Vine o vreme când fiecare dintre noi, în clipe de relaş, rememorăm secvenţe din „viaţa trecută”. Nu ştiu alţii, dar mie, copilăria îmi trezeşte în suflet sentimente pe care îmi e imposibil să le descriu în cuvinte. Poate, dacă aş fi pictor, aş pune multe, foarte multe culori vesele.
O să încerc să evoc câteva aspecte din viaţa familiilor de munteni de la poalele Ceahlăului din anii ’60 – ’70, perioada cea mai frumoasă şi lipsită de griji din viaţa mea. În acelaşi timp aş vrea să aduc, alături de câteva generaţii de copii din satul Bradu, un pios omagiu unei familii fruntaşe, unor oameni cu un suflet binecuvântat de Dumnezeu: familia Vădănuţ Gheorghe şi Ioana.
Grinţieşul, localitate ce s-a oploşit pe lângă apa dulce şi cristalină a Bistricioarei, străjuită, ca o cetate, de coaste împădurite şi ţarini înflorite, ar fi putut părea, acum 50-55 de ani, un ţinut liniştit, un loc unde nu se întâmpla nimic. Aparent, pentru că activităţile se desfăşurau ca într-un muşuroi sau stup.
Iernile erau grele şi aspre, dar frumoase. Băbuţa „Iarna” venea, de cele mai multe ori, pe la sfârşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie şi doar pe la sfârşitul lui februarie dădea semne de oboseală şi-i apăreau broboane de sudoare pe fruntea-i rece. Ningea mult, încât omătul ajungea să fie cât gardurile şi, după câteva zile de soare cu dinţi, prindea o crustă pe care noi, copiii, mergeam fără să ne afundăm.
Unii bărbaţi plecau la pădure, unde tăiau şi corhăneau buştenii, stând şi câte o lună. Cei mai în vârstă şi femeile se îngrijeau de gospodărie: dădeau hrană la animale, aduceau fânul din ţarini cu „târşul”, cărau lemne din pădure cu „cârca”, pe care apoi le tăiau cu beschia, le crăpau şi le duceau sub sobă pentru a se zvânta. Toate acestea se desfăşurau pe fondul unor bătăi sacadate, venite de la vatalele stativelor, unde vrednicele gospodine ţeseau covoare, cuverturi, pânză, ţoale etc. Peste tot se simţea miros de turtă coaptă sau de scrijele, cartofi tăiaţi felii şi copţi pe plită pe un strat de sare grunjoasă.
Dar copiii? Cei ce puteam păşi ajutam la treburi, apoi ieşeam ca furnicile afară. Eram mulţi, numai în centrul satului, peste 30. Gerul punea pod peste Bistricioara. Acolo ne adunam grămadă şi ne dam pe alunecuş, cu sania sau cei mai mari jucau hochei. Grosimea gheţii era testată de un părinte şi eram şi supravegheţi. Aveam şi în sat unele derdeluşuri, dar mai scurte. Abia aşteptam duminica sau vacanţa să putem merge în ţarină, la Alec. Pe urmele târşului de fân se forma o pârtie nemaipomenită. Urcam câte o jumătate de oră şi coboram în cinci minute. Dar ce fericire şi voie bună era! Stam toată ziua fără să ne fie foame sau să obosim. Veneam pe seară acasă, cu hainele îngheţate şi nu ne supăram dacă primeam câte o muştruluială. Merita.
Munceam câte o zi întreagă pentru a ridica o cetate falnică, cu turnuri şi crenele, având în vârf, bineînţeles, „lupul”, steagul dacilor, aşa cum vedeam la matineul de duminică. În spatele zidului erau dacii în frunte cu Burebista, Decebal sau Gerula, în faţa lor, romanii lui Traian.
Se dădeau lupte grele, încrâncenate. În cele din urmă cetatea era dărâmată în mai puţin de-o oră de romani, în chiotele de bucurie ale ambelor tabere.
Într-o iarnă ninsese mult, apoi viscolise. Sub casa lui Ion Rusu, unde aveam un mic derdeluş, zăpada cred că avea vreo doi metri înălţime. Am săpat două sau trei zile şi am făcut un tunel, ce azi s-ar realiza în 4-5 ani. V-aţi dat vreodată cu sania printr-un astfel de tunel? Nu cred, pentru că acum şi zăpada e cu ţârâita. Magnific! Trebuia să stai la rând pentru a prinde câte o tură. Într-o zi, nu ştiu cui, i-a venit o idee năstruşnică, pe care toţi am îmbrăţişat-o.
Spre seară am făcut mulţi bulgări de zăpadă. I-am îngrămădit la ambele guri ale tunelului, lăsând doar la una puţin spaţiu. Am fugit pe la casele noastre, am prins mâţele, le-am „eliberat” în tunel şi am astupat gaura. Ardeam de nerăbdare să vedem ce vor face „eschimoşii” (văzusem un film).
A doua, când încă nu era lumină deplină, am prins a curge din toate părţile satului. Fiecare voia să fie primul. Numai că la locul faptei ne aştepta Ion Rusu, fie iertat, cu o jordie de alun cât toate zilele. În fugă am venit, în goană am plecat.
Nea Ion era un om fricos. Se temea de strigoi. Mai ales că se spunea că „peste vale”, tot într-o grădină de-a lui, sunt moroi – sufletele copiilor morţi prematur. Mâţele noastre, peste noapte, au prins a glăsui fiecare pe vocea sa, de ţi se încreţea pielea şi se ridica părul în vârful capului. Şi-a tras omul plapuma, perna peste cap, a făcut cruci cu limba în gură, a zis „Tatăl nostru” şi câte n-o mai fi făcut. Degeaba. Noroc că Rusoaia, mama şi Genovica, soţia, au coborât râpa până la tunel şi au eliberat „moroii”.
Cei ce nu au apucat măcar câte o jordie de la proprietar, au găsit mai multe acasă, pentru că şi atunci veştile circulau repede. Cel mai grav a fost că a trebuit să ne mutăm în altă parte vreo două săptămâni, iar în timpul acesta tunelul nostru s-a dărâmat.
Pe la sfârşitul lui februarie, începutul lui martie soarele prindea a străluci, iar dinspre Tulgheş venea un vânt cald, care în câteva zile „mânca” zăpada. Dacă mai era şi o ploaie, totul înverzea grabnic. Acum începea greul: curăţenie, reparat garduri, straturi, arat, semănat, plivit, prăşit. Când sapa nu mai era de trebuinţă, intrau la loc de cinste coasa, grebla şi furca. Cred că era munca cea mai grea, pentru că de multe ori vremea nu era îngăduitoare şi trebuia să munceşti „ca puşcariaşii”, cum ziceau unii.
Sătenii se ajutau între ei, voia bună domnea peste tot şi timpul trecea pe nesimţite. Vibra aerul de chiotele lor. De cele mai multe ori era câte un dialog între cei aflaţi în ţarini opuse: „Foaie verde şi-o lalea/Adă Doamne ploaie rea!”, la care ceilalţi răspundeau: „Nici-asta nu-i aşa/Numai gura ta cea rea/Tot grăieşte-aşa-şi-aşa/Vouă vă dă Domnul ploaie/Pologul să vi-l înmoaie!” Nu erau spuse cu răutate şi nimeni nu se supăra. Seara, când se întâlneau la crâşmă, râdeau şi se lăudau cu sporul pe care l-au avut, zoriţi de ploaie.
În tot acest timp copiii erau „de aur”. Doar cei din scutece sau care mergeau „în patru labe” erau scutiţi de treabă. Însă şi aceştia, de cele mai multe ori, erau puşi pe marginea ogorului pe o păturică sau un ţol, li se lăsa ceva „de molfăit” sau câte o jucărioară, pentru a-şi omorî timpul. Li se acorda atenţie când „protestau” împotriva furnicilor sau aveau prea multă ţărână în gură. Cei mai răsăriţi aveau grijă de „plozi” sau făceau treburi mai mărunte. La fân aduceau apă rece de izvor, prepeleci, împrăştiau, învârteau şi adunau pologul.
„Sărmanii copii”, o să spuneţi. Aiurea! Eram mulţi şi munca o făceam hârjonindu-ne permanent. Şi apoi, nici cei mari nu ne asupreau. Voiau mai mult să ne „deprindem cu munca, să-i ştim rânduiala”. Deseori auzeai dialoguri de felul acesta:
„ – Hai dragul mamei să te pup şi să-ţi iau ceva bun, că tare mult m-ai ajutat azi! Ne-ai adus apă toată ziulica şi am avut o greblă în plus.
Lasă-l fimeie, că-i băiet mare! Mâine-poimâine o să-mi ia coasa şi o să mă lase în urmă ori o să mă fugărească!”
Ce mândru eram! Mă şi vedeam pe brazdă, glumind cu ceilalţi cosaşi sau arucându-le pe nevăzute câte o piatră înainte, cum făceau ei. Vorbele tatei parcă erau mai dulci decât sărutul sau bunătăţile mamei.
În fiecare gospodărie erau animale. Părinţii veneau seara târziu, trudiţi sau uneori, când fânaţul erau departe, lipseau câteva zile. Cineva trebuia să facă treburile dimineaţa, la amiază şi seara. Unul sau doi copii din gospodărie primeau această sarcină. Nu era greu. Doar că animalele trebuiau hrănite şi adăpate la timp. Şi pe atunci aproape toţi gospodarii avea câteva din fiecare specie. Le ştiam rânduiala şi, de multe ori, ne ajutam între noi.
Între treburi ne adunam roi la Georgică Vădănuţ. Rareori numărul nostru era sub 20; băieţi, fete de vârste şi înălţimi diferite. Nu conta. Toţi eram egali, nimeni nu era şef. Avea vreo două grajdiuri, nişte magazii, o casă veche, nelocuită, mare şi o ogradă largă. Era spaţiu destul şi fiecare aveam cotloanele noastre şi tovarăşii de joacă. Nu făceam prostii, dar era o larmă de nedescris. Niciodată nu ne-a certat cineva. Nu ştiu cum de aveau atâta răbdare. Când se opreau câteva clipe pe prispă, pentru a se „hodini”, râdeau în hohote de noi şi îndemnau pe cei ce stăteau mai pe margini să intre în joc. Buni şi vrednici oameni au fost!
La prânz se dădea adunarea pentru masă. Într-o bucătărie mare aveau o masă lungă, în mijocul căreia trona o mămăligă mare şi galbenă. Pe foc, în ceaunul de mămăligă bolborosea nemulţumit laptele, iar într-un alt ceaun se perpeleau nişte jumări amestecate cu ouă şi brânză.
Fiecare avea „blidul” său, în care primea câte o porţie de mămăligă tăiată cu sfoara şi scrob, alături de o cană aburindă de lapte. Mi-a intrat în sânge mirosul şi gustul plăcut al laptelui fiert în ceaunul de mămăligă! După ce bădia spunea rugăciunea, ne aruncam ca nişte lişiţe şi devoram tot ce era pe masă. Moaşa Ioana ne supraveghea râzând cu poftă. Nu am prea văzut-o mâncănd. Cred că se simţea sătulă văzându-ne pe noi
Cam la două zile puneau câte o găleată mare cu cartofi la fiert, pentru porci. Nu era unul care să nu aducă măcar câte un gătej. Pândeam ca şoarecii caşcavalul şi când cartofii erau fierţi şi apa se mai răcea, cât de cât, săream ca ciorile pe găleată savurând cartofii muiaţi în ulei amestecat cu sare şi oţet (în loc de mujdei). Ce delicatese! Noroc că găleata era destul de încăpătoare, altfel săracii porci ar fi făcut greva foamei.
Toamna, bădia Georgică punea jugul pe două vaci, ne suia pe toţi în coşul căruţei şi mergeam la grădină să strângem „poame”. Se făceau multe, dar le dovedeam repede, că şi noi eram mulţi şi iuţi. Nu prea mâncam aşa cum erau, că ne temeam de „pânticăraie”. Dar ne mulţumeam cu gustul dulceag al poamelor uscate şi afumate pe lozniţă. Dumnezeu să vă odihnească!
Spre toamnă, sătenii scoteau vacile în ţarină. Dar pentru că nu toţi proprietarii terminau de cosit sau de făcut ţarcurile la clăi, animalele trebuiau păzite. Plângeam şi consideram că suntem pedepsiţi dacă nu ne trimiteau ai noştri să avem grijă de ele. Ne adunam în Padină la Popeasca toată gloata. Prin rotaţie, câte doi, aveau grijă să nu intre vitele în iarbă. Ceilalţi meştereau o colibă de toată frumuseţea: din crengi şi frunze de alun, fân şi alte lucruri aduse de acasă, cu „paturi” şi tot confortul. În faţa colibei aprindeam un foc mare. Doi, trei coboram în grădini şi culegeam păpuşoi cruzi şi cartofi. Unii ajungeau în ţigle pe jar, alţii în spuză, 100% bio. Apoi de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea, de-a paraşutiştii şi câte altele. Dar câte jucării nu mai aveam: arcuri cu săgeţi, precum Winetou, motociclete – confecţionatedin cutii de conservă pe care le prindeam cu un cui într-un băţ, cercuri rele de bicicletă pe care le mânam cu un băţ până oboseau… Noi eram plini de energie. Aveam şi telefoane făcute din două cutii de conservă unite cu nişte aţă pescărească. Dar nu vă mai povestesc, că o să puneţi părinţii să vă cumpere şi vouă, de Crăciun…
„Unde eşti copilărie?…”
Ilie ALEXANDRU
