Zace-un voinic lângă bradul

Ce se scutură-ntr-un vânt

Care parc-aduce iadul

Şi îl urcă pe pământ.

A-nceput codrul să geamă,

Cerbii fug printre târşoase

Cucuvăi şuier-a teamă,

Ţipete din hăuri scoase.

Arnăuţi plin de firete

Şi cu flinte şi pistoale

Peste douăzeci de cete

Au lăsat satele goale,

Porunca de la domnie:

Să umple munţii de cruci

Prin codri să nu mai fie

Nici sămânţă de haiduci.

Erau mulţi, cu arme bune,

Călăuze vânzătoare

I-au dus pân’ la văgăune

Să-i prindă şi să-i omoare.

Au căzut voinicii toţi,

Toţi cei făr’ de lege zişi:

Este ţara fără hoţi

Dacă ei au fost ucişi?!

Bistriță, râu repezit,

Cu ce oare ţi-am greşit

De tu nu mai ţii cu noi,

Ci cu spurcaţii ciocoi,

Du la vale doar butuci

Şi nu leşuri de haiduci,

Nu du despuiate oase,

Căpăţânele pletoase,

Toţi voinicii de prin sate

Ce-au murit pentru dreptate.

Ia şi cară de aici

Capete de venetici,

Învolburează-ţi apele

Şi îneacă liftele.

Că ţi-or mulţumi ţăranii

Şi te vor cinsti sărmanii,

N-or mai plânge fetele,

N-or boci nevestele,

Copiii toţi şi-or hrăni,

Bărbaţi-or îmbătrâni

Şi or merge la pădure

Cu ţapină şi secure,

Nu baltag, nu flinte noi,

Ci două perechi de boi,

Să nu trag după boieri,

Ci s-adun blănuri de jderi.

La tine Bistriţă plâng,

Nu ştiu doru’ cum să stâng,

Văd cum pleacă, tineri pleacă –

Săraci în ţară săracă!

C-ai fost destul şi bogată!

Unde ţi-e averea toată?

Eu mă plâng făr’ de folos,

Tu-ţi cobori apele-n jos

Cu catarge şi cu plute:

Mii şi sute, mii şi sute…

Primăvară, mama noastră,

A ieşit iarba pe coastă,

Nu mai stau la plugărie,

Plec iară în haiducie,

Când aud cântec de cuc,

Nu mai pot… mă duc haiduc!

Daniel DIEACONU

Articolul Baladă haiducească apare prima dată în Ecoul muntilor.