Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru, Theodor și a surorii Zoe. De mică primește o educație aleasă, după severele principii ale vremii, sub supravegherea directă a mamei sale. A învățat germana, dar mai ales franceza pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența sa cu Hermina Asachi.

          De la 7 ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea să fie o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită de puternice complexe de inferioritate în societate. La 15 ani se stabilește la Iași. Anul 1841 o găsește tot la Iași, la o serată dată de Didița Mavrocordat și Nicolae Cantacuzino, unde îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la 30 aprilie 1844.

          După revoluția de la 1848, Cuza este nevoit să ia drumul exilului, iar la întoarcerea în țară este ales domn al României. Doamna Elena s-a implicat activ alături de soțul ei în elaborarea Legii Învățământului primar obligatoriu gratuit, considerând preocuparea pentru luminarea poporului ca una dintre cele mai grabnice îndatoriri ale unui conducător de țară. Ca o adevărată mamă a îngrijit copiii de la Azilul „Elena Doamna” din Cotroceni destinat fetelor orfane, apoi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul ”Caritatea” din Iași.

Nu a avut copii, dar a înfiat doi copii ”orfani”, Alexandru și Dimitrie. După moartea acestora, Doamna Elena se dedică aproape în întregime operelor de caritate. În acest sens afirma: ”Dacă viața lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puțin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâția săraci și nevoiași. Aș voi să trăiesc cât de mult, nu de dragul vieții, dar pentru ca să ajut mai departe pe nevoiașii, care altfel vor rămâne fără sprijinul de toate zilele.”

În ceea ce privește Azilul de orfani ”Elena Doamna” din Cotroceni, întemeierea lui se leagă de mai mulți oameni de bine. Orfelinatul ia naștere în 1861 în casa Sultanei Marsil, mama decedatei Maria, soția generalului Dr. Davila. La inițiativa inimosului general acesta se mută în dealul Cotrocenilor într-o vilă a celei de-a doua soții. Aici soții Davila întemeiază un cămin plin de dragoste și grijă părintească pentru copiii găsiți pe străzi. Dorind să construiască grabnic un așezământ mai mare, familia Davila apelează la ajutorul Doamnei Elena Cuza. Aceasta nu putea fi insensibilă și, profitând și de starea sa, apelează la ajutorul oficialităților:

         ”Doresc cu tot dinadinsul, domnule Președinte al Consiliului de Miniștri Nicolae Crețulescu, ca fundamentele unui alt azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totodată a fi pe lângă acela care există astăzi, ca anexă a lui, pe costița de lângă Palatul Cotroceni. În chipul acesta voi avea sub ochii mei pe tinerii copii, pe care îmi propun să-i cercetez adesea, rezervându-mi supravegherea personală și specială a acestui stabiliment unde vor găsi toate îngrijirile și căldura din sânul familiei, de care au fost atât de crud lipsiți.”

          Ceremonia punerii pietrei de temelie a fost una fascinantă, întrecând în strălucire și entuziasm orice așteptare. Au fost de față domnitorul Cuza, Doamna Elena, toți miniștrii, agenții și consulii generali ai puterilor străine, membrii Adunării Legislative, arhimandriții etc.

          Atunci când primul domn al României este forțat să abdice, Doamna Elena trece peste situația jenantă și îl urmează la Heidelberg, unde acesta se exilează, locul unde își va sfârși viața, după multe neliniști sufletești, provocate de adversitatea celor din țară.

          Prima reședință domnească a lui Cuza a fost Palatul din strada Lăpușneanu, din centrul Iașului, actuala clădire ce găzduiește Muzeul Unirii. Aici a fose semnată celebra Declarație, prin care se proclama înfăptuirea Unirii definitive a Principatelor, la 11 decembrie 1861, după recunoașterea oficială a acesteia de către Poarta Otomană ca urmare a memorabilei vizite pe care domnitorul o face sultanului.        

          După ce Sturdzeștii au stăpâni timp de aproape cinci generații moșia Ruginoasa, la 1862 domnitorul Cuza și Doamna Elena cumpără moșia cu tot cu castel, iar în 1863 domnul renunță la Palatul din Iași, Ruginoasa rămânând singura reședință a familiei. Doamna Elena se ocupă personal de amenajarea palatului, dovedind o educație aleasă și un gust rafinat, comandând la Paris mobilierul desenat în mare parte cu mâna ei. O atenție deosebită o acordă și parcului ce a fost amenajat de cei mai mari și pricepuți grădinari din Austria. Biserica reședinței a fost și ea renovată în perioada 1862-1864, tot prin grija Doamnei Elena.

          După moartea domnitorului Unirii, la 16 martie 1873, ”i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

          L-a înmormântat la Ruginoasa, un loc îndrăgit de principesă, în fața unei mulțimi impresionante și a unor prieteni devotați, printre care s-au numărat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădișteanu, Alexandru și Dimitrie, cei doi copii pe care i-a crescut cu mult devotament, dar pe care, din păcate, i-a pierdut.

          Credincioasă memoriei soțului ei, a cerut ca după moartea sa, Palatul Ruginoasa să fie donat spitalului ”Caritatea” pentru înființarea unui spital pentru copii, care urma să-i poarte numele lui Alexandru Ioan Cuza.

          În ultima parte a vieții s-a retras la Piatra Neamț, unde a locuit până la moarte, singură, într- locuință modestă și a continuat actele de binefacere. În 1907 dispune refacerea bisericii din Ruginoasa, ocazie cu care dezgroapă osemintele soțului, le sărută și apoi le depune în cripta din biserică. ”Acum pot muri împăcată, căci mi-am făcut datoria pe pământ pentru iubitul meu soț”.

          Se stinge la 2 aprilie 1909, la vârsta de 84 de ani fiind înmormântată conform dorințelor sale la Solești, alături de mama sa, fără funeralii naționale așa cum s-ar fi cuvenit.  ”A murit la Piatra Neamț femeia ideal de modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena (…). Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dar nu și cea mai grea suferință, ceva mai sus, și un glas din timpurile mai bune a tăcut”, spunea în aprilie 1909 N. Iorga.

         O făptură firavă, dar plină de energie, o ființă modestă ce a răspândit în jur bunătate și binefacere, o soție iubitoare, devotată și, poate, prea îngăduitoare. Prima Doamnă a României a fost un exemplu de modestie, demnitate, loialitate și iubire de patrie.

          Ilie ALEXANDRU

Articolul ELENA CUZA – ”DOAMNA UNIRII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Constituţia cărvunarilor” era elaborată de boierimea mică şi mijlocie, proclamând principii necunoscute până atunci Ţărilor Române: libertate individuală, a muncii, comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii etc. Marea boierime a preluat iniţiativa de reformă a micii boierimi, astfel redactându-se(cu sprijinul puterii protectoare Rusia) „Regulamentele Organice”. Acestea înlăturau o serie de instituţii şi practici feudale şi creau un aparat de stat modem, cu un climat propice dezvoltării noului. Regulamentele statuau principiul separării puterilor în stat:

* Legislativă, încredinţată unei adunări obşteşti;

* Executivă, exercitată de domnitor ajutat de un sfat administrativ extraordinar(6 membri) şi un sfat alcătuit din trei membri;

* Judecătorească, organizată pe baze moderne.

În domeniul administrativ au fost create departamente şi înfiinţate servicii publice specializate: au fost menţinute privilegiile, răspunderea solidară în sistemul de încasare a dărilor şi a aplicat un aspru regim coercitiv pentru asigurarea stabilităţii ţăranilor (li s-a impus „robia clăcii”).

Au fost desfiinţate numeroasele categorii fiscale, vămile interne, fixată o capitaţie unică, organizate meseriile şi constituită miliţia naţională. în ansamblu, Regulamentele Organice au contribuit la producerea unor transformări profunde în Principate, grăbind momentul unirii Moldovei cu Ţara Românească; instituţiile politice erau aproape identice şi se garanta cetăţenia comună pentru locuitorii lor.

În timpul revoluţiei de la 1848-1849 în Ţara Românească, programul „Proclamaţia de la Islaz” a fost declarată temporar Constituţie de către guvernul provizoriu, urmând ulterior a fi redactată o Constituţie care să înlocuiască programul revoluționar de la Islaz, însă înfrângerea revoluţiei a pus capăt acestor idealuri îndrăzneţe. Criza internaţională din 1853 care a culminat cu războiul Crimeei (1853-1856) şi victoria Imperiului Otoman, susţinut de Franţa şi Marea Britanie împotriva Rusiei a adus din nou Principatele în atenţia marilor puteri.

În acest context a fost redactată „Convenţia de la Paris” din 1858, care prelua atributele unei Constituţii şi prevedea:

* câte o Adunare legislativă pentru fiecare Principat;

*  Comisie Centrală;

*  Curte de Casaţie comună;

* câte un Domn pentru fiecare Principat

Unirea din 1859 a instaurat o nouă ordine politică în Principatele Române, însă noul stat naţional trebuia să parcurgă etape hotărâtoare pe calea unificării şi consolidării legislative. Baza juridică internaţională era Convenţia de la Paris care fixa o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări, deşi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza întrunea o premisă esenţială pentru realizarea unificării totale  conform programului politic al Adunărilor ad-hoc de la 1857. Pe de altă parte, deşi se recunoştea aproape unanim caracterul novator şi generos al Convenţiei, aceasta stabilea o serie de norme electorale limitate care, la rândul lor, menţineau exlusivismul electoral şi posibilitatea unor reprezantanţe cu majorităţi conservator-retrograde covârşitoare. În condiţiile în care puterea legislativă era exercitată de Adunări dominate de elemente conservatoare ce se opuneau lărgirii dreptului de vot şi împroprietăririi, dar şi din cauza numeroaselor fricţiuni şi inadvertenţe între Al.I. Cuza, liberalii-moderaţi şi liberalii-radicali, reformele democratice substanţiale nu s-au putut realiza decât după lovitura de stat de la 2 mai 1864. Practic problema agrară şi cea electorală erau într-o clară interdependenţă şi au constituit, nu odată, mărul discordiei şi baza polemică între principalele fracţiuni politice din ambele principate. În acest cadru amintim că măsurile luate în favoarea ţărănimii  de către M. Kogălniceanu în timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861) şi care pregăteau sensibil reforma agrară de mai târziu au condus la căderea sa de la putere, iar peste Milcov, guvernul Ştefan Golescu a fost înlăturat de majoritatea reacţionară, în 1861, tot sub motivul intenţiei liberalilor de a obţine împroprietărirea şi a adopta o nouă lege pentru lărgirea dreptului de vot. În replică, majorităţile din cele două Adunări au încercat să impună în 1861 un proiect de lege rurală de extracţie conservatoare, proiect ce a fost chiar aprobat de Comisia Centrală. Aşadar, actul de la 2 mai, organizat împotriva oligarhiei tulburătoare care se opunea reformelor a permis o nouă abordare a chestiunii rurale şi a celei electorale. Odată cu decretul de dizolvare al Adunării, domnitorul şi guvernul au prezentat ţării textul Statultului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul noii legi electorale.” Domnitorul Cuza primea puteri sporite, fiind prevăzut faptul că „ domnul are singur iniţiativa legilor”. Statutul prezentat naţiunii de către domn şi guvern preciza faptul că legislativul se subordona Domnului, acesta având iniţiativa legilor şi drept de veto asupra proiectelor de legi adoptate de Adunare.

Poporul era chemat să valideze noua stare de fapt prin participarea la plebiscitul programat pentru zilele următoare. Din punct de vedere electoral, noul sistem cataloga alegătorii în două categorii: direcţi şi indirecţi sau primari. Alegătorii primari erau contribuabili de la sate care plăteau minim 48 de lei impozit, contribuabilii din oraşele mici, cu 3000-15 000 de locuitori, ce plăteau un impozit de 80 de lei şi cei din oraşele cu peste 15 000 de suflete, care plăteau contribuţie anuală de 110 lei. Ei îşi alegeau delegaţii care, la rândul lor votau prin vot secret la reşedinţa de judeţ. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau vârsta de 25 de ani.  În această categorie intrau şi intelectualii şi pensionarii ce aveau pensie de cel puţin 2000 de lei pe an. Sub aspectul eligibilităţii, legea electorală prevedea că pot fi aleşi cetăţenii în vârstă de cel putin 30 de ani, contribuabili la bugetul de stat cu cel puţin patru galbeni. Excepţie făceau profesorii, institutorii, preoţii, liber profesioniştii, licenţiaţii şi pensionarii, beneficiari ai unei rente anuale de 2000 de lei. Legea electorală gândită de Kogălniceanu şi Cuza asigura o altă bază electorală, mult mai largă şi mai dinamică pentru grupările de nuanţă liberală şi democratică (moderaţi sau radicalii roşii) slăbind sensibil bazinul electoral tradiţional al formaţiunilor “albe”, de sorginte conservatoare. Dacă potrivit prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris, în Moldova aveau drept de vot 1700 de persoane, iar în Muntenia 2000, noua lege electoarală a lui Cuza Vodă a lărgit corpul elecoral, deşi nu semnificativ.

Legea rurală, prin care au fost împroprietăriţi aproape jumătate de milion de ţărani cu 1 654 964 ha, iar alţii 60 651 au primit loturi pentru case şi grădină, a avut consecinţe determinante pe plan economic, social şi politic. Împroprietărirea oferea un imbold economico-social ţăranilor şi totodată impunea o conştientizare cetăţenească şi naţională pentru un important segment al populaţei rurale, ridicat la rangul de contribuabil şi automat la cel de alegător.

(va urma)

Dr. Corneliu CIUCANU

Articolul Evoluţie constituţională şi regim electoral în România modernă (1859-1884) – (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.