Trăim într-o vreme în care tot mai mulți oameni pun sub semnul întrebării adevărul Bibliei, veridicitatea minunilor relatate și chiar realitatea istorică a lui Iisus Hristos. Societatea contemporană, profund marcată de știință, tehnologie și scepticism, cere dovezi, explicații și confirmări raționale. Ba chiar mai mult, în ultima perioadă se constată, sub imperiul libertății și a progresului falsei științe și a părerologiei fără profesionalism un val de îndoială asupra tot ce înseamnă credință. În acest context, figura Apostolului Toma devine extrem de relevantă. El este, în multe privințe, asemănător cu omul modern: nu acceptă ușor, cere să vadă, să atingă, să înțeleagă dar în același timp dovedindu-se a fi omul care refuză taina.
De-a lungul timpului, Apostolul Toma a fost cunoscut mai ales sub apelativul de „Toma necredinciosul”. Este o etichetă care a prins rădăcini adânci în cultura creștină și chiar în limbajul cotidian. Dar este aceasta o caracterizare justă? A fost oare Toma un necredincios? Sau, mai degrabă, un om care caută temeiuri clare pentru credința sa?
În cele ce urmează să redescoperim figura lui Toma prin ochii Scripturii și să-l vedem ca un raționalist al credinței – un om care nu respinge credința, ci o caută cu sinceritate, prin întrebări, prin gândire și prin experiență personală.
Toma apare în patru episoade esențiale în Evanghelia după Ioan. Nu este un personaj marginal. În Ioan 11:16, când Iisus anunță că vrea să meargă în Betania – locul unde Iudeii căutau să-L omoare –, Toma spune: „Să mergem și noi să murim cu El.”
Aceasta nu este vorba unui necredincios, ci a unui om hotărât, fidel și gata de sacrificiu. Toma este, așadar, un apostol curajos, dispus să-și riște viața pentru Învățătorul său.
În Ioan 14:5, Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem să ştim calea?” Această întrebare este cheia pentru a înțelege gândirea lui Toma. El nu acceptă formule vagi. El vrea să înțeleagă. Nu este o întrebare a necredinței, ci a rațiunii care caută lumină. Iar Hristos nu îl ceartă. Dimpotrivă, îi răspunde cu una dintre cele mai profunde afirmații ale Sale: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14:6). Ajungem la pasajul-cheie: Ioan 20:24–29. Toma nu era cu ceilalți apostoli când Domnul li S-a arătat prima dată. Când aceștia îi spun „L-am văzut pe Domnul”, Toma răspunde: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20:25)
Aceasta nu este o declarație de refuz absolut al credinței, ci o condiție sinceră: „Vreau și eu să văd ce ați văzut voi.” El cere aceeași experiență pe care ceilalți deja o avuseseră. În fond, ceilalți ucenici au crezut după ce L-au văzut pe Domnul (Ioan 20:20). Toma cere același lucru. Un aspect foarte important al evenimentului Toma ar fi motivul pentru care el cere să-l pipăie pe Domnul Inviat. Fusese martorul învierii din mormânt al lui Lazăr, auzise de la frații săi în ucenicie despre învierea fiicei lui Iair, a văzut cu propriii ochi învierea fiului văduvei din Nain așadar nu învierea era surpriza pentru el ci trecerea Mântuitorului prin ușile încuiate adică un trup cu niște proprietăți cum nu mai auzise până în acel moment. De asta vrea Toma să se convingă.
După opt zile, Iisus vine din nou și Se adresează direct lui Toma:
„Adu-ți degetul încoace și vezi mâinile Mele; și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20:27) Dar ce face Toma? Nu mai pune mâna. Vederea este suficientă. Și atunci rostește cea mai profundă mărturisire de credință din Noul Testament: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28) Această mărturisire nu vine dintr-o simplă emoție, ci din o convingere rațională întemeiată pe experiență personală.
Toma este un prototip al omului care vrea să creadă, dar are nevoie de înțelegere și experiență. El nu acceptă pasiv. El cere dovezi – și Hristos i le oferă. Dar, și mai important, Hristos nu îl condamnă, ci îl cheamă la credință.
În final, Mântuitorul rostește cuvintele care ne privesc pe noi toți: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut.” (Ioan 20:29). Această afirmație nu este o mustrare, ci o binecuvântare extinsă către cei care vor crede fără dovezile fizice. Toma este ultimul care crede prin vedere, dar tocmai el ne pregătește pentru credința prin mărturie.
Apostolul Toma nu este necredincios. El este un raționalist al credinței, un căutător sincer al adevărului. El întreabă, caută, cercetează – și ajunge să creadă cu toată ființa.
Credința lui nu este superficială, ci adâncă, conștientă, personală. Până la urmă creștinismul e religia bazată pe mormântul gol. Așa cum spune Apostolul Pavel: „Cercetați toate și păstrați ce este bun.” (1 Tesaloniceni 5:21) „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile nevăzute.” (Evrei 11:1) Toma a cerut să vadă pentru a crede. Noi suntem chemați să credem și fără a vedea – dar tot printr-o credință luminată de rațiune, de cuvânt, de experiență interioară. Așadar, să nu-l mai privim pe Toma ca pe un simbol al necredinței, ci ca pe apostolul care a unit mintea și inima în căutarea adevărului.
Preot Mihai Ifrim
