Hercule și Pierre de Coubertin, eroi ai Jocurilor Olimpice
Cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă, în Elada, grecii din vechime își dovedeau aptitudinile fizice întrecându-se în cadrul unui eveniment care se desfășura periodic, vara, în timpul sărbătorilor închinate lui Zeus, vreme de cinci zile, o dată la patru ani. Denumirea generică era Jocuri, poate și pentru că miza întrecerilor nu era alta decât coroane de lauri și faima pe care o câștigau învingătorii. Apoi, fiindcă totul se desfășura într-o arenă din orașul Olimpia, de la poalele Olimpului, li s-a spus Jocuri Olimpice.
Legenda spune că miticul Hercule, după ce a finalizat cele douăsprezece munci, a construit arena Olimpică pentru a-l onora pe tatăl său, Zeus. Puternicul erou a mers în linie dreaptă preţ de două sute de paşi, denumind această distanţă „stadion”, care mai târziu avea să devină unitate de referinţă în măsurarea distanţei. Chiar dacă Hercule a pus sau nu bazele Jocurilor Olimpice Antice, conform istoricilor, un lucru este sigur: Jocurile Olimpice s-au născut în jurul anului anului 776 î.Hr., în Nord-Vestul Peloponesului.
Jocurile Olimpice din antichitate au avut loc până în anul 392 d.Hr., atunci când împăratul roman de religie creştină Teodosiu I,le-a interzis şi a ordonat distrugerea clădirilor din Olimpia, adevărate simboluri ale religiilor păgâne din antichitate.
De abia după un mileniu și jumătate, la ideea baronului Pierre de Coubertin, în același timp un pasionat istoric, în anul 1896, Jocurile Olimpice aveau să revină pe scena mondială, o dată cu jocurile de la Atena, evenimente care au deschis calea către Jocurile Olimpice Moderne. Olimpiada de la Atena a adunat la start 245 de sportivi, dintre care 200 greci, din 14 ţări.
Cu doi ani mai devreme, baronul francez a înființat primul Comitet Olimpic Internațional. La primul Congres Congres al acestui for, 16-23 iunie 1894, la Universitatea Sorbona din Paris, s-a luat decizia reluării Jocurilor Olimpice peste doi ani, la Atena (competiţiile sportive aveau să se desfăşoare pe celebrul stadion Panathinaikos). Atunci, se pare, a fost rostită de către Coubertin și celebra frază conformă căreia „nu e important să câștigi, important e să participi”.
Succese românești la Olimpiadele veacului XX. Iosif Sârbu – deschizător de drum
Multe au fost izbânzile sportivilor români care au participat la Jocurile Olimpice. Cel care avea să fie un adevărat deschizător de drumuri în acest sens a fost Iosif Sârbu, cel care, în ziua de 29 iulie 1952, la Helsinki (Finlanda), și-a depășit redutabilii adversari – campionii olimpici finlandezul Maantari și rusul Boris Andreev –, obținând 400 de puncte, record olimpic pentru acea vreme. Eroul nostru care a făcut să cânte pentru prima dată imnul României la Olimpiadă, avea 27 de ani la acea vreme. Ca și în antichitate, succesul nu a putut fi obținut decât după o muncă titanică depusă vreme de mai mulți ani. Laurii au fost cuceriți și cu prețul înrăutățirii stării de sănătate a sportivului, care a fost pe punctul să își piardă vederea complet. În semn de cinstire a memoriei sale, poligonul de la Tunari, de lângă București, îi poartă numele.
Ivan Patzaichin, un Hercule al Jocurilor moderne
Fiul lui Vicol Patzaichin, pescar din satul tulcean Mila 23, avea să fie un alt mare erou al României la Jocurile Olimpice. După ce micul Vania a cutreierat apele Deltei vâslind în barca părintelui său, a îndrăznit să ajungă și el, precum Hercule, erou Olimpic. Truda sa titanică, depusă vreme de ani de zile, a fost răsplătită pentru prima dată în vara lui 1968, când, pe apele de Xochimilco, în Mexic, Ivan Patzaichin avea să devină campion Olimpic în proba de dublu 1000 metri, alături de prietenul său din copilărie, Serghei Covaliov. Întâmplarea a făcut ca în ziua cu pricina, Ivan să mai dispute o finală, la 1000 de metri, fiind singur în barcă. A condus cursa, dar, pe final a fost suficientă o fracțiune de secundă de ezitare pentru a pierde și podiumul. „Numai o fracțiune de secundă, dar suficient pentru a permite adversarilor mei, aflați în plin finiș, să atace puternic și să mă depășească”.
„ – Crezi că o să reziști?”, l-a întrebat îngrijorat coechipierul Covaliov. Îngrijorat nu atât de efortul fizic dublu pe care trebuia să îl depună Ivan, cât de „groapa” de mental pe care o bănuia în sufletul prietenului de la Mila 23, după prima finală olimpică din carieră.
„ – Liniștește-te, mă simt excelent. Acum am scăpat de emoții! Numai tu să nu ai trac.”
Antrenorul celor doi, profesorul Radu Huțan povestea că „acum, scuturat de orice emoție, Ivan lopăta apa, ducând barca către linia de start, și fluiera un cântec din Deltă. Molipsit de această stare, Covaliov s-a luat după prietenul său. Și tot fluierând, au ajuns la start, unde erau priviți cu stupefacție de adversari. Băieții noștri au plecat ca din pușcă, luând încă din start un avans de un vârf de barcă, avantaj care, treptat-treptat, a crescut, astfel că la jumătatea cursei ei aveau o lungime de barcă în fața celui de-al doilea echipaj. Abia când au acostat la ponton, Ivan a simțit sfârșeala din trup. Picioarele îi tremurau, brațele i se păreau grele, iar răsuflarea îi era sacadată. Dar gândul că făcuseră ceva măreț, că urma să li se cânte imnul de stat, imaginile cu cei dragi de acasă, de la mii de kilometri depărtare, toate acestea l-au remontat aproape imediat.”
Ivan Patzaichin avea să mai participe la alte patru Olimpiade (München-1972, Montreal-1976, Moscova-1980 și Los Angeles-1984) cucerind laurii de învingător în alte trei curse: canoe – simplu 1000 metri, în 1972; canoe – dublu 1000 metri, în 1980 și 1984. Titlurilor olimpice li s-au adăugat alte trei medalii de argint cucerite la Olimpiadele amintite, plus alte nouă titluri mondiale și un titlu european (cucerit în 1969, an după care, până n 1997, europenele de canotaj au fost întrerupte).
Nadia, eroina copiilor din întreaga lume
Gimnastica românească a dominat Jocurilor Olimpice din perioada cuprinsă între 1976 și 2000. Evident, sportiva emblemă a României în acest sport a fost și este Nadia Comăneci. Fiind dăruită de către Divinitate cu talent imens, Nadia nu putea să izbândească în acest sport greu fără titanica sa voință, împănată și cu o doză bună de încăpățânare și de spirit rebel.
A început să practice gimnastica de la patru ani, ajungând la primul ei succes major să aibă vârsta de 12 ani. În 1975, la Skjen, în Norvegia, Nadia, cea plecată din Onești, avea să ajungă triplă campioană europeană, adăugându-și în palmares și o medalie de argint.
Explozia sa a avut loc, în văzul unei lumi întregi, la Olimpiada de la Montreal, 1976, când a uluit Mapamondul și intrând în Cartea Recordurilor cu prima notă de ZECE! A surprins până și tehnica timpului, computerul concursului afișând nota 1,00, arătând oricui privea că nu era în stare să scrie nota 10,00.
Imaginile, întreg exercițiul de prim ZECE al Nadiei sunt binecunoscute și pot fi văzute și revăzute la infinit folosind tehnica avansată a momentului. Însă, vă propunem să intrăm o clipă în mintea Nadiei de atunci, în mintea sportivei care urma să urce pe bârnă, aparat cunoscut și sub denumirea de „puntea suspinelor”.
Mai întâi, iată ce se vede în imaginile înregistrate, cuvinte reținute de cronicarul Ioan Chirilă: Nadia își scoate treningul cu mișcări precise. E foarte concentrată. Altfel nu și-ar împături bluza cu atâta grijă. Ai impresia că vrea să o pună în valiză. Dar, deodată devine gravă. Începe încălzirea. Coboară de pe bârnă. Se îndreaptă spre bancă, alergând. Despăturește treningul. Nu pare grăbită. (…) Nadia pare, în continuare, absentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Se uită în tribună de parcă ar căuta pe cineva. Ce-o fi având?”
Destăinuirea de mai târziu a Nadiei: „Când am început încălzirea, în sală s-a făcut liniște. Dar nu o liniște deplină. Fiind pe bârnă, am auzit mici pocnituri ciudate. La început nu am știut ce se întâmplă. Imediat am realizat că zgomotele erau produse de aparatele de fotografiat ale celor din tribună. Se auzeau foarte bine. Parcă erau floricelele de porumb care joacă la foc, când sunt aproape gata. Nu era însă numai zgomotul. Blitzurile explodau și ele. Și erau foarte multe. Aș putea spune că erau câteva sute, poate chiar o mie. Și mă orbeau. Atunci, pe bancă, după încălzire, m-am uitat pe îndelete prin sală. Special, ca să mă obișnuiesc cu această situație nouă pentru mine.”
Iată că o mare campioană, în drumul ei către succes, nu lasă la întâmplare nici un amănunt al concursului. Cu siguranță că acomodarea ei cu atmosfera spațiului de concurs, zona sportivă luată la pachet cu sala, cu tribunele, a contat în încununarea finală cu laurii olimpici.
Am căutat să scoatem la iveală câteva nume ale istoriei sportului olimpic românesc. Ele sunt, însă, mult mai multe. Din fericire. Iolandei Balaș (atletism), Nicolae Linca (box), Leon Rotman (canotaj), Viorica Viscopoleanu (atletism), Lia Manoliu (atletism), Mihaela Peneș (atletism), Ionel Drâmbă (scrimă), Nicolae Martinescu (lupte), Gheorghe Berceanu (lupte), Vasile Dâba (canotaj), Sanda Toma (canotaj), Toma Simionov (canotaj), Ștefan Rusu (lupte), Corneliu Ion (tir), Maricica Puică (atletism), Anișoara Cușmir (atletism), Doina Melinte (atletism), Elisabeta Lipă (canotaj), Simona Păuca, Ecaterina Szabo (gimnastică), Petre Becheru (haltere), Nicu Vlad (haltere), Vasile Andrei, Ion Draica (lupte), Daniela Silivaș (gimnastică), Sorin Babii (tir), Lavinia Miloșovici (gimnastică), Simona Amânar (gimnastică), Laura Badea (scrimă),Cătălina Ponor, (gimnastică), Monica Roșu (gimnastică), Camelia Potec (natație), Gabriela Szabo (atletism), Marius Urzică (gimnastică), Diana Mocanu (natație), Mihai Covaliu (scrimă), Constantina Diță (atletism), Gerogeta Andrunache, Viorica Susanu (canotaj), Sandra Izbașa (gimnastică), (alina Dumitru (judo), Alin Moldoveanu (tir) (Lista completă poate fi citită accesând linkul www.cosr.ro.). Am enumerat doar o parte a personalităților olimpice românești care pot fi modele pentru generațiile tinere de astăzi și din viitor care tind să cucerească laurii olimpici.
Valentin Andrei
