Într-un studiu din anul 1934, Gheorghe Ungureanu îşi mărturisea mulţumirea că a putut să prezinte consătenilor săi istoria adevărată a Palatului Cnejilor, a Mănăstirii Pionul, a Mănăstirii Hangu-Buhalniţa, a Schitului Sahastru şi Cerebuc. El spera: „Poate cu timpul, toţi acei care au dragoste pentru nepreţuitele frumuseţi ale Văii Bistriţei moldoveneşti vor contribui la tipărirea unei monografii care să cuprindă, pe lângă istoria tuturor monumentelor de pe această vale, şi fotografiile oamenilor bătrâni, ale caselor, bisericilor şi peisagiilor de astăzi, ca să rămână mărturie pe viitor” (Gh. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangu şi ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini,  în „ALPR”, Piatra-Neamţ, 1933-1934, p. 114).

Domnul academician Dinu C. Giurescu, în postfaţa la una dintre cărţile noastre referitoare la această regiune, scria: “Astăzi oamenii ştiu prea puţine despre locurile în care trăiesc. La sfârşit de săptămână, după ce ajung într-o aşezare turistică sau altundeva, ei stau acolo şi prea puţini au curiozitatea să cerceteze împrejurimile. Când e vorba de fapte, de oameni, de întâmplări din trecut, uitarea se întinde mai pretutindeni până la nefiinţă”. (D. Dieaconu, La poale de Ceahlău, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006, coperta IV).

Daniel DIEACONU

Articolul Trei citate lămuritoare… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zace-un voinic lângă bradul

Ce se scutură-ntr-un vânt

Care parc-aduce iadul

Şi îl urcă pe pământ.

A-nceput codrul să geamă,

Cerbii fug printre târşoase

Cucuvăi şuier-a teamă,

Ţipete din hăuri scoase.

Arnăuţi plin de firete

Şi cu flinte şi pistoale

Peste douăzeci de cete

Au lăsat satele goale,

Porunca de la domnie:

Să umple munţii de cruci

Prin codri să nu mai fie

Nici sămânţă de haiduci.

Erau mulţi, cu arme bune,

Călăuze vânzătoare

I-au dus pân’ la văgăune

Să-i prindă şi să-i omoare.

Au căzut voinicii toţi,

Toţi cei făr’ de lege zişi:

Este ţara fără hoţi

Dacă ei au fost ucişi?!

Bistriță, râu repezit,

Cu ce oare ţi-am greşit

De tu nu mai ţii cu noi,

Ci cu spurcaţii ciocoi,

Du la vale doar butuci

Şi nu leşuri de haiduci,

Nu du despuiate oase,

Căpăţânele pletoase,

Toţi voinicii de prin sate

Ce-au murit pentru dreptate.

Ia şi cară de aici

Capete de venetici,

Învolburează-ţi apele

Şi îneacă liftele.

Că ţi-or mulţumi ţăranii

Şi te vor cinsti sărmanii,

N-or mai plânge fetele,

N-or boci nevestele,

Copiii toţi şi-or hrăni,

Bărbaţi-or îmbătrâni

Şi or merge la pădure

Cu ţapină şi secure,

Nu baltag, nu flinte noi,

Ci două perechi de boi,

Să nu trag după boieri,

Ci s-adun blănuri de jderi.

La tine Bistriţă plâng,

Nu ştiu doru’ cum să stâng,

Văd cum pleacă, tineri pleacă –

Săraci în ţară săracă!

C-ai fost destul şi bogată!

Unde ţi-e averea toată?

Eu mă plâng făr’ de folos,

Tu-ţi cobori apele-n jos

Cu catarge şi cu plute:

Mii şi sute, mii şi sute…

Primăvară, mama noastră,

A ieşit iarba pe coastă,

Nu mai stau la plugărie,

Plec iară în haiducie,

Când aud cântec de cuc,

Nu mai pot… mă duc haiduc!

Daniel DIEACONU

Articolul Baladă haiducească apare prima dată în Ecoul muntilor.

Până atunci, vă oferim  trei citate care, considerăm noi, definesc truda şi motivaţia noastră în acest demers publicistic. Am urmat îndemnul lui Alecu Russo, marele om de cultură şi purtător al unor idei revoluţionare paşoptiste generoase, care, în anul 1839, tânăr magistrat fiind în Piatra-Neamţ a lăsat forfota oraşului şi a plecat să străbată munţii Neamţului, să cunoască oamenii, locurile, faptele, legendele: “Ce-mi pasă mie moldovan ruginit de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre traduse şi imitate! Zugrăviţi-mi mai curând o icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată sau plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc la fiecare pas” (Alecu Russo, Piatra Teiului, în „Călători români paşoptişti”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1989, p. 172).

Într-un studiu din anul 1934, Gheorghe Ungureanu îşi mărturisea mulţumirea că a putut să prezinte consătenilor săi istoria adevărată a Palatului Cnejilor, a Mănăstirii Pionul, a Mănăstirii Hangu-Buhalniţa, a Schitului Sahastru şi Cerebuc. El spera: „Poate cu timpul, toţi acei care au dragoste pentru nepreţuitele frumuseţi ale Văii Bistriţei moldoveneşti vor contribui la tipărirea unei monografii care să cuprindă, pe lângă istoria tuturor monumentelor de pe această vale, şi fotografiile oamenilor bătrâni, ale caselor, bisericilor şi peisagiilor de astăzi, ca să rămână mărturie pe viitor” (Gh. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangu şi ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini,  în „ALPR”, Piatra-Neamţ, 1933-1934, p. 114).

Domnul academician Dinu C. Giurescu, în postfaţa la una dintre cărţile noastre referitoare la această regiune, scria: “Astăzi oamenii ştiu prea puţine despre locurile în care trăiesc. La sfârşit de săptămână, după ce ajung într-o aşezare turistică sau altundeva, ei stau acolo şi prea puţini au curiozitatea să cerceteze împrejurimile. Când e vorba de fapte, de oameni, de întâmplări din trecut, uitarea se întinde mai pretutindeni până la nefiinţă”. (D. Dieaconu, La poale de Ceahlău, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006, coperta IV).

Daniel DIEACONU

Articolul Ecoul Munţilor nr. 11 – Trei citate lămuritoare pentru truda noastră… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Revoluţionarii paşoptişti au fost pe aceste locuri în 1848, dar şi înainte, când se pregăteau mişcările de revoltă: Alecu Russo, Vasile Alecsandri, J.A. Vaillant, W. de Kotzebue. Alecu Russo, datorită funcţiei pe care o deţinea ca membru al tribunalului din Piatra-Neamţ din anul 1834, a avut posibilitatea de a fi aproape de muntele Ceahlău, de a cutreiera regiunea, de a cunoaşte folclorul locurilor. El scria într-o lucrare din 1840: “Rege între crestele munţilor care-i alcătuiesc o cingătoare ca o pază de cinste, Ceahlăul măreţ, care şi-a păstrat numele lui de botez dac, de abia cunoscut în unele colţuri neştiute ale geografiei moderne sub numele de muntele Pionului, îşi înalţă capul pleşuv către cer şi aruncă apoi cu dragoste bogăţiile bătrânelor coaste înverzite…”

Vasile Alecsandri a poposit de mai multe ori la poale de Ceahlău, în scop pur turistic, pentru pregătirea revoluţiei paşoptiste sau pe drum de pribegie după înfrângerea revoltei de la Iaşi din martie 1848. În 1843 şi 1844 publică notele de călătorie într-o lucrare intitulată “O primblare în munţi”, efectuată cu un tânăr “giudecător” (Alecu Russo). El îşi nota: “… Ceahlăul ni se arată în toată mărirea lui ca un urieş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul dintre noi privind Ceahlăul în minutul acela, îl aseamănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur”. Vasile Alecsandri n-a făcut doar descrieri în proză ale Ceahlăului, ci i-a aflat loc şi în poeziile sale cu caracter patriotic şi militant.

Poetul i se adresează aşa cum o vor face peste ani şi Octavian Goga şi George Coşbuc ca unui munte ce străjuieşte nedrepte graniţe:

“Ceahlău, bătrân gigante al Munţilor Carpaţi!

Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!

Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:

De-o parte veselie, de-o parte lungă jale!”

Să amintim şi prelucrarea unei legende a locului, numită Biserica risipită, care începe cu versurile:

“Sus pe muntele Ceahlău

Stă la pândă Duhul rău”.

Revoluţionarul şi omul de cultură  francez J.A. Vaillant a fost şi el pe Ceahlău în 1841 şi a rămas “cutremurat de frumuseţile naturii privită în toate zările”. J.A. Vaillant scria: “…în această stare, înţeleg perfect cum acest munte a fost sacru la daci, cum marele preot şi-a aflat aici un refugiu”. W. de Kotzebue, ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino, stăpânul de Hangu, a poposit deseori la poale de Ceahlău, la Palatul Cnejilor, împreună cu soţia sa, Aspasia. A efectuat, înainte de a se înrudi cu Cantacuzinii, o excursie pe Ceahlău, pornind de la Mănăstirea Slatina, peste Munţii Stânişoarei, prin Valea Bistriţei, împreună cu 40 de tovarăşi. El nota: “Îndată ce am ieşit din Hangu, se şi începe poala cea mai de jos a Ceahlăului, care ne zâmbea din nouri cu maiestate urarea de bună venire. Piedestalul lui nu este poncişet; fără nici o greutate ne-am suit pe înălţimile şi munţii mai mici din jurul lui; pe unele locuri am găsit fânaţuri de curând cosite şi păduri frumoase. Dar cu cât înaintam mai mult cu atât mai sălbatice deveneau locurile şi cu atât mai mare mai întinsă se înfăţişa ochilor priveliştea”. După un urcuş descris ca fiind destul de greu au ajuns şi pe Toaca: “ajungând în vârf, am strigat din inimă un obştesc ura! Şi de pe acest strămoş al Carpaţilor Moldovei, din ameţitoarea înălţime, ochii noştri se desfătau cu prisosinţă la măreţele scene ale naturii, care se făcea şi mai frumoasă, luminată fiind de soarele ce asfinţea”. În lucrarea “Din Moldova. Tablouri şi schiţe” din 1840 descrie o “Vânătoare în Moldova”, organizată de boierul Leon Cantacuzino şi care se desfăşoară pe muntele Grinţieşului.

Un alt călător pe aceste locuri a fost ieromonahul Partenie care şi-a notat impresiile în patru volume, amintind şi de muntele Ceahlău. “Am umblat mult prin munţii Carpaţi; dar mai presus de toţi munţii, stă ca un tată între fii săi, Slăvitul Sciaglu, cu vârful său pleşuv. Pe munte e foarte frig şi adesea vara este omăt”.

De mare însemnătate sunt şi desenele realizate de unii dintre călătorii pe Ceahlău şi amintim pe M.A. Walker, Schiavoni, M. Bouquet. Ultimul a urcat pe Ceahlău în 1840, era un grafician francez cu renume în ţara sa şi a realizat două desene: “Sur le Tchack Leo. La plus haute tete de Carpates Moldaves” şi “La Panaghia, sommet des Carpathes Moldaves”. Alţi turişti pe munte la jumătatea secolului al XIX-lea au fost Johan Michael Salzer din Mediaş, în 1860, şi englezul Leslie Stephen, alpinist, însoţit de compatriotul său Bryce, în anul 1866, care au efectuat  ascensiuni pe traseele cele mai dificile ale muntelui. Mary Adelaide Walker, o englezoaică care ajunge în Moldova la 1884, scrie despre popasul la Durău, unde „un câine impunător cât un Saint-Bernard ne-a ieşit în întâmpinare, ne cercetează, îşi dă seama că suntem inofensivi, ne conduce la uşa uneia dintre case cu cerdac, unde un părinte venerabil şi în mod vizibil mirat ne iese în cale urându-ne bun sosit, în mod prietenos şi calm. Părintele ne avertizează că nu are posibilităţi corespunzătoare de găzduire, mănăstirea cu cei 20 de călugări fiind săracă. Dar aceştia ne-au oferit tot ce aveau mai bun, doar pâine nu se poate procura, ci numai mămăligă, lapte, brânză şi câteva ouă”. Remarca faptul că se  construia din lemn de pin o casă pentru oaspeţi cu patru camere. Sprijin important pentru turismul pe munte au adus cnejii Cantacuzini. Nu trebuie să ne mire faptul ştiind ce oaspeţi de seamă au primit ei la palatul lor, importanţi oameni de cultură, însufleţiţi de idealurile romantice ale epocii. Iată ce ne spune stareţul Varahil Lateş despre cneji: „Au îndreptat cărarea mai întâi către schitul Durău (1833-1835), apoi către vârful muntelui ca să înlesnească excursia pe Ceahlău, care înainte era foarte grea şi periculoasă; aşa încât azi bărbaţi şi femei pot sui pe cai sau pe jos fără nici un pericol pe cărarea refăcută de cneji”. Poteca pastorală de pe pârâul lui Martin s-a lărgit în 1835, “când au fost scoşi călugări de la Durău să lărgească şi poteca pe pârâul lui Martin şi Jghiabul lui Vodă”. Primele poteci turistice s-au făcut în perioada 1833- 1835, şi desigur, au fost folosite unele poteci preexistente practicării turismului cu piciorul sau călare. În 1876, subprefectul Plăşii Muntele, Vasile Măcărescu, lărgeşte cărarea de la Durău la Fântânele.

Nicu Gane (1838-1918), originar din Fălticeni, a fost un bun cunoscător al Văii Bistriţei şi al Ceahlăului, peregrinările personajelor din nuvelele sale ajungând şi pe aceste locuri. În nuvela “Câinele bălan”, din 1876, scrie: “…iată colo mai în depărtare şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor, cu Mănăstirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul cerului”. În “Duduca Bălaşa” face o altă descriere a Ceahlăului: “…De nalt ce era muntele acela s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta cerului şi că toţi ceilalţi se umilesc înaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile cel din urmă asfinţitul soarelui”.

Calistrat Hogaş a fost un mare iubitor al muntelui. A funcţionat o lungă perioadă de timp la Liceul “Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Mânat de dorinţa de călătorie, dragostea de munte şi de cunoaştere, străbate Neamţul şi munţii săi, realizând deosebite descrieri din care nu putea lipsi Ceahlăul: “…Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără de fund ale cerului”, iar privind de pe Munţii Stânişoarei, de pe cealaltă parte a Bistriţei, scria: “Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalţă în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti”.

Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.

(Prof. Daniel DIEACONU)

Articolul Călători de seamă la muntele Ceahlău (II) / De la Asachi la Hogaș apare prima dată în Ecoul muntilor.

Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).

Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).

Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…

Daniel DIEACONU

Articolul Despre muntenii Neamţului de demult… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vechiul ţinut al Neamţului era în mare parte montan, lui adăugându-i-se ulucul subcarpatic, leagăn al vechilor civilizaţii pe pământ românesc. Calistrat Hogaş folosea termenul „Munţii Neamţului”, cuprinzând în scrierile sale şi dealuri subcarpatice. Încă de la J.A. Vaillant a apărut numele „Valea Muntelui”, folosit şi astăzi, iar Constantin Matasă scria despre „Muntenia Neamţului”. Satelor de munte din judeţul Neamţ de astăzi le este dedicată această revistă. Sate în care din vechime au trăit plăieşii graniţei, călugării şi pustnicii, păstorii cu turme şi ciurde domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, haiducii, tăietorii de lemne, cărăuşii şi plutaşii. Oameni mândri şi mai greu de stăpânit, după cum scria Alecu Russo. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Au rămas însă tradiţii ancestrale, ştiute de mulţi dintre săteni şi respectate, îndeletniciri, poveşti şi legende şi ele îşi vor face loc în paginile revistei noastre. Regiunea este una mirifică, în care turismul poate fi una dintre soluţiile pentru o creştere a prosperităţii zonei. Turismul cultural şi natural sunt priorităţi şi pentru „Ecoul Munţilor”. Şcolile zonei se află în atenţia noastră şi, de altfel, mulţi dintre corespondenţi sunt cadre didactice, lor adăugându-li-se bibliotecari, mici întreprinzători, preoţi, funcţionari etc. şi prin ei încercăm să surprindem viaţa comunităţilor montane cu cât mai multe dintre aspectele ei, exceptându-l pe cel politic.

O serie nouă a revistei se prezintă în faţa cititorului cu articole diverse de popularizare, dar, acolo unde este cazul, cu o judicioasă fundamentare ştiinţifică. Omul de la munte, prin intermediul revistei noastre, se dezvăluie: cu poveştile, amintirile şi istoriile sale, cu bucuriile şi necazurile, cu zbaterile şi dorurile sale.

Daniel DIEACONU

Articolul ECOUL MUNŢILOR – SERIE NOUĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.