Aurel mă trimitea să fur cerșafuri de la bunica , să ni le punem în cap și să ne jucăm ”de-a îngerii”. Se pare că aripa îngerului l-a atins, pentru că voia ca toți oamenii să fie buni și lumea dreaptă. De aici pornea și revolta ,așa ne mai trăgea pe drumul drept pe cei care pierdeam direcția. Despre Aurel Dumitrașcu se poate povesti mai mult. Deja o fac prin revistele literare cei care l-au cunoscut și prețuit. Ultima sa poezie, dictată la spitalul Fundeni pare un auto-requiem: ”Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult\ să vadă soarele cum răsare(Dacă eu\ mai bine o duc voi muri timpuriu?… Și câți ani cu lama aceasta am umblat\ (și) alții citind rău credeau că sunt\ sentimental (un poet de la est!)- și\ dacă lama care hăcuiește creierul \ meu e un sentiment stupid atunci\ sunt un sentimental și nu întâmplător pe balcon seara mă gândesc la\ scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns\ Pe balcon stau cu o( pasăre) moartă”.

                              Iolanda Lupescu

Articolul AUREL DUMITRAȘCU, UN INTELECTUAL INCOMOD apare prima dată în Ecoul muntilor.

De 8 martie, Biblioteca „Aurel Dumitrașcu” Borca și CDI-ul Liceului „Mihail Sadoveanu” organizează o activitate aflată la a 2-a ediție: Cadrele didactice altfel de cum le știm. Dăscălițele liceului au și pasiuni artistice, nu numai didactice.

În acest an, expoziția cu obiectele confecționate de doamnele profesoare a cuprins: tablourile Teodorei Candrea și Vasilicăi Precup, exponatele de croitorie artistică ale Teodorei Harton, cărțile scrise și prezentate de Dumitrina Erhan și cântecele compoziție proprie. Doamna prof. Cristina Petrea ne-a ținut o adevărată lecție de etnografie, sugerată de costumele populare foarte vechi, unice, pe care le deține. Doamna prof. Teodora Harton a venit împreună cu corul „Allegria” pe care l-a dirijat. Armonia și acuratețea interpretării ne-a convins că acest cor va veni de la Olimpiada de Muzică la care va participa, cu un premiu mare. Succes!

Doamna prof. Lia Gavriluț a organizat o tombolă și a dăruit produse cosmetice Avon. Între timp organizatoarele întâlnirii au recitat și au vorbit despre însemnătatea zilei de 8 martie. Punctul culminant al întâlnirii și marea surpriză pe care cadrele didactice de la Borca au așteptat-o cu nerăbdare , a fost recitalul de excepție al  grupului folk „Eu cred”. Prof. Elena Ropotoaia, Marius Coșerariu, Ionuț Coșerariu, Marius Mihăilă și Cosmin Caia ne-au emoționat cu interpretarea lor până la lacrimi. Hotărât lucru, iubirea pentru mama este cel mai profund  sentiment exprimat în versuri. Atâta bogăție de metafore zugrăvind chipul mamei nu vom mai auzi prea curând. Parcă nicicând graiul românesc nu a sunat mai  frumos, ca în interpretarea oaspeților noștri. „A venit aseară mama” pe versurile poetului Vasile Militaru și un „Mulți ani Trăiască” a ridicat sala în picioare. S-a cântat la unison. Și pentru că pasiunea pentru gastronomia locului există în fiecare din noi, au urmat bucatele tradiționale pregătite de doamnele profesoare. Sarmalele de post ale doamnei secretar Cătălina Cajban pot participa, oricând, la un concurs gastronomic cu ștaif și sigur vor lua locul I. Ne-am despărțit greu, cu cântec, cum altfel și ne-am promis să ne revedem.

Poveștile frumoase nu au sfârșit, ele au un „va urma”. În câte episoade? În câte va vrea Dumnezeu.Vorba unui vers, tot dintr-un cântec: „Când visul s-a terminat, rămâne mama”. Să  ne sărbătorim mamele cât mai des, ca să ne putem revedea. Pe curând!

 Bibl. Iolanda LUPESCU

Articolul Borca, Ziua femeii și grupul folk ” Eu cred” apare prima dată în Ecoul muntilor.