Cursurile de adulți erau monitorizare de revizori, acestea se țineau seara și în sărbătorile legale, iar grădinile de copii nu făceau rabat de la controalele revizorilor. Acestea puteau avea vacanța în lunile de iarnă și puteau funcționa în cursul verii, din următoarele motive: lipsa de îmbrăcăminte și asprimea iernii și rezolvarea unei necesități sociale a părinților, aceștia fiind plecați vara la muncile câmpului.

Revizorii verificau și activitatea comitetelor școlare, puteau dispune ca în localitățile unde se constata lipsa de activitate a comitetului școlar, acesta să fie dizolvat și numit din oficiu un alt comitet, ad hoc, format din persoane de bună credință. Comitetele școlare urbane trebuiau organizate pe circumscripții școlare, nu pe școli. Revizorii transmiteau decizii punctuale sau puteau decide chiar ei, în unele situații: „pe ziua de 5 noiembrie, toți învățătorii și institutorii care nu au detașări și nu s-au prezentat la post vor fi considerați demisionați din învățământ și salariul pe noiembrie va fi oprit la revizorat”. Pentru ședința următoare se propunea spre dezbatere tema: „Metodele de învățământ dexteritățile în școlile primare”, plus alte chestiuni ordinare. Semnau acest proces-verbal revizorii școlari clasa I: N. Popovici, N. Constantiniu, I. Tudorache, revizor școlar clasa a II-a, G. Toderiță, I. Gălușcă. În teritoriu, fiecare revizorat era subordonat și Prefecturii, lucru pe care îl sesizăm din corespondența purtată între cele două instituții. De exemplu, în data de 26 octombrie 1922 prefectul județului Neamț înainta Revizoratului Școlar Neamț o adresă prin care se atrăgea un grav semnal de alarmă asupra învățământului din județ, mai precis asupra modului în care își făceau datoria unii învățători.

„Domnilor revizori și inspector școlar, cu mâhnire, mă văd nevoit, să vă atrag atențiunea asupra chipului cum unii domnii învățători, înțeleg să își facă datoria. În trecerile mele prin județ, care de altfel sunt aproape zilnic, am constatat, după cum de altfel și dumneavoastră ați constatat, că unii domnii învățători, în orele de clasă, se găsesc la alte ocupați uni decât la aceea pentru care este salariat”.

Adresa continua, defăimând breasla învățătorilor, cu informații cu privire la faptul că în timpul orelor învățătorii erau plecați să rezolve interese personale. Prefectul se arăta îngrijorat că, în vreme ce învățătorul nu era la clasă, elevii stăteau prin curtea școlii, în frig, ori erau puși la desfăcut porumb, cum mai fusese cazul, în anii trecuți. Aceste fapte erau de natură să slăbească credința în foloasele învățăturii, în copii și în părinți, și să privească cu neîncredere toată truda din spatele construcției de localuri de școală, când și în cele existente, nu se vedea niciun folos. Revizorii erau rugați să binevoiască, „a atrage serioasă atențiune, tuturor domnilor învățători”, înțelegând ca aceștia să își facă datoria pentru școală în orele de școală, rămânându-le liber restul timpului pe care îl puteau folosi cum doreau.

Inspectorului școlar, I. Simionescu, a răspuns cu adresa nr. 2.040/ 31 octombrie 1922, prin care preciza că a dat ordine severe revizorilor școlari pentru ca institutorii să nu mai absenteze de la cursuri, fără concedii aprobate dinainte și se ruga stăruitor să i se comunice numele învățătorilor care nu erau găsiți la datorie, pentru a se lua măsuri în consecință. Revizoratul Școlar Neamț transmitea către școli de primare și grădini de copii circulara nr. 4.862/4 octombrie 1922 prin care aducea lămuriri cu privire la diferite situații întâlnite în sistemul educațional. Cu ocazia începerii noului an școlar se cereau lămurite o serie de lucruri, pentru bunul mers al învățământului. În primul rând, era problema de interes major cu privire la obligativitatea înscrierii și frecvenței copiilor în școli. Pentru a sensibiliza corpul didactic, în circulară, se punea accent pe sentimentul patriotic, dar și pe slăbiciunile poporului.

  Semnatarul circularei spune în deschiderea acesteia: „ne lipsește unitatea de simțire și gândire care dau tăria unui popor. Ori această unitate sufletească nu se poate căpăta decât prin școală, unde se dă unitatea de cultură și de educație și pentru atingerea scopului era absolut obligatoriu ca indiferent de sex, clasă socială sau religie copiii trebuiau să urmeze școala primară”. Se stăruia în circulară pe aplicarea legii și a regulamentelor școlare cu privire la obligativitate, nu se accepta nicio scutire, în afara celor prevăzute de art. 2 din lege și articolul 5 din regulament, scutiri avizate de medici oficiali. Procedurile pentru înscriere erau: toți copiii cu vârstele între 7 și 14 ani vor fi înscriși la școală și în clasa în care dă dreptul cunoștințele căpătate, fapt apărut din cauza copiilor scutiți, unii la clasa a II-a, alții la clasa a IV-a, alții chiar la clasa a V- a. Principiul era următorul: un copil o dată în scris nu mai putea fi scutit de obligativitate până la absolvire. Toți copiii fără știință de carte între 14 și 16 ani și de la acea vârstă înainte, puteau fi înscriși la cursurile de adulți, toți absolvenții de învățământ primar trebuia să urmeze cursul complementar. Cursurile complementare începeau a funcționa la data legală, cele de adulți puteau să înceapă după ce sătenii își vor fi strâns recolta de pe câmp, dar nu mai târziu de 1 noiembrie. În privința școlarizării obligatorii se cerea sprijinul preoților, primarilor, notarilor și jandarmilor, precum și sprijinul comitetelor școlare. Tema obligativității se încheia cu replica „orice scutire de școală este o crimă”.

Subiectul următor este dedicat frecventării cursurilor de către membrii corpului didactic primar, cu precizarea că cea mai mare parte dintre membrii corpului didactic erau oamenii conștiincioși, ba „unii dintre ei erau robi ai datoriei” și lor li se datora numele bun de care se bucura învățătorul român. Însă, cu durere și rușine, revizorii școlari mărturiseau că printre membrii acestui corp profesoral erau și mulți învățători lipsiți de simțul datoriei și, din păcate, aceștia erau tineri. În opinia semnatarului circularei, unii dintre învățătorii tineri erau leneși și nu făceau nici un progres la clasă, lipseau nemotivat de la școală, zile și chiar săptămâni și era dat un exemplu: nu mai departe de ziua deschiderii cursurilor, „zi sfântă pentru dascăli și elevi”, revizorul a întâlnit în Piatra-Neamț șase învățători plimbându-se. „Învățătorii aceștia furau din banul țării și aduceau pagube incalculabile părinților și copiilor, atentând la prestigiu de care se bucura corpul didactic și, în consecință, se propunea luarea celor mai severe măsuri. Directorii și diriginții erau datori să raporteze imediat orice absență, să nu devină complicii dascălilor lipsiți de simțul datoriei”.

Prof. dr. Elena Preda

Articolul Revizoratul Școlar – ochiul vigilent asupra educației antebelice și interbelice (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.

În anul 1919, ministerul a decis să rezolve această problemă obligând Școlile Normale să organizeze cursuri pentru învățătorii suplinitori, în lunile iulie și august. Organizarea cursurilor era la decizia școlilor normale, obligatoriu se acorda importanță pregătirii pedagogice și didactice a suplinitorilor. În urma unei analize a ministerului, la începutul anului 1919 se cunoștea faptul că, școlile pregătitoare funcționau în condiții improprii și cu personal necalificat, motiv pentru care au fost puse în subordinea directorilor de școli normale, pentru a le monitoriza activitatea. Reformele din sistemul de învățământ nu au fost aplicate imediat după 1918, s-a ales calea consultării cadrelor didactice, de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Astfel, în vara anului 1918 revizorii școlari organizau în țară întâlniri și dezbăteau următoarele probleme: recensământului școlar, programa școlară, promovarea elevilor, obligativitatea frecventării cursurilor, pregătirea elevilor pentru examenul de absolvire, problemele corpului profesoral sau constituirea eforiilor școlare, în prezența administratorilor de plăși.

Salariile personalului de control, respectiv a revizorilor și subrevizorilor școlari, nu erau cu mult mai mari decât cele ale institutorilor de la catedră. Identificăm din statele de plată pentru personalul de control al județului Neamț, din luna ianuarie 1920, că diferența la leafă era de sub o sută de lei. D. Gheorghiu, ocupa funcția de revizor școlar și avea un salariu lunar de 465 lei, o diurnă de 150 lei, așadar o sumă totală de 615 lei, din care plătea o reținere de 10% și primea salariul net de 553,50 lei. El însuși semna statul de plată, în data de 20 feb. 1920, fiind șeful Revizoratului Școlar Neamț.

Leon Mrejeriu, institutor la Școala Primară de Băieți, nr. 1, Piatra-Neamț și deputat în Parlament, pe luna februarie 1920, primea o leafă de 375 lei, la care se adauga o gradație de 281 lei, cu reținere de 10%, respectiv 65 lei, plătea o taxă de 3% la stat, în valoare de 16,70 lei. La suma totală de 573 lei se adăuga indemnizația de scumpete (rata inflației), în total 953,20 lei.

Perfecționarea corpului profesoral se realiza și prin „înaintarea în grad”, conform deciziei nr. 6.772/1920 ministerul cerea cadrelor didactice, prin revizoratele școlare, lista nominală a învățătorilor neînaintați care au împlinit 25 de ani în serviciul învățământului pentru acordarea gradației a V-a. Astfel se calcula vechimea, la fiecare cinci ani la catedră se acorda câte o gradație. În aplicarea acestui demers se cerea o caracterizare asupra activității școlare propriu-zise, de obicei, în tabel se regăseau exprimări precum „dascăl bun”, „mulțumitor”, „dascăl foarte bun”, „conștiincios”. Se cereau a fi prezentate activitățile publicistice: cărți, scrieri didactice, reviste, iar la caracterizarea activităților extrașcolare erau trecute, de obicei, „predarea la cursuri de adulți”, „cursuri complementar” sau expresii „bun gospodar”, „relativ bun gospodar” și altele. Evident, contau foarte mult calificativele primite la inspecția de la clasă, subiect asupra căruia vom reveni.

Interesul pentru educație era major, fapt constatat și în urma cercetării listei de măsuri pentru o mai bună organizare a învățământului în județul Neamț, decise la întâlnirea revizorilor școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, din 13.11.1920, sub președenția inspectorului școlar Gheorghe Simionescu, conform Circularei nr. 9.036, înregistrată la Revizoratul Școlar Neamț cu nr. 7.861 în 25 decembrie 1920, adresată revizorilor școlari și care avea în anexă un proces-verbal încheiat în ziua de 13.11/1920, în cadrul întrunirii revizorilor. În acest proces-verbal, încheiat de revizorii școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, erau tratate subiecte de interes major, revizorii au făcut propuneri realiste pentru buna funcționare a școlilor din județele: Bacău, Neamț, Roman. Cu referire la județul Neamț se specifica faptul că, din totalul de 177 de școli primare înființate, nu funcționau trei școli primare și două grădini de copii. Cu privire la resursa umană, se raporta un număr de 295 de posturi, pe zile întregi, nu erau școli închise din cauza lipsei de combustibil și se raportau doar câteva cazuri de scarlatină, în câteva sate.

În vederea rezolvării unor situații punctuale, se propunea ca, pentru soluționarea situației dificile a lipsei de localuri și mobilier, toate sumele economisite de la posturile vacante să fie vărsate către Comitetul Județean pentru construcții școlare. De asemenea, pentru completarea posturilor cu învățători, se propunea ministerului să primească candidați care aveau deja cereri din anii anteriori. Cu privire la lipsa de frecvență a elevilor se cerea responsabilizarea învățătorilor și pentru cei care își făceau, cu succes, datoria să fie acordate medalii și recompense publice. Pentru stabilirea exactă a situației absolvenților cursului complementar, directorii și diriginții de școli erau obligați să deschidă un catalog nominal cu toți absolvenții, pe cel puțin doi ani în urmă, consemnând și pe reprezentanții legali ai acestora și să fie prezentate dovezi concrete cu situația fiecărui an în parte, specificându-se unde se află școli cu un post, care funcționează pe o zi. Școlile cu un post, cu suplinitori, puteau ține cursuri complementare numai pentru elevii cu vârsta până la16 ani care n-au terminat școala, iar absolvenții tuturor școlilor erau obligați să meargă la altă școală din apropiere, unde era un învățător titular, la o distanță de maxim trei kilometri. Acolo erau propuse a fi înființate cursuri de ucenici, la care se puteau înscrie elevii de la cursurile complementare, împărțiți pe zone.

Elena Preda

Articolul Clio: REVIZORATUL ȘCOLAR – OCHIUL VIGILENT ASUPRA EDUCAȚIEI ANTEBELICE ȘI INTERBELICE (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un nou număr (apariţie lunară) a revistei „Apostolul”, importantă pentru noi.

Revista cadrelor didactice din Neamţ, sprijinită de Sindicatul de profil din judeţ, a primit mai multe articole despre profesori şi destine de pe Valea Muntelui: Ştefan Ţifui, Dorel Rusu sau Cristian Vatamanu. Din nefericire, mai mult necrologuri. Dar şi evidenţierea unor activităţi didactice deosebite. Cum s-a întâmplat şi în acest număr.

Redactorul şef Mircea Zaharia a cerut şi altceva în afara veştilor triste. Şi ne-am conformat: o aniversare de 20 de ani a revistei „Catharsis” şi o performanţă deosebită: Premiul al II -lea naţional la concursul de reviste şcolare şi jurnalism.

Articolul Despre „Catharsis” în revista „Apostolul” apare prima dată în Ecoul muntilor.