Era o vreme în care, dacă se întâmpla s-ajungi la Dămuc, la Căminul Cultural, nu se putea să nu observi că peste tot erau fie fotografii, fie picturi aparţinând Bădiei Lisandru, aşa cum era numit Alexandru Găină de către comunitate. Acestea demonstrau vizitatorului că omul a făcut multe la viaţa sa – a creat poezie populară, a cântat cântece pe care le ştia din bătrâni, a sculptat în lemn, a ridicat la răscrucile locurilor dragi multe troiţe. Pe muntele Băţu Mare există un astfel de monument, dedicat eroilor neamului, de care Bădia Lisandru era foarte mândru. În acel loc, în fiecare an, de Sânziene, sunt comemoraţi eroii neamului.

Legat de Sărbătoarea Sânzienelor, în 2004, rapsodul Alexandru Găină  a montat o scenetă având drept personaje zece zâne: Zâna celor ce cred în bunul Dumnezeu; Zâna celor ce cred în Sfânta Cruce; Zâna celor ce respectă Sfânta Duminică; Zâna portului naţional românesc, frumos şi curat; Zâna holdelor aurii de pe pământ;  Zâna zâmbetului ş-a doinelor; Zâna florilor ş-a cântecului; Zâna celor ce muncesc cinstit şi curat; Zâna ploilor şi-a câmpului înverzit şi frumos; Zâna codrilor şi-a păsărilor care cântă frumos. A gândit aceste personaje ca pe unele care întrupează pilonii neamului românesc: credinţa în Dumnezeu, identitatea naţională şi dragostea pentru natură.

Nu a abandonat nici o clipă sculptura în lemn, în urma sa rămânând troiţele precum şi multe diverse alte obiecte specifice vieţii rurale. De asemenea, a pictat, în stil naiv, având lucrări premiate la concursuri naţionale. Nu în ultimul rând, a avut iniţiativa creării unei formaţii de dansuri populare, cu care a participat la diferite concursuri. S-a ocupat de această formaţie, aşa cum a făcut-o şi cu cea de datini, pe care a înfiinţat-o prin anii ’90. Lisandru Găină a şi scris, creaţiile sale fiind adunate în volumul autobiografic „Un om pe lume“.

În 2009, la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare de la Sibiu, a devenit membru al Academiei Artelor Tradiţionale. În 2011, Alexandru Găină a lucrat la un nou paraclis, în Valea Bicăjelului, care a fost inaugurat în acel an, pe 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iată ce cuvinte a hotărât Alexandru Găină să însoțească lucrarea:

„Acolo unde zâmbesc florile şi muntele-nverzit.

E frumos la noi, e frumos să priveşti până departe.

Ascultând cântecul ciocârliei şi-a privighetorilor.

Dragii mei, aici vă scriu şi vă las ca amintire

Tot ceea ce-mi spune inima şi cugetul meu

Şi-aici să rostiţi a voastră şoptire, o rugăciune Sfântă

Către bunul Dumnezeu

Slavă ţie, Doamne, pentru tot ce ne-ai rânduit

Pe faţa pământului în zilele noastre pe care le trăim.

«Lumina, florile şi apa cristalină»

Care ne-aduce binecuvântare

De la bunul Dumnezeu, atunci când ajung

Stropi de apă sfinţită pe trupurile noastre.

Auzi-ne, Doamne, pe noi, nevrednici robii tăi, care ne rugăm ţie

Că a ta este împărăţia, puterea şi mărirea,

A Tatălui, a Fiului şi-a Sfântului Duh. Amin

Acum şi pururi şi-n vecii vecilor. Amin“

Faimos era în întreaga zonă pentru buciumele pe care le făurea și folosea. Poate mai presus de toate, Bădia Lisandru a fost unul dintre puținii oameni dedicați artei tradiționale din Neamț care a meşterit buciume, pe care, cu arta sa, ştia să le folosească umplând văile din zona natală de chemări la zi de sărbătoare. Micul Lisandru, cum i s-a spus acasă, s-a născut pe 1 decembrie 1934, la Dămuc, într-un sat de munte. Viaţa i-a fost precum traiul muntenilor, aspră, iar greutăţile l-au încercat de mic. A rămas orfan de mamă de la o vârstă fragedă, iar tatăl era mai mult plecat în concentrări militare şi apoi la război.

Rămas în sat, pe lângă bunici, a deprins meşteritul lemnului, făcând instrumente populare, precum buciume și fluiere, la care a şi cântat.

„Prima dată când am făcut primul bucium, noi, copiii, l-am dat în două c-un ferăstrău, după care nu ştiam cu ce să-l învelim. Am căutat pe sub pat şi am găsit nişte ciorapi de bumbac de-ai mamei, pe care i-am tăiat ca pe nişte panglici. La îmbinare se lipea cu răşină de pe brad sau de pe molid. Acum punem aracet. Ziceau ei, oamenii, o vorbă din bătrâni: că nu se taie copacul de bucium până nu aud ori un câne, ori un om chiuind. Că numai atunci cântă buciumul bine, are buciumul glas. Dar eu mi-am zis altă treabă: aşteaptă o zi să chiuie cineva sau să latre cânele şi fă o groapă-n doagă, şi-atunci va cânta buciumul? Nu, nu va cânta. Eu consider că ziua de Armindeni este Anul Nou folcloric. De ce spun asta? În jurul acestei date începe buciumul să cânte, începe să cânte cavalul, fluierul, urda-i dulce, caşu-i dulce, se seamănă busuiocul şi alte flori şi câte şi mai câte.“

Alexandru Găină a trecut Marele Prag pe 8 decembrie 2015, în comuna sa natală.

Buciumul

Sună buciumu’ răsună

De pe vârfurile de munte,

În zâmbet de voie bună

Şade lumea să-l asculte.

Cântă buciumu’ şi spune

Doina lui de pe pământ

Şi mai cântă să se-adune

Rugăciuni la Domnul sfânt.

Codrii să răsune glasul

Feţelor celor smeriţi

Şi să le-ntărească pasul

Celor blânzi şi liniştiţi.

Ţie Doamne ne rugăm

Ţie rugă-ţi înălţăm

Şi ne-aplecăm pân’ la pământ

Căci tu eşti Dumnezeu cel sfânt.

Scadă-ţi lacrima odată

Tu, Popor Român, ce eşti

Şi cu faţa lui curată

Viaţa nouă să-ţi clădeşti.

E zâmbet pe munte când buciumul cântă.

Şi doina răsună departe peste văi

De-aicea ne cheamă cu vocea lui blândă

Şi-aicia se-adună credincioşii săi.

Veniţi voi, fii ai acestor meleaguri,

Veniţi şi v-adunaţi aici, la locul sfânt,

Şi treceţi cu credinţă acele nalte praguri

Ce vă stau în cale cât trăiţi pe pământ.

Veniţi voi fii poporului meu

S-aducem slavă tatălui ceresc

Şi binecuvântaţi să fiţi de Dumnezeu

Prin zâmbetul senin pe care vi-l şoptesc.

Amin.

(Alexandru Găină, Dămuc, 24 februarie 2011)

Cecilia ANDREI

Articolul A fost odată „UN OM PE LUME“: ALEXANDRU GĂINĂ din Dămuc apare prima dată în Ecoul muntilor.

Greutățile vieții, munca brută la pădure, poziția geografică, oarecum izolată, departe de oraș, i-a determinat pe oamenii de la munte să-și găsească refugiul și să-și hrănească sufletul cu ce aveau la îndemână: talentul nativ și instrumentele muzicale construite de multe ori chiar de ei, învățând să cioplească lemnul și să-l facă să cânte. Fiind o zonă de interferență între Moldova și Ardeal, oamenii de aici au preluat și obiceiuri din Ardeal, ce se regăsesc atât în arhitectura caselor, cât și în grai, port și cântec. În acest areal geografic, cu totul special, de-a lungul vremii s-au născut artiști populari, unii recunoscuți chiar și la nivel național, cum ar fi Alexandru Găină din Dămuc.

Nu demult, la Bicazu-Ardelean, la o manifestare organizată de Asociația „Poiana Verde”, „Frații Găină” din satul Ticoș, încântau auzul cu o muzică venită, parcă, din alte dimensiuni, o muzică arhaică, din timpuri demult apuse, cântată doar din 2 instrumente: vioară și dobă (căreia, oamenii locului îi spun „scroafă”). Specific acestei zone, o astfel de dobă este, de fapt, un fel de contrabas cu 4 corzi, dar care sunt lovite ritmic cu un băț. Acest adevărat spectacol oferit de cei doi a fost filmat și postat pe rețelele de socializare, căpătând o viralitate deosebită, ajungând la circa 300.000 de vizualizări într-un timp relativ scurt, tocmai datorită simplității și frumuseții agestui gen de lăutărie adusă la rangul de artă de către cei doi frați.

Frații Găină sunt, de fapt, soră și frate: Găină Anuța – cea care bate cu atâta bucurie și talent în dobă, în timp ce strigă „ ca la nuntă”, iar fratele ei, Găină Eugen cântă din vioară, cei doi încadrându-se perfect în acest „tablou” coborât, parcă, din vremuri străvechi, dar care, iată, au stârnit atâta interes și simpatie în mediul online, culmea, chiar și în rândul persoanelor tinere care au cu totul și cu totul alte preferințe muzicale.

Din păcate, în anul 2022, Găină Eugen a decedat în urma unei afecțiuni grave, iar anul acesta ar fi trebuit să împlinească 75 de ani.Din cele relatate de soția sa, Găină Cornelia, a rezultat că soțul ei a fost „cel mai bun om de pe pământ, un soț minunat și un suflet de artist care iubea cu adevărat muzica”. Găină Cornelia păstrează cu sfințenie vioara (o „Hora” de Reghin), la loc de cinste, lângă o icoană și spune că atâta timp cât va trăi, nu va da nimănui vioara, căci, prin aceasta, îl simte pe soțul ei că trăiește.

Găină Anuța – sora lui Eugen, mai mică cu trei ani, povestește cu lacrimi în ochi despre momentele în care cei doi încântau satele de le Valea Bicazului cu muzica lor, acceptând apoi să scoată „Scroafa” (doba), iar după ce a șters-o de praf, a făcut o mică demonstrație.Din respect față de valorile autentice, Găină Anuța nu a acceptat să fie filmată în hainele de casă, ci s-a dus imediat și s-a îmbrăcat cu o ie, apoi, în amintirea fratelui ei a început să bată în dobă.Tot ea a povestit că fratele ei a învățat de mic copil să cânte la vioară, neavând studii muzicale, iar pe ea a „cooptat-o” să bată doba, neavând pe nimeni care să o facă. Și așa, cei doi au cântat ani la rândul cu doba, vioara, gura și a doba la care a cântat atâția ani și i-au marcat tinerețea, precum și alte obiecte de suflet vechi, să le doneze viitorului muzeu al tradițiilor populare ce va fi (re)înființa în incinta noului și cochetului Cămin Cultural din comuna Bicazu-Ardelean.

Marius Mihai COȘERARIU

Articolul Lăutăria – ridicată la rang de artă pe plaiuri bicăjene apare prima dată în Ecoul muntilor.