În acest sens, la 20 mai 1916 se ordona lucrări de refacere la spitalele de la Văratec şi Mănăstirea Neamţ, lucrări ce au fost încredinţate Serviciului de Poduri şi Şosele Neamţ. În august 1916, Ministerul de Război a dat acestor spitale sume de bani pentru amenajare, 3948,75 de lei la Văratec şi 2809, 88 lei la Mănăstirea Neamţ. La intrarea României în război capaciatea acestora era de 368 paturi la Varatec, 324 la M. Neamţ si 200 paturi la Bălţăteşti. La M. Neamţ exista şi Colonia şcolară care putea găzdui 100 de paturi. Aceste spitale erau conduse de un administrator ajutat de un contabil. Astfel, spitalui 31C Bălţăteşti, era administrat de Agăpescu, 32C Văratic de Lepădatu, iar cele de la Neamţ şi Secu de către Arhimandrit Evghenie Ungureanu. În toamna anului 1916, situaţia acestor spitale era dferită. Cel de la Bălţăteşti deja avea activitate, în octombrie fiind trataţi aici 209 soldaţi, personalul fiind în număr de 20 de persoane, medicul Tatomir fiind ajutat şi de studentul Segal Marcu iar cel de la Mănăstirea Văratec avea şi un ajutor de farmacist. O situaţie specială era la spitalul de la M. Secu, care nu avea medic şi nici nu funcţiona. La 6 ianuarie 1917, administratorul acestuia, protosinghelul Ilarion, arăta preşedintelui CAS Neamţ că până la acea dată nu a avut răniţi. O primă dovadă de activitate reiese din documentul datat în 23 mai 1917, care arăta că aici au fost evacuaţi infirmii din Piatra Neamţ. Abia la 1 iunie 1917, presedintele CAS Neamţ aproba angajarea aici cu un salariu de 30 lei lunar, a 2 bucătari, 3 spălătorese şi a 2 gardieni. Din primăvara anului 1917, toate spitalele militare şi militarizate depindeau de Direcţia a VI-a Sanitară de pe lângă Armata a II-a, Serviciul Spitalelor.

După retragerea în Moldova în noiembrie 1916, în Neamţ au fost evacuate 5 spitale din Prahova, trei dintre acestea 153, 154 si 440 fiind concentrate la Bălţăteşti. Din Buzău au fost instalate în zona Târgu Neamţ, spitalele 171, 372, 373 şi 374.  Spitalul 171 a fost instalat în localul şcolii din Bălţăteşti şi în două case din sat, administrator fiind Ialomiţeanu.

Un document din 23 septembrie 1917 menţionează 25 de spitale în judeţ. Printre acestea erau şi spitalul, 31C Bălţăteşti, 33C de la Mănăstirea Neamţ, 32C de la Mănăstirea Văratic şi spitalul 431C de la Mănăstirea Secu. Spitalele funcţionau în clădiri rechiziţionate iar pentru cele care nu erau ale statului se plătea chirie.

Aceste spitale de covalescenţi au avut şi pacienţi soldaţi ruşi, deşi în zona Tîrgu Neamţ exista şi spital militar rusesc. Situaţia din 10 decembrie 1916, ne arată la spitalul de la Bălţăteşti că pe lângă cei 275 de soldaţi români erau şi 13 rusi, dintre care un locotenent.

Din martie 1917, a fost creat Consiliul de Administraţie a Spitalelor din Neamţ, care avea printre funcţionari, refugiaţi din Muntenia, ce munceau fără plată în schimbul hranei şi locuinţei.

Spitalele s-au confruntat în timpul războiului cu problema lipsei de materiale sanitare. Astfel, în februarie 1917, spitalul de la Mănăstirea Neamţ numai avea deloc medicamente de primă necesitate, precum chinina. Aprovizionarea acestora cu alimente a fost o altă problemă, acestea îşi asigurau cea mai mare parte de la furnizorii particulari contra cost. De pildă, uleiul de floarea soarelui sau cânepă de la teascurile lui Ion Popescu din Valea Arini şi Munteanu din Bălţăteşti. Spitalul de la Mănăstirea Neamţ a cumpărat de la înfiinţarea sa şi până la 1 martie 1917, 875,85 kg carne de vită la preţul de 1,30 lei kg. Brânza un aliment de bază în zona de munte, devenise o raritate, astfel că în 26 mai 1917, CAS Neamt a repartizat 165 kg pentru spitalul de la M. Neamţ, şi câte 60 de kg pentru cele de la Bălţăteşti şi Văratec. Greutăţile de aprovizionare cu alimente au fost provocate şi de aliaţii noştrii, ruşii, care plăteau oricât cereau negustorii şi urcau astfel preţurile, cumpărând totul de prin sate. De astfel de practici se plângea administratorul spitalului 373 Buzău, înfiinţat la Valea Seacă, în decembrie 1916. Spitalele se confruntau şi cu problema încălzirii, astfel, spitalul de la M. Neamţ avea nevoie de 3500mc de lemne, pentru spitalul de la Bălţăteşti s-a fixat de către Regiunea Silvică, pădurea din comună iar pentru cel de la Văratec pădurea din zonă. Unele spitale aveau gospodării şi ateliere anexă, cei drept, cele de la Neamţ şi Văratec le foloseau pe cele ale mănăstirilor, iar cel de la Bălţăteşti avea şi o grădină de zarzavat de peste 40 de prăjini.

Mizeria, foametea, aglomeraţia a făcut ca în iarna anului 1917, să apară epidemiile.

Problema personalului medical a fost permanent una stringentă, cele mai multe aveau studenţi medicinişti şi un singur medic, de regulă şi administrator. Personalul inferior era şi acesta deficitar, aşa cum rezultă dintr-o informare din 26 mai 1917. La spitalul din Bălţăteşti erau 32 de persoane, la cel de la Văratec, 37 persoane iar la cel de la Secu, 6 persoane. Foarte mulţi angajaţi ai spitalelor, în special cei din categoria administrativă şi de asistenţă, au lucrat fără nici o retribuţie de la stat. Paza spitalelor era asigurată de către miliţieni, insuficienţi şi prost echipaţi.

Spitalul de la Bălţăteşti avea 17 miliţieni, cel de la Văratec, 19, iar cel de la M. Neamţ, 19 miliţieni. În aceste spitale au lucrat şi călugări, precum la spitalele de la Văratec şi Neamţ dar şi învăţători la partea administrativă, 5 la Bălţăteşti , 7 la Varatec din care 3 refugiaţi şi 3 învăţători refugiaţi la spitalul de la M. Neamţ.

În cursul anului 1916 în cele trei spitale de covalescenţi s-au aflat 97 de militari la Bălţăteşti, 567 la Văratec şi 122 la M. Neamţ.  La 5 mai 1917 la Văratec se aflau 291 de răniţi şi 21 de contagioşi. În augst 1917 se aflau internaţi 220 militari la Bălţăteşti, 111 la Văratec, 695 la  Neamţ şi 138 la Secu.

La începutul anului 1918 activitatea unor spitale s-a redus foarte mult ceea ce a condus la închiderea acestora. În mai 1918 a fost desfinţat spitalul de la Văratic, mobilierul fiind predat comunei Filiora.

Mai multe documente ne arată că spitalele militare au fost desfiinţate cel târziu la data de 31 mai 1918. Cu toate acestea, unele spitale şi-au continuat activitatea şi în vara anului 1918. Spitalele militare din Târgu Neamţ reprezintă o pagină din contribuția oraşului la războiul de reîntregire una mai puţin cunoscută decât faptele de glorie ale Batalionului de Vânători de Munte.

Surse:

SJAN  Neamţ, fond Consiliul de Administraţie a Spitalelor Militare, 1916, 1917, 1918;

SJAN Neamt, fond Revizoratul Şcolar Neamţ, dosar nr. 826, 839.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Spitalele militare din zona Târgu Neamţ în Primul Război Mondial (1916-1918) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Iubitori și păstrători ai tradițiilor specifice Anului Nou, câțiva tineri din Agapia-Neamț și-au dorit să urmeze generațiilor anterioare și să continue un obicei frumos specific zonei: banta „Încheierea păcii”.

Încurajați de părinți și coordonați de Cristinel Coclisan, agăpean înflăcărat al tradițiilor caracteristice sărbătorilor de iarnă, tinerii au început pregătirile și repetițiile la sfârșitul lunii noiembrie 2024, pentru a avea o performanță excelentă în Ajunul Anului Nou și pe 1 ianuarie, atunci când au interpretat piesa la casele gospodarilor din Agapia, dar și pe 2 ianuarie, prin participarea lor la „Festivalul obiceiurilor și tradițiilor de Anul Nou” – de la Târgu-Neamț (ediția a XII-a).

Mesajul piesei interpretată de tineri îndeamnă pe cei care „i-au primit cu banta” să uite toate neplăcerile din anul 2024 care s-a încheiat, să „încheie pace” cu toți odată cu finalul anului și să pășească în noul an cu speranță, încredere, curaj și liniște. De aceea piesa începe cu o urătură intonată de unul din cei 4 arnăuți, apoi cu o cântare interpretată de toți: „…Iată Anul Nou s-a apropiat/ Anul Nou cu bine/ Odată cu Sfântul Vasile/ La noi în sat!”

Din punct de vedere istoric, obiceiul acesta frumos reprezintă o piesă de teatru, un dialog între armata română și armata germană, care ne amintește de contextul istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, când pacea a fost formalizată prin semnarea armistițiului în 1944. Acest armistițiu a avut loc pe 12 septembrie 1944, în urma ofensivei sovietice care a dus la înfrângerea forțelor germane în România și la retragerea acestora.

Ambele armate sunt reprezentate în bantă de câte 6 gradați (împăratul, generalul și căpitanul), 3 din partea armatei române, respectiv 3 membri ai armatei germane. Costumele lor  reprezintă poziția sau rangul ce îl deține în cadrul armatei și sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase șiruri de decorații, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleți originali sau de carton. Însemnul distinctiv al gradaților este cascheta cu pampon.

Din dialogul propriu-zis al celor două armate reiese curajul și vitejia românilor care s-au jertfit pentru independență și libertate, uneori chiar cu prețul vieții lor. Dârzenia și patriotismul românilor pentru apărarea țării reiese din expresiile: „Pe aici nu se va trece! Căci este al meu consemn/ De care se-nfioară trufașul machezeu!”.

Aproape de încheierea păcii, pentru a crea dezbinare între cele două armate, intervine și un „harap”. Funcția de „harap” era o funcție umilă, similară cu un slujitor sau ajutor, fiind un soldat care îndeplinea sarcini mai puțin onorante, precum transportul bagajelor, curățenia sau alte îndatoriri. În trecut, termenul era folosit pentru a desemna pe cineva aflat într-o poziție subalternă în cadrul armatei sau în serviciul unui ofițer, un fel de „slujitor militar”. Desigur acesta nu își îndeplinește scopul propus de a dezbina și pacea se încheie.

În cinstea păcii gradații încep să joace „Balotista”, fiind acompaniați și de instrumente precum trompetă sau saxofon,  acordeon și tobă. Tinerii îl dansează pereche, cu pași și mișcări ritmate și cu multe gesturi din care rezultă armonia, buna înțelegere, pacea și reconcilierea dintre cele două tabere care acum nu mai sunt opuse.

Bucuria păcii este redată la finalul piesei de „Jocul arnăuților”. Aceștia sunt în număr de 4 sau 6, poartă căciulă brumărie și opinci, ițari, fustă tradițională cu batistă cusută așezată în colț (atât în față, cât și în spate), bârneață și pulover roșu cusut cu multă migală cu diverse mărgele și paiete.

Arnăuții români erau o categorie de soldați originari din Țările Române (în special din Muntenia și Moldova) care aveau un renume de a fi buni luptători în armatele țărilor românești, deoarece domnitorii din Țările Române adesea apelau la serviciile lor ca o forță militară suplimentară.

La finalul piesei, tinerii cântă la unison cântarea tradițională „La mulți ani!” și sunt răsplătiți de gazde cu bucate, prăjituri și bani. Sunt multe ore de pregătire, muncă și repetiții intense, dar la final împlinirea sufletească a tinerilor este mai presus de orice!

Andrei Anisiea, clasa a VII-a

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul BANTA „ÎNCHEIEREA PĂCII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ctitorul Mănăstirii Agapia este hatmanul Gavriil Coci, fratele Domnitorului Moldovei Vasile Lupu. În perioada 1641-1643 el a construit biserica actuală a Mănăstirii Agapia, cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil”, planurile acesteia fiind alcătuite de arhitectul grec Enache Ctisi de la Constantinopol. Sfântul lăcaș a fost sfințit la 12 septembrie 1646 de către mitropolitul Varlaam al Moldovei, înconjurat de un mare sobor de preoți și călugări, în prezența voievodului Vasile Lupu.

La începutul secolului al XIX-lea, mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei dorind să înființeze un seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, a dispus ca cele 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia. Prin hrisovul domnesc din 1803 al lui Alexandru Moruzi, Mănăstirea Agapia a devenit mănăstire de maici (până atunci fusese obște de călugări). Cu acest prilej, a fost înființată o școală pentru călugărițe, unde să învețe muzică psaltică, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Ca stareță a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului Veniamin Costache.  În timpul eteriei, la 16 septembrie 1821 sfântul lăcaș monahal a fost devastat și incendiat de turci.

În 1847, pe latura de sud a incintei mănăstirii a fost amenajat un paraclis cu hramul Nașterea Maicii Domnului și Duminica Tuturor Sfinților. Catapeteasma paraclisului a fost adusă de domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) de la Mănăstirea Bisericani, paraclisul fiind sfințit la 31 august.

Între anii 1858-1862 s-au făcut diverse reparații și s-a adăugat un pridvor închis cu o turlă şi alta pe altar, alături de cea a Pantocratorului. Tot în 1858 stareța de atunci, Maica Tavefta Ursache, l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe atunci în vârstă de numai 20 ani, pentru a repicta pereții interiori ai bisericii principale a mănăstirii. Lucrările au durat trei ani (1858-1861). Cu această ocazie, biserica a fost înzestrată cu mobilier nou, lucrat la Viena și Paris. Biserica a fost resfinţită la 25 ianuarie 1862 de către arhiereul Calinic Miclescu.

În anul 1871 o delegație de la Ierusalim a ajuns la Agapia,  după o călătorie anevoioasă. Patriarhul Chiril al Ieru­salimului a oferit atunci Agapiei, prin stareța Tavefta Ursache, care era însoțită de șase monahii din sobor, o cruce de argint aurit, ornată cu pietre, având o părticică din Sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului. Însoțit de o carte patriarhicească scrisă în elină, darul exprimă atenția Patriarhului Ierusalimului față de importanta mănăstire a Moldovei. În decursul anilor mănăstirea a mai trecut prin diverse calamități (incendiul din iulie 1903 ș.a), de aceea a fost supusă unor reparații și renovări capitale, însă după anul 1990 s-au început cele mai ample lucrări de restaurare a acestui monument istoric. Biserica mare a mănăstirii a fost rectitorită; s-au adăugat restaurarea și refacerea, aproape în totalitate, a vechii incinte: o preafrumoasă și spațioasă trapeză, cu peste 400 de locuri, refacerea interioarelor, a atelierelor, a bibliote­cii (care, după cum se cunoaște, este cea mai modernă bibliotecă mănăstirească din România), gospodăria, multe case mănăstirești, refăcute sau reconstruite din temelie (unele dintre ele după proiecte atent elaborate), atelierele mănăstirii, reorganizarea celor mai importante activități ale comu­nității monahale.

Minunățiile Agapiei, frumusețea peisajului naturii înconjurătoare, dar și liniștea care-i atât de folositoare creației artistice, au atras aici pe lângă mulți slujitori ai Bisericii și pictori, scriitori, muzicieni, savanți recunoscuți, medici și dascăli de renume. Astfel, din vechile documente ori din însemnări sporadice, eviden­țiem câteva exemple: la Agapia și-au petrecut vacanțele de vară scriitorii Delavrancea și Ion Luca Caragiale, care veneau la Agapia în anturajul scriitorului Alexandru Vlahuță. Desigur că dintre ei nu lipsea mai niciodată pictorul Nicolae Grigorescu. Prin Mănăstirea Agapia a trecut și ,,luceafărul” poeziei românești Mihai Eminescu în tovărășia marelui povestitor humuleștean Ion Creangă. Atunci, inspirat de frumoasele peisaje ale locului a scris Eminescu frumosul poem ,,Călin-file din poveste”: „De treci codrii de aramă de departe vezi albind/Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint…” „Codrii de aramă” pe care-i prinde în mreaja versului Mihai Eminescu, se referă la pădurea de stejar ce leagă Mănăstirea Agapia de Mănăstirea Văratec, iar ,,pădurea de argint” este frumoasa pădurice de mesteceni situată la intrarea în Mănăstirea Văratec.

La Mănăstirea Agapia și-a petrecut vacanțele de vară Bogdan Petriceicu-Hasdeu cu fiica sa Iulia. Scriitorul Gala Galaction, pe numele său Grigorie Pișculescu, venea încă din timpul studenției la Agapia. Calistrat Hogaș, iubitor de drumeții mai ales prin munții Neamțului a poposit de multe ori la Agapia. De asemenea, poetul Duiliu Zamfirescu venea la Agapia des, sfârșindu-se aici la 6 iulie 1922. Scriitorul Garabet Ibrăileanu a scris la Agapia romanul „Adela”, iar Ionel Teodoreanu a scris la Agapia trilogia „La Medeleni”. Agapia a fost îndrăgită și de Ion Pillat, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Victor Eftimiu, Demostene Botez, Alexandru Philippide, Cezar Petrescu, pictorul Octav Băncilă, Ana Blandiana, Geo Bogza, Ioan Alexandru și de savantul de renume mondial Henri Coandă.

Mănăstirea Agapia rămâne un monument de o inestimabilă valoare istorico-culturală și artistică, purtând ecoul unei istorii ce se măsoară în veacuri…

Pr. Gheorghiță Anisiea

Articolul MĂNĂSTIREA AGAPIA – LĂCAȘUL DRAGOSTEI CREȘTINE apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost apropiată de regretatul Cristian Vatamanu, profesor la Liceul Pipirig şi director adjunct, de loc din satul Petru-Vodă, şi datorită acestui fapt ne-am dorit ca domnia sa să fie reprezentanta noastră la Pipirig şi cititorii noştri au constatat că au apărut în revistă articole scrise împreună cu Cristian Vatamanu. Au fost realizate înainte de decembrie 2021 şi le-am găsit un binemeritat loc în „Ecoul Munţilor”.

A urmat clasele primare şi gimnaziul în localitatea natală şi apoi a absolvit cursurile Liceului Pedagogic „Ştefan cel Mare” din Bacău în perioada 1986-1990. A devenit învăţătoare, cadru didactic bine pregătit pentru lucrul cu cei mici, aşa cum erau mai toţi cei care terminau un „pedagogic” în acele vremuri.

Datorită absolvirii Liceului Pedagogic ”Ștefan cel Mare” Bacău cântă la chitară și mandolină. La lansarea romanului „Ancora” la Pipirig, a interpretat în memoria lui Cristian Vatamanu melodia „Foaie verde spic de pâine”, cu vocea, cu chitara şi cu multă, multă emoţie…

În perioada 17.05.2021 – 21.05.2021 a participat la mobilitatea educativă ”Inclusive education: tackling with classroom diversity and early school leaving” (IDEC S.A Pireus Greece) alături de Cristian Vatamanu şi peripeţiile, ca să folosim un cuvânt la modă: au fost … epice.

 A continuat studiile şi este licenţiată în „Pedagogia învățământului primar și preșcolar”, iar în 2016, a obţinut „Certificatul de acordare a gradului didactic I”. A obţinut şi titlul de Master în “Psihologia medierii conflictelor” la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași şi cele învăţate s-au adăugat firii împăciuitoare şi este o adevărată negociatoare între părţi aflate în dispută, considerând că a comunica este un lucru foarte important deoarece numai astfel poţi fi aproape de oameni, îi poţi înţelege, îndruma şi ajuta.

Are pronunţate abilităţi şi talente muzicale, literare, de pictură, dobândite de-a lungul anilor atât în activitatea didactică desfăşurată la catedră cât şi în cadrul activităţilor extracurriculare: şezători, concursuri literare, cercuri pe diverse teme. A fost cea care a intuit şi încurajat talentul lui Ştefan Ţârdea, fostul ei elev, pe care l-a prezenta în revista noastră.

A avut o idee extraordinară de strângere a legăturilor dintre Grinţieş şi Pipirig în memoria lui Cristian Vatamanu: „Punte peste munte”! Şi colaborarea noastră prin „Ecoul Munţilor” este o consecinţă a acestei iniţiative.

Dorim doamnei învăţătoare sănatate şi putere pentru a trece peste toate cele mai puţin frumoase ce ni le oferă viaţa, cât mai mare împlinire prin copilaşii pe care-i îndrumă, prin familie şi toţi ce-i sunt aproape şi o aşteptăm cu cât mai multe articole la revista noastră, căci scrie frumos şi cu adâncă simţire românească!

Daniel Dieaconu

Articolul Cine sunt redactorii noștri?! Învăţătoarea Dana Stănoae de la Pipirig apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cele dintâi referinţe documentare cu privire la CuvioşiiRafailşi Partenie le aflǎm în ,,Viaţa şi petrecerea svinţilor”, în prefaţa căruia, autorul – mitropolitul Dosoftei – vorbește despre temeiurile cinstirii Sfinților în Biserica Ortodoxă Română. De aici aflăm că mitropolitul Dosoftei însuși s-a închinat la moaștele Sfântului Rafail și a cunoscut viața și altor cuvioşi părinți, printre care se numără Sfântul Partenie și Sfântul Ioan de la Râșca. Din textul mitropolitului Dosoftei, reiese că Rafail de la Agapia era unul din sfinții români cinstiți în mod deosebit și avea sfinte moaște așezate în biserică spre închinare ce au fost sărutate de însuși mitropolitul țării, aceasta însemnând că el se bucura de un renume de mare sfințenie. Cuviosul Rafail era cinstit ca sfânt din timpul vieții, aşa încât ucenicii care i-au cunoscut viața, au simțit nevoia să-l dezgroape și găsindu-i trupul nestricat, l-au aşezat la loc de închinăciune, închegându-se astfel în acea vreme o formă de cult obștesc. El a fost și stareț al obștii sale, întrucât în Sinodic și pomelnicele vechi este numit Fericiul Stareț Rafail. Nu aflăm nici o dată exactă ce ne-ar putea dezvălui perioada în care a trăit, dar în mod cvasiunanim se consideră că el a trăit înaintea mitropolitului Dosoftei, probabil prin veacul al XV lea.

În Erminia picturii altarului mănăstirii Agapia Veche, aprobată după devizul Comisiunii Monumentelor Istorice în 1953, scrie: ,,Mai jos, un spațiu rezervat pentru vii și morți, ctitorii mănăstirii sfântului locaș al Agapiei Vechi. Și mai rămâne loc de scris tocmai la urmă, cei din urmă ierarhi care vor fi de la Dumnezeu orânduiți a sluji.În memoria neuitată și prăznuiți de biserica noastră sunt cei trei ierarhi: Rafail, Partenie și Ioan de la Râșca”. Pictorul identifică ca ierarhi, sfinții ocrotitori ai Mănăstirii, pomeniți de secole încoace, recomandând pictarea chipului lor în Sfântul Altar.

Despre Cuviosul Partenie, aflăm dintr-o învoială pentru hotarul schitului din 1592, unde  apare un Partenie alături de starețul Eufrosin de la Agapia din Deal. Acesta a semnat ca martor, alături de stareţ, pentru hotar; era ca atare, o persoană credibilă și cinstită în schit.

Pe un Apostol copiat de Constantin, un diacon din Ghindăoani pentru Partenie de la Agapia, există menţiunea unei dispute asupra cărții, generată de faptul că Partenie care o comandase în 1646 a murit în 1657, înainte de a se sfârși copierea cărții, iar copistul nu voia s-o termine neștiind de cine va fi plătită. Această carte ajunge totuşi la Agapia, întrucât un ucenic al lui Partenie, Gavriil, ulterior egumen la Agapia din Deal, știa de arvuna plătită de Partenie și prin judecată în fața mitropolitului Ghedeon, impune copistului terminarea cărții în schimbul achitării diferenței de bani.

Partenie apare și în lista egumenilor Agapiei din Deal, întocmită de arhiereul Narcis Crețulescu, după însemnări din mânăstire, trimisă lui Nicolae Dărângă și verificată de acesta după propriile surse găsite în documentele mănăstirii Agapia din Vale. Lista arhiereului Narcis Crețulescu, numită lista egumenilor începe cu Sfinții care s-au nevoit, între care numără pe Rafail și Partenie și continuă cu egumenii.

Credincioșii din zona Agapiei au mare evlavie la sfinții Rafail și Partenie și la alți sfinți ale căror nume sunt cunoscute fie din toponimie, fie din documente, dar numele celor mai mulţi au rămas învăluite în taine știute doar de Dumnezeu. În gropnița care exista cândva aici se aflau osemintele multor cuvioși și se pare că în jurul bisericii a fost cimitirul părinţilor. Trupurile celor mai mulți sfinți sunt ascunse însă în sihăstriile și poienile în care s-au nevoit, sfârșindu-și viața pământească în Livada Părinților, în Poiana lui Eufrosin sau în Muntele Scaunele. Și osemintele Sfinților Rafail și Partenie au fost ascunse în munții din împrejurimi, din cauza năvălirii turcilor și ele sunt și astăzi neștiute de nimeni.

De asemenea, profesorul I. D. Ștefănescu, cu autoritatea necontestată, afirmă că există o tradițe stăruitoare a cultului lor, care motiva pelerinajul anual la Agapia și că au existat pietre funerare pe care erau inscripționate numele lor.

Aspecte legendare inedite. În toamna anului 1952, s-a văzut în munte, deasupra Agapiei Vechi, în miez de noapte, un foc ce se înălța până la cer. Maicile din Agapia din Vale au urcat prin pădure spre schit și ajungând acolo au aflat în întunericul de nepătruns al nopții o liniște adâncă, netulburată de nimic120. A fost un semn minunat prin care s-a arătat prin voia lui Dumnezeu că sfințenia locului este sporită de prezența sfinților cuvioși, prin sfintele lor moaște ce sunt ascunse aici. Altădată, două maici care ieşeau de la slujba Utreniei au văzut un semn de foc, ca o lumânare. Unei maici i s-au arătat într-o noapte două sfeşnice arzând pe locul unde se știa, din tradiție că ar fi moaștele unor sfinți.

În 1930, pe când schitul era în nevoie mare iar biserica sta să se prăbuşească, obștea s- a împuținat mult și schitul era în primejdie de pustiire, părintelui Vichentie Mălău, duhovnic și slujitor la Mănăstirea Agapia, i s-au arătat doi sfinți care i-au poruncit să ridice o biserică nouă, asigurându-l de ocrotirea lor și făgăduindu-i că acest locaș de rugăciune nu se va risipi în veac.

În 1940, în timpul egumenei Olimpiada, într-una din zilele în care a slujit Părintele Nicodim Măndiță, după terminarea Sfintei Liturghii a ieșit din Sfântul Altar, dar s-a oprit cu privirea îndreptată spre Răsărit în tăcere desăvârșită vreme de câteva ceasuri până la vecernie, când a rostit doar: ,,Aici sunt sfinții”. Povestesc de asemenea, maicile bătrâne că în noaptea de Înviere se auzeau cântări îngerești în acest loc sfânt. Acestea sunt doar o parte din arătările și semnele prin care sfinții nevoitori și ocrotitori ai Agapiei și-au făcut simțită prezența ca mărturie, că întotdeauna ocrotesc locul unde s-au sfințit și ca o garanție că vor ajuta mereu schitul.

Acestea sunt dovezi care întăresc afirmația lui Cantemir, care preciza că pădurile Neamțului, foiau de sihaștri.

O tradiţie care nu este menționată nicăieri, dar care s-a păstrat în Schitul Agapia Veche este respectată și astăzi de maicile de aici. Această tradiție impune ca în schit să nu se țină cocoş. Așadar puținele maici care au în mica lor curte câteva găini, nu țin cocoș și aceasta pentru a nu tulbura liniștea locului, căci se știe că, cocoșul are obiceiul de a cânta la orele cele mai matinale ale dimineții.

Tot maicile din Agapia Veche relatează o altă legendă foarte impresionantă. Se spune că de mult, în vremea Sfinților Rafail și Partenie, niște broaște care se găseau prin mlaștinile din împrejurimile Agapiei făceau gălăgie și deranjau rugăciunea cuvioșilor sihaștri. De aceea ei au blestemat broaștele să nu mai cânte niciodată. Și de atunci, în Agapia Veche și în împrejurimile ei, cu toate că sunt numeroase mlaștini, ochiuri de apă sau pârâuri, nu se aud niciodată broaștele cântând.

Comoară de tradiție și loc de reculegere, Schitul Agapia Veche a păstrat astfel pe lângă solemnitatea slujbei și arta rugăciunilor cântate, rânduieli și tradiții vechi de sute de ani.

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul SFINŢII CUVIOȘI RAFAIL ŞI PARTENIE (21 iulie) – SIHAŞTRII MUNŢILOR AGAPIEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

(Fapte 5,9)

În anul 2022, la Editura Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe și Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Valeriu Tănasă, cunoscut ca poet, publicist, eseist, implicat în numeroase activități culturale și civice din această zonă, scoate de sub tipar un volum cu un titlu sugestiv: „Dorul de înviere”.

Cartea se dorește a fi un periplu prin universul literar, teologic și cultural, structurat în cinci capitole intitulate astfel: Meditațiile unui mirean, Frumusețea Creației, Cuvinte despre rugăciune, prietenia sfințeniei și Cutremurul globalizării.

Împletirea motivelor biblice cu cele literare au fundamente bine documentate și argumentate, presărate de numeroase exemple din literatura românească, dar și din cea universală: smerenia, împărtășania, pocăința, iubirea, fericirile, milostenia, înțelepciunea, timpul, lacrima, singurătatea, veselia, jertfa și multe altele toate fiind rodul meditației autorului.

Destinația acestei cărți este una destul de precisă: se dorește a fi un manual de conduită creștină dacă vrem, prin intermediul căreia autorul reușește să sublinieze tendința globală spre distrugerea credinței, a culturii și a civilizației. Această carte vine în ajutorul celor care vor să schimbe aceste trăiri și să învețe a sluji binele și mai ales pe Dumnezeu.

„Cine nu iubește pe vrăjmași, n-are în el harul lui Dumnezeu” (Cuviosul Siluan Athonitul). Autorul este și un bun cunoscător al literaturii religioase, presărând cartea cu numeroase trimiteri la Sfinții Părinți, dar și la marii poeți sau scriitori (Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Dante Alighieri, Dimitrie Cantemir, Lev Tolstoi, Mircea Eliade și mulți alții).

Realitatea socială, cu toate metehnele ei, stă sub atenta supraveghere a autorului, ajungând la un ultim capitol cu o întrebare fundamentală: Cum să ajungem la desăvârșire? şi se poate găsi răspunsul în urma unei atente lecturi și meditații.

Această carte este un câștig pentru hrana sufletului pe care autorul cu atâta pricepere ne-o oferă. Lectură plăcută!

Roxana Gabor Tănase

Articolul „Dorul de Înviere”: Valeriu Tănasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Icoana aceasta a fost întotdeauna în atenția tuturor cercetătorilor și face parte din categoria celor cinci icoane bizantine, foarte vechi, vestite în țara noastră. Tradiția o coboară până în secolul al VII-lea, afirmând că ar fi una dintre icoanele purtate pe zidurile Constantinopolului, când acesta a fost înconjurat de perși (626), fiind o icoană de procesiune.

Ca și reprezentare, se aseamănă mult cu  icoana  Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț și cu icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița. Unii critici de artă afirmă că această icoană prezintă mari asemănări și cu icoana Maicii Domnului ,,donată de Doamna Moldo-vlahiei, Maria Asasina Paleologhina, Mănăstirii Grigoriu de la Muntele Athos”

Referitor la vechimea şi originea icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Agapia, aflăm din documente că această icoană fost mai întâi la Mănăstirea Boiştea, ctitoria Ieromonahului Macarie Bou (1373-1392),și pusă de acesta în biserica mănăstirii ,,pentru maicile călugăriţe din neamul lui şi din neamul boierilor mușateşti”. Este posibil ca icoana Maicii Domnului să fi aparținut înainte Mănăstirii Neamț, dar această informație nu este sigură. (vlădica Iosif I Muşat avea chilie la Mănăstirea Boiştea, iar duhovnicii mănăstirii erau de la Mănăstirea Neamţ, de aceea ar fi ajuns icoana la Mănăstirea Boiștea prin filieră nemțeană). După ce Mănăstirea Boiștea se desființează (începutul secolului al XVII-lea) icoana este transferată la Mănăstirea Topliţa. De la Toplița, în timpul domniei lui Ieremia Movilă va fi dusă la Mănăstirea Gârcina, împreună cu câteva călugărițe, ,,în pădurile cele mai mari de la Schitul Gârcina, ca la un loc mai ferit”.

Icoana va rămâne la Mănăstirea Gârcina până în anul 1803, când va fi adusă la Mănăstirea Agapia împreună cu maicile de acolo, după cum ne relatează rezoluția pusă de domnitorul Alexandru Moruzi pe anaforaua Mitropolitului Veniamin Costache în legătură cu transferarea călugărițelor de la Gârcina la Mănăstirea Agapia: ,,dacă și cele două schituri, ce au fost iarăși de călugărițe, Gârcina și Vânătorii Petrii, care sunt supuse povățuirii sfintei mitropolii, după vreme nu pot fi acum de a lor bună petrecere, hotărâm dar și Domnia mea, că și călugărițele ce au fost la aceste două numite schituri, să se ridice și să se mute iarăși la Mănăstirea Agapia, unde împreună să ducă și sfânta icoană a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria, ce până acum a fost la Schitul Gârcina și să se așeze acolo”. La acest ,,transfer” al icoanei a intervenit și mitropolitul Veniamin Costache care menționează în ,,Anaforaua” pe care o înaintează domnitorului că ,,este o icoană bizantină foarte veche de mare valoare”.

În timpul Eteriei din anul 1821, această icoană a fost ascunsă în pământ, într-o grotă din pădurea de pe dealul Bogoslovului unde a stat un an și șase luni. În același an, icoana a fost îmbrăcată pentru a treia oară în argint.

În anul 1970, pictorul Gheorghe Zidaru din București a dezbrăcat sfânta icoană de îmbrăcămintea metalică și a constat că ea fusese repictată în secolul al XVI-lea. Icoana a fost  atunci transportată în atelierele de restaurare ale muzeului de artă pentru curățirea vechii picturi. Pictorul Gheorghe Zidaru a curățat cu grijă pictura din secolul al XVI-lea și a scos la iveală o minunată icoană a Maicii Domnului de tipul Hodighitria. Maica Domnului ține pe Pruncul Iisus pe brațul stâng, iar Acesta cu mâna dreapta binecuvintează lumea. În colțuri sus sunt pictați în medalion Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ocrotitorii acestui sfânt locaș.

Ca și concluzie, amintim cuvintele spuse atunci de pictorul Gheorghe Zidaru: „compoziția icoanei este de o monumentalitate remarcabilă, amintind măreția și eleganța unui monument de arhitectură bizantină”.

Pr. Anisiea GHEORGHIȚĂ

Articolul ICOANA FĂCĂTOARE DE MINUNI A MAICII DOMNULUI DE LA MĂNĂSTIREA AGAPIA apare prima dată în Ecoul muntilor.

La înfăptuirea acestui mare act istoric al independenței noastre naționale, a participat atunci în deplină solidaritate națională, toată suflarea românească. În filele îngălbenite de vreme ale arhivei Mănăstirii Agapia, se găsește corespondența de atunci dintre Mitropolia Moldovei, Ministerul Cultelor și Mănăstirea Agapia, telegrame, ordine originale eliberate de mănăstire pentru cele 30 de călugărițe, care au fost puse la dispoziția Ambulanței de Cruce Roșie din București. Din toate acestea, aflăm despre contribuția adusă de călugărițele din Agapia la îngrijirea răniților în timpul războiului, atât în cadrul spitalului de răniți din Cotroceni, cât și la Spitalul din Turnu Măgurele, participând cu îmbrăcăminte, echipament, scamă, bani, și altele. Din aceeași arhivă, mai rezultă că și călugărițele rămase în mănăstire au  donat diverse materiale necesare soldaților  răniți, lucrând zi și noapte, ciorapi, pulovere și mănusi pentru soldații de pe front. În mesajul adresat de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, tuturor protopopiatelor și mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, la 27 august 1877, printre altele preciza: ,,împrejurările grele prin care trece astăzi România, patria noastră comună, sînt cunoscute tuturor. În asemenea împrejurări, patria are trebuință de ajutorul tuturor fiilor ei fără osebire. Prin urmare toți cei ce iubim binele și prosperitatea țării sîntem datori să-i venim într-ajutor cu toate mijloacele de care putem dispune… astfel, atît monahii cît și monahiile ce sînt mai în vârstă și nu pot suporta greutățile ostenelilor, sînt datori, stînd în mînăstire a se ruga lui Dumnezeu neîncetat, ziua și noaptea pentru ajutorul armatei românești a toată armata creștină, asupra vrăjmașilor creștinătății, iar cei ce sînt în putere de a lupta cu ostenelile, să meargă în mijlocul ostașilor patriei, ce se luptă cu armele în mină și cad răniți, a le îndulci suferințele și durerile rănilor, prin serviciul ce se va face la Ambulanță”.

La scurt timp după ce armatele române au trecut Dunărea în Bulgaria, la 20 august 1877, la Mănăstirea Agapia sosise și mesajul Mitropolitului și Ordinul Mitropoliei Moldovei nr. 1840 din 10 septembrie 1877, prin care se dispunea ca: ,,Acele călugărițe, care au aptitudini pentru îngrijirea răniților și care au fost instruite special în acest scop, să fie trimise de urgență în serviciul Ambulanței de Cruce roșie din București”.

Ordinul Mitropolitului Moldovei mai recomanda ca: ,,acele monahii oriunde s-ar afla ambulanțele, să fie tot monahii, atît cu faptele morale cuvioase, cât și cu îmbrăcămintea monahală, la care însă, negreșit va fi adăugat semnul Crucii Roșii, care este adoptat în genere. Iar acelora care vor fi să meargă  Prea Cuvioșia ta, la plecare le vei da cîte un bilet prin care să se constate numele său și al mînăstirii și că merge la serviciul Ambulanței Române, raportîndu-ne și nouă atunci numărul și numele celor ce vor merge”.

La 13 septembrie 1877, Ministerul a trimis Mitropoliei Iași telegrama cu nr. 9470, care scria: ,,Pe temeiul cărții poștale a Înalt Prea Sfinției Voastre s-a invitat Superioara Mînăstirii Agapia a trimite la București 20 monahii pentru îngrijirea rănitilor din spitalul de aicea, rog binevoiți a da și consimțămîntul Înalt Prea Sfinției Voastre. Transportul pe calea ferată este regulat”. Mitropolitul Iosif Naniescu a telegrafiat în aceeași zi Mănăstirii Agapia, cerând să se trimită la București, prin gara Pașcani 20 de monahii. Totodată i-a recomandat maicii starețe să le dea ,,povățuirile necesare cum se cuvine să se poarte conform caracterului și schimei monahice, pentru a fi folositoare și moralmente împreună cu serviciul material ce sînt chemate a face”.

În arhiva mănăstirii se păstrează 30 de ordine de serviciu semnate de maica stareță Tavefta Ursache și vizate de Mitropolia Ungro-Vlahiei, purtând și viza coloneilor (directori ai acestor spitale militare de răniți). Din cele 30 de călugărițe, 20 au plecat la Ambulanța Crucii Roșii din București și au fost repartizate la spitalul de răniți din Cotroceni și o parte la Spitalul de răniți din Turnu Măgurele, iar 10 au fost puse la dispoziția Spitalului de răniţi din lași. Ele au plecat în ziua de 16 septembrie 1877 și s-au întors în mănăstire unele la 10 ianuarie 1878, altele la 25 februarie 1878, iar altele s-au reîntors la 15 martie 1878. Două călugărițe din cele care au fost la Spitalul din Turnu Măgurele, au primit calificativul ,,foarte bine”. Unele din călugărițele, care au lucrat la același spital au trecut Dunărea, cu ambulanța în urma armatei, deoarece între distincțiile călugărești ce se păstrează în colecție, una poartă mențiunea ,,trecerea Dunării”.

Pentru devotamentul, dăruirea și abnegația cu care monahiile din Agapia au alinat suferințele, au pansat și îngrijit rănile ostașilor români, au primit din partea Societății de Cruce Roșie, decorația „Alinare și mângâiere 1877-1878” (unele se mai păstrează în colecția mănăstirii). O fotografie de atunci realizată în fața bisericii din incinta mănăstirii, redă chipurile a zece călugărițe, reîntoarse de la Spitalul Cotroceni în ziua de 25 februarie 1878.

Primind de la Mănăstirea Agapia prin stăruința maicii starețe Tavefta Ursache, „un colet cu diferite obiecte de trebuință precum: cămăși, pînză, prosoape, prostiri, perne și altele”, colectate de la diferite monahii, Mitropolitul Iosif îl trimitea în ziua de 11 august 1877, Comitetului pentru ajutorul ostașilor, ca să dispună „trimiterea spre întrebuințare la destinația lor…”.

Cu adresa nr. 191/1877, Mănăstirea Agapia trimitea Societății de Cruce Roșie din lași „mai multe lucruri pentru ajutorul ostașilor răniți”. Stareța Tavefta Ursache a mai oferit aceleiași societăți, o cantitate mare de scame de bumbac, pentru pansamentele răniților.

O scrisoare circulară adresată de Mitropolitul Pimen al Moldovei starețelor de mănăstiri, la 12 ianuarie 1913, privitoare la serviciul de cruce roșie, scotea în evidență spiritul de dăruire și aportul adus țării de către călugării și călugărițele din mănăstiri: „Pe vremurile vechi, când țara se afla în primejdie și ostașii luptau contra dușmanilor, vărsându-și sângele, călugării și călugărițele îngrijeau de răniți, spălând și legând rănile după pilda lui Hristos. Așa frumoase fapte s-au săvârșit acum 35 de ani trecuți, de călugării și călugărițele noastre, cu vitejii noștri ostași români, care, luptând pentru dezrobirea vecinilor noștri, și-au vărsat sângele pe câmpiile Bulgariei. Am întâlnit în mânăstiri și sunt în viață multe din călugărițele care au legat rănile vitejilor noștri de la Plevna și în numele țării mulțumindu-le, le-am binecuvântat și celor trecute din viață le-am citit la morminte rugăciuni. Cum au făcut acelea, așa se cuvine să facem și noi, dacă împrejurările vor cere jertfe, pentru apărarea și înălțarea scumpei noastre Românii”.

Călugărițele din Mănăstirea Agapia și-au adus o contribuție importantă și remarcantă și în timpul primului război mondial,  prin îngrijirea soldaților din spitale, donații numeroase de obiecte igienico-sanitare pentru răniți, confecționarea unor mari cantități de haine, cămăși, halate, pulovere, ciorapi, mănuși și mai ales prin întreținerea în mănăstire a două orfelinate cu 600 de copii.

Ordinele mitropolitane și corespondența cu multe spitale, unități militare și instituții de Cruce Roșie, purtate cu Mănăstirea Agapia în acel timp, sunt dovezi grăitoare și stau ca mărturie pentru actele de bravură ale călugărițelor de atunci. Astfel în anii 1914-1915, un grup de 16 călugărițe, au fost alese din soborul Mănăstiri Agapia și sub conducerea maicii Ana Ghenovici, au fost înscrise și au făcut „Institutul Surorilor de Caritate Regina Elisabeta” din București, timp de un an, pe care l-au absolvit cu diplome de calificare, fiind omagiate pentru pregătirea lor. În următorul an, 1915-1916, alte cinci călugărițe absolveau același Institut. Treizeci și cinci de călugărițe au fost calificate pentru Crucea Roșie, după cum reiese din actele de arhivă, timp de un an, la Spitalul din Târgu-Neamț și Spitalul Sfântul Spiridon din Iași.

  La începutul primului război mondial, toate aceste călugărițe au fost puse la dispoziția Societății de Cruce Roșie, care le-a trimis la spitalele regionale din Moldova.

Mitropolia Moldovei, prin Ordinul nr. 2587 din 10 august 1916, comunica stăreției Mănăstirii Agapia următoarele: ,,toate călugărițele care au făcut Institutul Surorilor de caritate, trebuie sã se prezinte urgent la acel Institut în București, iar de acolo vor pleca împreună cu surorile de caritate, unde vor primi ordine. Acelor călugărițe li se vor da câte cinci lei, din fondul chiriilor, pentru micile cheltuieli, vor lua bagaj strict necesar, câte 25 de kilograme fiecare. Semnează: Mitropolit Pimen”.

Celelalte călugărițe infirmiere, potrivit Ordinului Mitropoliei, în înțelegere cu Ministerul de Război și cu Societatea de Cruce Roșie, au fost repartizate și au lucrat la următoarele spitale: cinci călugărițe la Spitalul regional din Dorohoi, zece la Spitalul nr. 240 Batalion Târgu-Neamț, iar cinci dintre acestea, la 1 martie 1917, au fost transferate de către Comitetul regional sanitar, la Spitalul 168 Piatra-Neamț. Alte cinci călugărițe au fost trimise la Spitalul regional Fălticeni. Tot atunci au fost repartizate și au plecat șapte călugărițe infirmiere la Spitalul Sfântul Spiridon din lași și două la Spitalul de convalescență a răniților din Mănăstirea Cetățuia. S-au mai trimis încă cinci călugărițe la Spitalul Regional Petru Rareș din Piatra-Neamț, opt la Spitalul de convalescență a răniților din Mănăstirea Văratec, două la Spitalul de convalescență din Mănăstirea Secu, șase la Spitalul 168, Regimentul 15 Războieni și două la Orfelinatul de copii din Piatra-Neamț.

În afară de călugărițele care au lucrat prin spitale la îngrijirea răniților, aproape doi ani, călugărițele rămase în mănăstire au fost angajate în totalitatea lor la diferite servicii de caritate și de ajutorare a armatei și a răniților.

Din Ordinul Mitropoliei nr. 1873 din 13 iunie 1916, s-a înființat în Mănăstirea Agapia un atelier pentru pregătit pansamente și bandaje. Prin același ordin se prevedea că „toate camerele arhondaricului și altele de pe la maici să fie puse la dispoziția fraților bucovineni și transilvăneni refugiați, care vor fi întreținuți din fondurile rezervate primirilor de oaspeți, după cum au și început refugiații”.

Tot atunci, s-au cusut gratuit în atelierele mănăstirii pentru Societatea „Mama răniților”, 500 de cămăși și 500 perechi de pantaloni și acestea au fost expediate la 19 octombrie 1915 prin maica Ana Ghenovici, membră a acestei societății.

Regimentul 16 Suceava cu reședința la Fălticeni, prin delegatul Regimentului, Domnul C. Gutes a transportat la Mănăstirea Agapia 1000 kilograme lână care s-a prelucrat și s-au împletit din ea mii de perechi de mănuși și ciorapi pentru armată, preluate apoi din mănăstire în mai multe rânduri, în cantități de 700-800 perechi din fiecare, toate numai prin delegatul regimentului.

La intervenția Spitalului de convalescență a răniților ce s-a organizat în vara anului 1916, în Mănăstirea Văratec, stareța mănăstirii Agapia comunica Mitropoliei cu raportul nr. 247/ 1916, următoarele: „Cu smerenie aduc la cunostință că Spitalul Crucea Roșie din Văratec, având nevoie de lenjerie cât și de ciorapi, luând inițiativa, am procurat de la călugăriţele din această sfîntă mănăstire următoarele obiecte: 102 tulpane de cap, 89 cerceafuri de pat, 118 perini, 12 plapume de lână pentru învelit, 124 prosoape și 234 perechi ciorapi de lână noi”. Tot acestui spital la înființarea lui, Mănăstirea Agapia i-a mai donat opt metri cubi cherestea de brad pentru confecționarea paturilor pentru răniți, i-a pus la dispoziție patru care cu boi împreună cu patru salariați care au cărat continuu lemne de foc pentru încălzitul camerelor răniților și pentru pregătirea mesei la cantina spitalului.

În 1917 și 1918, Mănăstirea Agapia a întreținut două orfelinate, unul cu 200 de fete și unul cu 400 de băieți. Toți acești copii au fost împărțiți în casele din jurul incintei și dați în îngrijire și supraveghere călugărițelor. După cum reiese dintr-un proces verbal de inspecție din 20 iunie 1919, încheiat de inspectorul Mitropoliei Moldovei, se precizează că în cursul anului 1918, s-au făcut lecții cu toți copiii de la Orfelinat, organizați pe clase și lecțiile au fost susținute de călugaritele: Epraxia Macri, Zenaida Obadă, Ana Ghenovici și Irina Leca.

Toate călugărițele din Mănăstirea Agapia, care au deservit spitalele de răniți în primul război mondial, au fost distinse cu Crucea „Meritul sanitar” și  Crucea „Regina Maria”. Aceste distincții au fost date cu brevete, iar Mitropolia Moldovei recomanda celor care au primit aceste distincții, că au dreptul oficial să le poarte ca recompensă patriotică pentru munca și devotamentul cu care și-au servit patria.

În afară de toate acțiunile patriotice prin care s-au distins călugărițele,  în mănăstire s-au săvârșit mereu slujbe speciale cu privegheri de toată noaptea pentru izbânda în război a armatei române. În acest sens, în vara anului 1916, Mitropolitul Pimen al Moldovei atrăgea atenția printr-o notă telefonică, spunând: „Luați măsuri ca în toate nopțile să se facă privegheri cu rugăciuni speciale pentru izbânda armatei române în război. De asemenea se vor spune rugăciuni în acest sens și la slujba Sfintei Liturghii”. Așadar, pe lângă înalta viață spirituală specifică Agapiei, prin toate faptele lor, monahiile de la Mănăstirea Agapia s-au dovedit a fi mereu în toate împrejurările grele alături de popor și au trăit profund și cu multă implicare suferințele și necazurile care au venit peste poporul român.

 Preot Gheorghiță ANISIEA

Articolul CONTRIBUȚIA FILANTROPICĂ A MONAHIILOR DIN MĂNĂSTIREA AGAPIA LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ ȘI LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut pe 17 martie 1987, în orașul Târgu-Neamț, avându-i ca părinți pe Vasile și Andriuța Anisiea; a absolvit cursurile școlarității obligatorii la Școala Generală „Nicolae Grigorescu” din Agapia, apoi Seminarul Teologic „Sfinții Împărați „Constantin și Elena” din Piatra-Neamț. În 2010 finalizează cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, cu specializarea Teologie Pastorală, iar în 2022 absolvă studiile masterale ale aceleiași facultăți, Secția Teoria și Practica Formării Religioase. Începând cu anul școlar 2012 este încadrat ca profesor la disciplina Religie-cultul ortodox și parcurge toate etapele formării profesionale, obținând gradul didactic II în august 2022, cu media 10. În prezent, predă religie la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca și este înscris la gradul didactic I.

În perioada 2015-2022 a fost preotul paroh al Parohiei „Nașterea Maicii Domnului”, din Bozieni, Botoșani. Asumarea acestui statut, dorința de a ajuta, curiozitatea intelectuală pentru alte domenii marchează, firesc, o largă deschidere către celălalt, pasiune și determinare ce au atras respectul și prețuirea semenilor, aprecierea colegilor sau a superiorilor. Activitatea părintelui se concentrează în special asupra formării tinerilor și promovării valorilor. Înființarea și coordonarea activităților de voluntariat, catihetice, filantropice, culturale și spirituale ale grupului parohial ATOR Vlăsinești sau obținerea locului I la Concursul Național Artistic „Unirea, Unitatea și Libertatea”, prilej pentru tinerii din parohie de a fi premiați la faza națională de PF Părintele Patriarh Daniel, sunt doar două dintre multiplele exemple ale implicării Domniei-Sale.

Cu pași fermi, dar blânzi, continuă și la Grințieș această misiune nobilă, o mărturie constituind-o organizarea activităților „Tabăra din pridvorul satului” și pelerinajul de Florii „Fiul lui Dumnezeu-Izvorul Vieții”, împreună cu părintele Simionescu Gelu. Este alături de elevii școlii la fiecare activitate, împreună cu părinții, într-un parteneriat care ne onorează, impunând muncă, disciplină, seriozitate, dar și toleranță și recunoașterea meritelor.

L-am cunoscut mai bine pe părintele Anisiea, datorită lui Andrei, elev în clasa a VI-a la Școala Gimnazială „Constantin Panțiru” din Grințieș, un tânăr excepțional, care însumează calitățile părinților, deoarece primul loc în care trebuie să dea dovadă și să probeze preotul calitățile sale îl constituie „Biserica mică”, „de acasă”, propria sa familie, după cum afirma  părintele profesor Dumitru Stăniloae.

„Acolo, în sânul familiei sale și împreună cu casnicii săi, trebuie preotul să exceleze în împlinirea vocației personale și familiale. Iar asemenea unui soare, care luminează lumea întreagă, tot astfel, din familia sa, slujitorul Sfântului Altar trebuie să îndrepte și să împrăștie razele iubirii sale asupra tuturor.”

Cristina CHIRILĂ

Articolul Cine sunt redactorii noştri?! – Părintele Gheorghiță Anisiea apare prima dată în Ecoul muntilor.

Viaţa mănăstirii, proprie şi echilibratǎ între rugăciune şi numǎrul mare de turişti, între profunzimea nopţilor în care numai dangǎtul clopotului ce cheamǎ la utrenie se rǎsfrânge în ziduri şi luna plinǎ, te apleacǎ spre pietate. Acest locaș de rugăciune reprezintă punctul de început al vestitului așezământ monastic cunoscut astăzi drept Mănăstirea Agapia.

De Agapia Veche a fost legat şi domnitorul Aron Vodǎ Tiranul (fiul lui Alexandru Lǎpuşneanu, a fost domn al Moldovei din septembrie 1591 până în iunie 1592 şi din 18 septembrie 1592 până la 24 aprilie 1595).

În tinereţea sa, a fost trimis sǎ înveţe carte aici sub aspra supraveghere a stareţului Siluam.. Istoria acestor amintiri, precum şi motivul plecǎrii sale din Agapia, când a fost nevoit sǎ ia drumul pribegiei spre Poarta Otomanǎ, de unde revine apoi ca domnitor al Moldovei, stǎ încrustatǎ cu litere vechi, ce se cunosc foarte puţin, pe o stâncǎ din apropierea Agapiei Vechi, stâncǎ cunoscutǎ şi astǎzi de locuitorii din prejma Agapiei sub numele de Piatra lui Aron, în vârful căreia se află un aghiazmatar, care a fost întrebuințat odinioară de călugări.

Legenda Pietrei lui Aron, consemnatǎ de preotul Nicolae Dǎrângǎ‚ în lucrarea sa „Istoria Sfintei Monastiri Agapia din judeţul Neamţ” şi preluatǎ de acesta din „Marele Dicţionar Geografic al României”, ne relateazǎ următoarele: „Aron Vodǎ – aşa vorbesc oamenii bǎtrâni şi cǎlugǎrii de la Mǎnǎstirea Agapia – a fost slujind la un mitropolit, anume Nicanor, fiindu-i nepot mitropolitului şi acel mitropolit fiind ctitor la Mǎnǎstirea Agapia cea vechie din deal fiind mânǎstirea ziditǎ cu cheltuiala şi ajutorul Doamnei Elena a lui Petru Rareş Vodǎ, care doamnǎ a fost fiica lui Despot Craiul Sârbesc, de aceea cu cheltuiala Doamnei Elena şi prin osteneala acelui Mitropolit, s-a zidit Mǎnǎstirea Agapia din deal precum s-a zis; şi fiind şi Mitropolitul Nicanor ctitor, mergea de multe ori la mǎnǎstire de şedea şi mergea şi nepotul sǎu Aron Vodǎ. De aceea Aron Vodǎ, demulte ori eşea afarǎ de la mǎnǎstire la plimbare la o mǎnǎstioarǎ de cǎlugǎriţe (Văratec) ce era pe moşia mǎnǎstirei ce se chema Hilioara, având dragoste cu o cǎlugǎriţǎ tânǎrǎ. Şi aşa eşind Aron Vodǎ într-un rând la plimbare la Hilioara şi întorcându-se la Mǎnǎstirea Agapia din deal, numai ce s-a întâlnit cu unchiul sǎu cu mitropolitul

Nicanor (frate cu Siloam), mergând şi Mitropolitul afarǎ la moşiile mǎnǎstirei şi s-au întâlnit la un loc unde este drumul tǎiat în piatrǎ cu ciocanul, de aceea Mitropolitul sǎ fi bǎtut pe nepotul sǎu Aron Vodǎ, iar dupǎ aceea Aron Vodǎ s-a dus în ţara ungureascǎ fugind de la unchiul sǎu şi din ţara ungureascǎ s-a dus Aron Vodǎ la Ţarigrad şi s-a apucat la oameni mari de slujit şi cu vremea a ieşit domn în Moldova şi sǎ fi prins de unchiul sǎu pe Mitropolitul Nicanor şi sǎ-l fi fǎcut hadâmb, sǎ-l fi scopit, cǎruia mitropolit îi este mormântul la mǎnǎstirea din deal şi s-a fost sihǎstrit luând schima şi zicându-i din schimnicie Nil, care aşa scrie pe piatra de pe mormânt: „Schimnoje Nil’’, iar acolo unde s-a întâlnit Aron Vodǎ cu unchiul sǎu, au pus de- au sǎpat o stâncǎ de piatrǎ, scriind şi istorioara pe piatrǎ şi deasupra încǎ au sǎpat ca sǎ se cunoascǎ pe unde au fugit, care aceste semne sînt de se vǎd şi pânǎ astǎzi şi se cheamǎ acea stâncǎ de piatrǎ – Piatra lui Aron Vodǎ. Deci cine va crede aceste cuvinte bine va fi, cine nu le va crede, iarǎşi va fi bine, cine precum îi va fi voia aşa va face”.

Aron Vodǎ nu uitǎ mǎnǎstirea unde a copilǎrit şi dǎruieşte Agapiei la 21 decembrie 1593, Satul Cehlǎieşti care a fost sat drept domnesc şi sub ascultarea Ocolului Tîrgu-Neamţ’’. Tot Aron Vodǎ, în data de 30 mai 1593, la cererea Mitropolitului Nicanor al Sucevei, unchiul sǎu, confirma dania negustorului „Necula Zaraful care lǎsase cu limbǎ de moarte Mânǎstirii Agapia, nişte case în Iaşi”.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul PIATRA LUI ARON DE LA AGAPIA VECHE apare prima dată în Ecoul muntilor.