A fost odată ca niciodată o împărăție pe teritoriul căreia trăia un pustnic bătrân. Acesta, folosind majoritatea timpului pentru lucrurile duhovnicești, atunci când avea nevoie de mâncare se ducea la castelul din capitală ca să ceară câteva merinde. Cei de la bucătărie îl îndrăgeau, așa că îi ofereau câte o pâine de fiecare dată când venea la ei. Doar că, de la o vreme, împărăteasa începu să fie deranjată de vizitele pustnicului și s-a gândit cum să-l facă să nu mai vină ca să ceară mâncare. A ajuns în cele din urmă la concluzia că ar fi mai bine ca pustnicul să nu mai fie deloc și a ticluit un plan prin care să pună în aplicare această idee. S-a dus în bucătărie și a făcut o pâine pe care a otrăvit-o, lăsând poruncă să o dea pe aceea pustnicului următoarea dată când el va veni. Așa s-a și întâmplat, în ziua următoare sihastrul s-a înfățișat, iar brutarii i-au dat pâinea de la împărăteasă. Revenind la chilia sa, pustnicul a pus pâinea pe un raft, fiindcă mai avea un colț rămas din precedenta.

În acest timp, fiul împărătesei plecase la vânătoare. În timpul ei, s-a pierdut de grup și s-a rătăcit, apucându-l seara în pădure, dar s-a bucurat când a dat peste o chilie care era chiar a pustnicului pe care îl știa de la castel. S-a prezentat și l-a rugat să înnopteze acolo, iar acesta l-a primit cu bucurie fiindcă îl cunoștea și avea stimă pentru tânărul prinț, la fel cum și el îl respecta pe bătrânul sihastru. Fiind înfometat, prințul l-a întrebat dacă are ceva să-i dea să mănânce, iar călugărul i-a dăruit pâinea pe care tocmai o primise, fără să știe ce era în ea. Tânărul a mâncat, i-a mulțumit și a mers la culcare. Însă în dimineața următoare pustnicul l-a găsit fără suflare și și-a dat seama ce se întâmplase. A pornit spre capitală, s-a prezentat în fața împărătesei și a împăratului și a povestit cele ce se întâmplaseră cu o seară înainte. Atunci împărăteasa, cuprinsă de durere și disperare, a început să plângă și să strige, dar nu mai putea face nimic pentru fiul ei.

La înmormântare a venit lumea de pe lume. Împărăteasa, mergând în urma carului care ducea trupul fiului ei, plângea și repeta: „Cine face, lui își face!”.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Poveste veche din bătrâni apare prima dată în Ecoul muntilor.

A consemnat nepotul Alexandru ANDRIEŞ

Articolul De vorbă cu bunica Ana Vatamanu: Din vechea înțelepciune populară apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Așezarea satului Poiana Zăvoiului era vecină cu satul Poiana Teiului, de la Gura Largului până la începutul satului Călugăreni, de care era despărțit de râul Bistrița. În partea stângă a satului era islazul Livezi, apoi țarina Vârlanu și țarina Buba, iar în partea dreaptă era râul Bistrița, Pe atunci satul făcea parte din comuna Călugăreni, raionul Ceahlău, regiunea Bacău.

Locul era renumit pentru pământul foarte fertil în care lumea cultiva porumb, cartofi, fasole, zarzavaturi și alte plante, iar recolta era una superioară față de alte locuri obișnuite și, de asemenea, existau mulți pomi fructiferi.

În sat trăiau în jur de 70-80 de familii, cu mulți copii, care știau de mici cum să se ocupe de treburile gospodărești și care învățau la școala din satul Poiana Teiului. Cei care aveau posibilitatea continuau studiile și mergeau mai departe la liceu, însă majoritatea copiilor rămâneau în sat, ocupându-se cu agricultura, plutăritul sau munca la pădure, unde se lucra cu unelte tradiționale: topor, beschie, țapină, lemnul fiind tras de boi sau cai. Fetele învățau la școală lucrul de mână: croșetat, cusut, împletit, iar de la mamele lor țesutul și torsul lânii, inului și cânepei. Ele făceau tot felul de lucruri necesare în casă, mai ales îmbrăcămintea: haine de vară și de iarnă, haine de sărbătoare și de purtat în zilele de lucru. În stative țeseau covoare, cuverturi, pături de lână, sumane și stofă pentru pantaloni. Pentru vară era pânza de in, cânepă sau bumbac din care să făceau cămăși, ițari, se țeseau traista, burneața, catrința din canva – o lână foarte fină – la care se făceau modele în culori, cu mătase. Pe aceasta femeile o îmbrăcau duminica și în sărbători. Ele mai coseau cămăși cu pui – modele de tot felul în culori sau simple – și bunde din blană de miel lucrate foarte frumos, pe care se coseau modele cu flori. Pe cap femeile purtau casincă neagră, iar fetele aveau capul descoperit. În picioare se purtau opinci făcute din piele de animale, iar cine avea bani mai mulți cumpăra pantofi de la oraș. Bărbații aveau port țărănesc, totul lucrat de mână în gospodărie. Oamenii țineau animale: vaci, oi, porci, păsări, perechi de vite trăgătoare – boi sau cai – pentru munca din pădure sau de la câmp. În duminici și sărbători mergeau la biserica din satul vecin Poiana Teiului, unde erau și școala și Sfatul Popular, așa cum se numea atunci.

În timpul războiului din 1944, când frontul a trecut prin Poiana Largului, în Poiana Zăvoiului a fost liniște, iar unii oameni s-au refugiat acolo din calea luptelor.

La începuturile regimului comunist în România, oamenii din Poiana Zăvoiului și satele învecinate care aveau o situație materială mai bună au fost considerați chiaburi și erau trimiși la munci în folosul comunității, iar dacă vorbeau ceva contra regimului erau arestați politic, au fost câteva cazuri în comună. Toți sătenii trebuiau să dea cote la stat din producția din gospodărie. Dar cu toate acestea ei s-au obișnuit cu regimul, lumea satului a mers înainte având curajul vieții, se făceau nunți, baluri, șezători, clăci la deșfăcatul porumbului unde se spuneau povești și glume. Erau mulți tineri, care erau mulțumiți de sănătate și timpul cel bun, dar asta nu a durat mult deoarece în 1959 au venit strămutările. Cei mai mulți au refuzat să plece crezând că „apa nu va ajunge până aici”, dar cei care au înțeles din timp au făcut evaluarea proprietăților și au luat sume mari de bani. Pentru cei care nu au plecat de bună voie, au venit echipe de militari care le-au stricat casele și le-au tăiat copacii, iar ei au primit o sumă de bani mică, 18000 de lei, aceeași pentru toți, indiferent de valoarea proprietăților. Statul a hotărât locuri în care să se stabilească cei strămutați, la Filioara și Braniște, lângă Târgu Neamț sau Dumbrava Roșie, lângă Piatra Neamț, dar mulți au preferat să rămână în aceste zone, construind casele pe dealuri. Vreo 20 de familii s-au strămutat la Livezi, unde era stâna satului Poiana Zăvoiului.

Pentru cei care au primit 18000 de lei a fost foarte greu, cu ei trebuiau să-și refacă gospodăriile, să poarte copiii la școală, să plătească oameni la lucru, să cumpere alimente, astfel încât abia aveau ce pune pe masă. Cei care s-au mutat în alte localități, la plecare taxau mașini de cărat materiale, își luau rămas bun de la cei rămași, rude, prieteni, se îmbrățișau și plângeau, iar unii s-au îmbolnăvit și au murit de supărare. Ei mai veneau la sărbători mari la biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului, unde era cimitirul, și făceau rânduiala la morminte, apoi plecau cu lacrimi în ochi.

Aceasta este povestea strămutărilor care s-a petrecut în satul Poiana Zăvoiului și satele vecine de pe Valea Bistriței, iar în locul lor a venit lacul Izvorul Muntelui. Această poveste trebuie știută de către tinerii care nu au prins acele evenimente neplăcute, să știe că sunt adevărate. La fel, să știe cum a trăit lumea în trecut fără condiții, în casă se aprindea lampa cu gaz, afară felinarul cu gaz, iar acela era raționalizat din cauza lipsei. Acum lumea trebuie să mulțumească bunului Dumnezeu pentru pace, timpul cel bun și pentru sănătate, să nu ne pierdem tradiția și credința în Dumnezeu, să învățăm copiii și nepoții să ducă mai departe tot ce este bun.”

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Aşezările din cuveta lacului: Poiana Zăvoiului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Al doilea război mondial, început pentru români în 1941, nu a afectat populaţia civilă până în 1944, ci doar pe combatanţii ajunşi până la Cotul Donului sau Stalingrad. Acasă rămăseseră bătrânii, copiii, femeile, care aşteptau cu sufletul la gură sfârşitul războiului, întoarcerea acasă a soţului, a tatălui, a fiului sau a fratelui. Ruşii trecuseră la contraofensivă după încleştările de la Stalingrad şi se apropiau de Prut în primăvara anului 1944. Sfârşitul verii afla trupele ruse pe teritoriul românesc în urmărirea celor germane care se retrăgeau, opunând rezistenţă acolo unde relieful le-o permitea. În munţii Neamţului încleştările au fost crâncene, civilii având de suferit de pe urma frontului, a terenului minat dintre linii, a rechiziţiilor, au fost acuzaţi de trădare, au fost familii întregi decimate, oameni împuşcaţi mişeleşte, aruncaţi de vii în fântâni, sufocaţi în beciuri sau executaţi pentru trădare.

După 20 august 1944, ruşii au trecut prin Moldova îndreptându-se spre aliniamentul fortificat Paşcani-Târgu-Neamţ. Până pe 22 august au distrus cazematele de la Paşcani până la Oglinzi. Au trecut peste munţii Stânişoarei şi au ajuns în zona Largului, la „crucea văilor”, care este zonă de trecere spre Ardeal şi nordul Moldovei. Pentru ţinerea sub control a căilor de retragere, nemţii au aruncat în aer podurile din beton de pe Valea Bistriţei şi Valea Bistricioarei. În Poiana Largului s-au dat lupte dure, nemţii încercând să ţină piept puhoiului rusesc pentru a-şi pregăti şi asigura retragerea, la fel la Bolătău, Pârâul Boului şi Vârful Pârvu.

În Poiana Largului, luptele dintre cele două armate au avut loc în câmp deschis şi chiar corp la corp. Poziţia punctelor de observaţie instalate de către armata germană în mai multe locuri şi dotate cu mitraliere şi tunuri de munte mici şi speciale erau vizate de ruşi, care încercau să afle despre ele de la săteni. Mai mulţi civili au fost acuzaţi de partizanat pentru ajutorul dat ruşilor răniţi, pentru informaţii, iar ruşii i-au acuzat de acelaşi partizanat faţă de nemţi şi s-au răzbunat şi ei. Timp de două săptămâni, sătenii au fost între fronturi sau chiar în mijlocul încleştărilor.

Am aflat despre cele întâmplate de la profesorul Dorel Rusu, care a cercetat chestiunea discutând cu sătenii, de la Grigore şi Jenică Cerbu sau Aglaia Fărcăşanu, pe atunci copii, martori înfricoşaţi ai evenimentelor, şi de la Ana Vatamanu, una dintre supravieţuitoarele din beciul în care nemţii au aruncat grenade. Împreună cu Ion Asavei şi Alexandru Andrieş am realizat mai multe interviuri care stau la baza acestui articol.

Grigore Cerbu şi fratele său Jănică erau fiii Anei şi ai lui Iosub Cerbu, care-şi aveau gospodăria situată în marginea satului Poiana Largului şi aveau 14 şi respectiv 11 ani. În sâmbăta de 2 septembrie 1944, Ileana lu’ Macovei, o femeie din sat, a mers la Lutu’ Negru după vacile care erau la păscut. Au găsit-o ruşii şi au silit-o să le arate podul de la Gura Largului, unde ştiau ei că stau de pază nemţii. Jănică s-a dus şi el la marginea pădurii după cârlani şi fiind prins de ruşi a fost reţinut o zi şi-o noapte pentru a nu spune că ruşii stau ascunşi în zonă. Unii soldaţi ruşi erau români basarabeni şi au intrat în vorbă cu ciobanii şi cu oamenii aflaţi la fân pe dealuri. Oamenii au răspuns când au auzit vorbă românească. Nemţii i-au văzut, căci urmăreau cu binoclurile din punctele lor de observaţie, şi ciobanii au fost prinşi şi aruncaţi în fântână. Au fost printre ei şi doi feciori ai lui Tanasă Chiruţa, o familie din Poiana Largului. Grigore Cerbu îşi aminteşte: „Nemţii-au văzut pe ruşi şi au pornit o ploaie de puşcături de credeam că s-a năruit cerul peste noi. Am fugit într-o râpă de lângă casă şi ne-am ascuns. Mama a stat după butoiul cu murături. O fată de-a unuia Ropotică, vecin de-al nostru a fost împuşcată şi a murit pe loc. Când răpăitul de gloanţe s-a mai rărit, ne-a strigat mama şi ne-a spus să mergem cu toţii în pârâuţul din spatele casei, dar să luăm şi o sapă cu care să sape un locşor, care să ne apere de gloanţe. Nişte militari austrieci, mai buni la suflet, ne-au spus să plecăm de acolo, dar noi nu i-am ascultat. Noaptea a fost linişte, dar mai târziu, spre dimineaţă, au apărut ruşii. Nemţii băteau cu brandurile în locul unde ne aflam noi. Stăteam ca şobolanii cu frica-n sân şi ne rugam la Dumnezeu să ne apere. Acum realizez că ne aflam între cele două fronturi. După-amiază, ruşii au bătut în retragere, cu răniţi cu tot”.

Simţind pericolul, oamenii din partea de jos a satului au venit la familia Tărâţă, care avea un beci mare şi bine întocmit cu lespezi mari şi în el s-au băgat vreo 23-24 de oameni: familia Tărâţă, tatăl, mama şi copiii, încă un bărbat, mai multe femei şi copii. Ana era mezina familiei şi avea nouă luni şi plângea într-una. Aglaia Fărcăşanu avea 15 ani şi venise şi ea la beciul de la familia Tărâţă, dar nu a rămas, căci tatăl ei a văzut de pe un deal că vin ruşii şi a presupus că înfruntarea va avea loc în vatra satului. Fata a plecat cu vitele spre Poiana Zăvoiului, unde nu ajunsese frontul, dar trebuia să treacă printr-o zonă cu mine. Îşi aminteşte: „Aveam doi juncani, o viţică şi vaca. Mergând încolo pe cărare a venit un brand în cap la viţică dinaintea mea, mă mir că nu au venit şi pe mine schijele. A răcnit viţica şi drept atunci a murit. A pierit jos. Aşa. Am lăsat-o, am mânat vitele, acum se temeau. Când am ajuns în poartă la bunica au prins a răcni vitele şi nu vroiau să treacă că erau vreo trei-patru ruşi morţi acolo şi vitele s-au speriat. Până la urmă le-am scos în prund. Din prund vine o santinelă nemţească de sus de pe coastă şi strigă la mine în limba lor nemţească să nu mă bag adică cu vitele pe prund că-i minat, adică eu nu văd sârme de la o mină la alta şi face explozie şi te zvârle în aer. Eu nu m-am temut că eram copil, nu mi-am dat seama. Am ajuns până la malul Bistriţei. Acolo iar a început să dea de pe sus fel de fel de bombe şi fel de fel de grenade…”

Beciul era înconjurat de cadavre şi de răniţi, în special ruşi, pe care nu a avut cine să-i strângă. Nemţii şi-au luat morţii şi răniţii şi i-au încărcat în maşini, ducându-i la spitalul lor sau îngropându-i creştineşte. Ana Vatamanu a aflat de la mama ei, Lucreţia, despre aceste privelişti de coşmar: „Ruşii erau veniţi de pe dealuri, plini de toate insectele, de păduchi şi mizerabili, nespălaţi şi flămânzi şi mâncau ce apucau şi plini de câte boli, săracii, şi rămaşi aşa, nu-i strângea nimeni, i-au strâns foarte târziu şi i-au îngropat într-o groapă comună prin gura Faurului pe acolo. Şi lumea cum ieşea din beci să aducă apă, copii sau cine erau, le dădea câte-oleacă de apă, cum să treci pe lângă ei să nu le dai apă dacă erau, săracii, aşa. Probabil de pe dealuri, cu binoclul, nemţii au văzut că ai noştri le dau apă acestora, le era ură pe ei şi pe noi. Pe noi românii le era foarte ură că dacă au pierdut războiul ziceau că românii sunt vinovaţi, ne considerau trădători…”.

În casa Lucreţiei Tărâţă au stat nemţii şi nu au avut un comportament urât, nu furau, nu băteau, nu siluiau. Şi când s-au apropiat ruşii, Lucreţia i-a anunţat pe nemţii care dormeau obosiţi întinşi pe podele în casă. Dar nu nemţii de rând au fost cei care au aruncat grenade în beci, ci, după cum îşi aminteşte femeia, cei care aveau semnul „cap de mort” (SS), cel care inspira groază, dar şi dezgust. Aceştia i-au aflat pe săteni în beci, i-au scos, i-au numărat. Cu toţii presimţeau ceva… La prima grenadă, dată mai în gârliciul beciului, n-au fost pierderi mari. S-a spart icoana Maicii Domnului, pe care o luaseră din casă să aibă la ce să se roage. Lucreţia a luat o bucată şi a băgat-o în sân şi la fel au făcut încă vreo câteva femei. După război a găsit la ele, căci scăpaseră, bucăţile de icoană şi le-a unit un pictor ce a refăcut icoana, ce şi astăzi e la loc de cinste în casa Anei, acum numită Vatamanu. Dar nemţii s-au întors şi au aruncat alte grenade. Bărbatul ei a murit şi împreună cu el încă cinci copii, iar Lucreţia era înnebunită de groază şi fusese lovită de schije într-o mână şi un picior şi doar bonda grosă de miel a scăpat-o de nu i-au ajuns schijele la plămâni. Se ruga între leşurile celor dragi şi plângea alături de cele două femei şi doi copii ce supravieţuiseră. Învelise pe cea mică într-o ţolincuţă, strâns, şi o pusese între leşuri. Fetiţa adormise sau poate leşinase, iar femeia a crezut-o moartă şi mai mult, se învinovăţea că ea o omorâse, o sufocase. Îngrozită, rănită de schije, arsă, a ieşit din beci şi s-a târât până în păpuşoi, unde s-a ascuns. S-a tras în direcţia ei, căci tuşea, dar ea stătea lipită de pământ. Şi-a săpat cu unghiile o groapă mică unde să tuşească, să nu o audă. A pornit apoi spre Gura Largului, printre gardurile de reţea, unde o mătuşă a ei îngrijea un fecior venit de pe front. O patrulă nemţească cu patru soldaţi ce stătuseră în casa Lucreţiei au găsit-o pe femeie mai mult moartă decât vie şi tot ei au găsit fetiţa, care, în patru labe, ieşise din beci, în pielea goală, căci îşi pierduse cămăşuţa. Au învelit-o într-o ţolincă şi împreună cu mama ei au dus-o la spitalul lor, unde i s-au acordat primele îngrijiri, iar apoi au fost primite de o rudă din acel sat, neafectat aşa de mult de trecerea frontului.

Ana Vatamanu are acum 78 de ani împliniţi la sfârşit de noiembrie. Vorbele ei sunt pătrunse de o amară luciditate, de înţelegere, de măsură şi bun gust. Aşa cum este specific celor ce sunt din spiţa muntenilor adevăraţi ai acestor locuri.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 516, săptămâna 25 noiembrie – 1 decembrie.

Articolul Povești de război din Neamț. Ana Vatamanu, despre masacrul din beciul familiei Tărâță din Poiana Largului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bărbații se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor pentru că nu se găsea de lucru și din gospodăria proprie își asigurau hrana pentru familie. O parte dintre ei lucrau la pădure și alții la plutărit.

Femeile munceau mai mult în comparație cu bărbații, crede Ana Vatamanu. Mergeau la câmp la făcutul fânului, la prășit, la strâns de pe câmp toamna cum se făceau atunci: porumb mult, cartofi, fasole, bob, mazăre, tot felul de zarzavaturi din grădină și fructe. Pe atunci se făceau multe și bune, nu se mănau ca acum. Culegeau și fructe de pădure:  fragi, zmeură, afine, mure și mai strângeau bureți.

Pentru iarnă aveau cireșe, vișine, mere tăiate felii și uscau pere în cuptor, uscau prune pe leasă (împletită din nuiele de alun și pusă la afumătoare), făceau magiun de prune și prune murate în vase de lemn, căci borcane nu prea erau. Tot în vase de lemn puneau carnea de porc sleită pentru vară. Multă muncă aveau femeile în casă…

Vara cultivau cânepă și in, aceasta fiind o muncă aparte. Cânepa trebuia culeasă și dusă la topit în apă stătătoare (în topili), lăsată un timp până se topea, o spălau bine, o lăsau să se usuce și o duceau acasă după ce era bine uscată. O melițau toamna când era cald afară cu melițoiul, apoi cu melițuica, făcute din lemn de anumiți meșteri. După  melițat ieșeau fire frumoase care se dădeau printr-un alt instrument, numit ragilă, din care ieșea un fir mai frumos pentru că rămânea toată puzderia (așa se numea acel lemn de pe cânepă).

Femeile o puneau în furca de tors și o torceau, apoi o lucrau în stative de unde ieșea pânza de cânepă amestecată cu in sau bumbac, pe care îl găseau de cumpărat în prăvălii prin orașe (cine avea bani!). Cu acea pânză făceau cămăși, prosoape, ițari pentru vară la bărbați și la toți din casă ce trebuia. Pânza de bumbac o albeau și coseau pui (modele florale) pe cămășile pe care le luau în zi de sărbătoare.

Mai era mult de lucru la lâna de oi. După ce tundeau oile vara la stână, o duceau la spălat în pâraie cu apă foarte multă ca să fie curată, după ce se usca o scărmănau cu mâna și o dădeau la pieptănuș acasă ca să o poată lucra. Era mai târziu mașină de dat lâna, mașină care umbla cu apă. Din lână se făceau țoale groase de așternut pe pat și de acoperit, cuverturi, covoare, plus îmbrăcămintea de iarnă pentru toți ai casei: suman, flanele, ciorapi, mănuși, căciuli și bunde, cojoc lung sau scurt, care se făcea din piei de miel, prelucrate la un om anume, cojocar.

Pe lângă aceste munci, femeia-mamă trebuia să facă mâncare, curățenie, care nu era ușor de făcut în fiecare zi, plus că la sărbători văruia casa cu var simplu, cu bidinea făcută tot de ea din păr de porc (atunci când tăia porcul îi lua coama de pe spate și făcea o bidinea care ținea tot anul).

Oamenii lipeau cu lut pe jos, dușumele nu erau la toată casa. Tot femeia-mamă avea copiii mulți, așa erau majoritatea din sat. Era mare grijă pentru copii, zeci de nopți nedormite. Stăteau la lucru noaptea, ziua nu ajungea pentru câte aveau de făcut. Noaptea pentru copilul mic aveau leagăn de care legau o sfoară până la picioare și cu furca în brâu torceau sau împleteau. Cu piciorul legănau copilul și cu mâinile lucrau ca să aibă casa îmbrăcată și copiii îmbrăcați și hrăniți. Spălatul era cu mâna, rufele se fierbeau în leșie, se clăteau la pârâu și iarna și vara. Se mai spăla cu apă de ploaie și cu apă din zăpadă.

Asta era ocupația populației înainte și după 1944 până ce au adus în magazine pânzeturi, stofe, încălțăminte și s-a mai ușurat munca femeii. După o săptămână de lucru, duminica era sfințenie și sărbătorile le așteptau cu drag, mergeau la biserică și tânăr și bătrân, aproape toți din casă aveau credință multă, nu se plângeau, erau sănătoși și cu dragoste de viață. Tot acești oameni au fost formați de mici în familie de mama și tata, de mici să facă Sf. Cruce, să știe rugăciuni, să respecte părinții, bunicii, să dea „bună ziua” și multe învățături elementare care sunt de mare importanță. De mici erau puși la treabă și din aceștia au ieșit buni gospodari, iar cei care au fost purtați la școală au fost buni profesori, preoți, doctori, oameni de valoare în societate și în familie și au trăit adânci bătrâneți.

Alexandru ANDRIEȘ

Articolul Memorie și istorie: După război în comuna Călugăreni apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ana Vatamanu avea vârsta de 9 luni când se petreceau acestea și ne povestește din ceea ce i-a spus mama ei, Lucreția Tărâță. Tatăl ei, Constantin Tărâță, a luptat în munții Neamțului și a fost apoi trimis acasă. Când linia frontului a ajuns în sat, germanii au ocupat casele civililor, inclusiv pe cea a familiei Tărâță. Lucreția și alții care au trăit vremurile își aminteau că germanii erau foarte civilizați și se purtau frumos cu populația civilă, spre deosebire de ruși.

La începutul luptelor, Lucreția, Constantin și cei 7 copii ai lor stăteau în casă. Ana Vatamanu povestește că mama ei îi spunea cum luptele, care s-au dat chiar în grădina din fața casei, au fost crâncene. Rușii năvăleau de pe dealuri asupra germanilor încartiruiți în sat și cele două tabere se luptau până terminau toată muniția, apoi continuau la baionetă. Lucreția povestea că, la sfârșitul unei bătălii, morții rămași în grădină erau la fel de mulți „ca oile”.

Dat fiind că gloanțele zburau zi de zi prin curte, familia Tărâță și mai mulți vecini au hotărât ca să se adăpostească într-un beci de sub o bucătărie. Au stat acolo 2 săptămâni, timp în care nu prea au mâncat și cu greu se încumetau să meargă după apă la un izvor din apropiere. Ana Vatamanu povestește că cei care mergeau după apă întâlneau răniți ruși în cale, care cereau apă. Asta, deoarece răniții germani erau imediat transportați la spitalul de campanie al lor, pe când rușii nu.

Odată cu trădarea din 23 august săvârșită de România, atitudinea germanilor față de români se schimbase. Sătenii erau ținuți sub observație și bănuiți de a oferi ajutor armatei ruse, mai ales prin spionaj. Faptul că erau văzuți de germani oferind apă răniților ruși poate că a întărit aceste suspiciuni.

Astfel, trupele SS au venit în sat. Lucreția își amintea că acestea aveau o uniformă „cu cap de mort” pe o mânecă. Aceste trupe au făcut prăpăd, omorând populație civilă. Ca exemple, au omorât și aruncat într-o fântână câțiva ciobani de la o stână pe care i-au întrebat, în limba germană, dacă sunt spioni, iar ei, neștiind ce sunt întrebați au răspuns afirmativ, „da”. O familie a fost evacuată din casă și în timp ce membri ei plecau, au fost împușcați din spate. Dar probabil cel mai impresionant eveniment s-a petrecut în beciul casei familiei Tărâță, acolo unde se adăposteau 23 de persoane.

În ziua de sâmbătă, 2 septembrie 1944, au venit în curte câțiva membri SS și i-au scos pe cei din beci pentru ca să-i numere. A doua zi, la amiază, aceștia au revenit și au aruncat în beci 8 grenade, dintre care au explodat 6. Ei aruncau câte două grenade, după care plecau și reveneau apoi să arunce altele. Majoritatea celor de acolo au murit, au scăpat doar șapte persoane. Constantin Tărâță, care luptase în mai multe rânduri pe front și venise teafăr, a murit aici și odată cu el 6 dintre fetele lui. Cei care au scăpat au fost foarte răniți. Lucreția povestea că atunci când s-au mutat în beci au luat cu ei o icoană cu Maica Domnului. Atunci când au explodat primele grenade, aceasta s-a rupt în bucăți. Ea povestea că cei care au luat bucățile de icoană au supraviețuit celorlalte grenade aruncate. Lucreția, fiind foarte rănită, după ce a ieșit a rămas până a doua zi ascunsă în porumb sperând că poate mai iese vreo fiică din beci, timp în care cei care o auzeau tușind au tras în porumb până l-a retezat. A doua zi a plecat și cu greu a ajuns la o altă casă unde știa că locuiește cineva. Acolo au găsit-o niște soldați germani care stătuseră în casa ei, au recunoscut-o și au ordonat imediat unor civili să o transporte la spitalul german. Apoi au venit acasă la ea ca să vadă ce s-a întâmplat acolo și au găsit-o în curte pe Ana, singura fiică a Lucreției rămasă în viață, de doar 9 luni, pe care au luat-o și au dus-o mamei ei.

Aceasta este povestea războiului care a trecut prin satul Poiana Largului așa cum și-o amintesc bătrânii, care spun acum că „e mare lucru să fie pace”.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Evenimente senzaționale din al Doilea Război Mondial la …Poiana Largului apare prima dată în Ecoul muntilor.