Pe Valea Muntelui, păstoritul, tăiatul lemnelor, corhănitul, plutăritul erau ocupaţiile obişnuite ale celor gospodari. Prin anii ‘60, au venit în zonă ingineri geologi şi muncitori ce s-au apucat să răscolească munţii. Chipurile, în pântecul acestor munţi ai Bistriţei s-ar afla o mare bogăţie. Şi au găsit-o: uraniul. Un element ce dă energie, folositoare, dar şi moarte.
Am stat de vorbă cu un om ce a muncit aproape 40 de ani sub pământ. Se numeşte Constantin Curcă, un om gospodar, modest, căruia îi era frică să spună ceva despre munca dânsului, ca să nu supere pe cineva. Pe cine? Poate pe doamna Ileana, ce-i punea mâncarea în geantă şi se ruga la Dumnezeu să vină întreg acasă.
Munca era grea, dar a învăţat repede să fie şi miner. Cei mai pricepuţi au fost trimişi la şcoli de mineri, artificieri, maiştri. Mulţi copii au mers şi au studiat la Petroşani, întorcându-se ingineri. Nea Costică zice că a săpat câteva tone bune de pământ, până în 1977, când a ajuns ajutor de miner, iar în 1984 artificier şi a profesat până în 1992, când a considerat că nu vrea să stea mai mult sub pământ. Cu tot cu sporuri (gradul I) are sigur peste 40 de ani vechime, dar se fereşte să se laude. Are o vârstă respectabilă, s-a întors la gospodărie, nevastă, copii, gineri, nurori şi nepoţi, dar mărturiseşte că dacă ar fi să o ia de la capăt tot acelaşi drum l-ar urma. Respect!
La începutul minei totul era primitiv, se muncea manual: şanţuri, puţuri. Au început şi galeriile, tot aşa. Dar galeriile au înaintat în pântecele muntelui şi, prin 1973-1974, în acele tuneluri a fost introdus curent şi aer condiţionat. Curent? La intrare aerul era dus, împins prin nişte burlane. Iluminarea în galerie s-a făcut la început cu nişte lămpi cu carbid, apoi au apărut şi cele electrice.
Nea Costică a luat-o de la capăt: şanţuri, puţuri, printre geologi ce măsurau, analizau în urma măsurătorilor şi stabileau dacă are rost să se continue sau nu. S-a dovedit că zona e una din cele mai bogate din ţară.
Au început sondele, apoi galeriile. A muncit din greu: la picioare curgea apa, iar din tavan tot aşa. În interior erau 8-10 grade, dar când ieşeai pe haldă „te usca iarna gerul”. E adevărat că lucrau doar 6 ore, beneficiau de o masă caldă, foarte bună, pregătită de Nistor „Bucătarul”, dar erau uniţi; erau ca albinele, nu se lăsau la greu.
Se „puşca” roca, se scotea cu nişte trenuleţe (lamuri) încărcate manual, se punea armătura din teuri de fier, „bandajată” cu lemn de mină. Treceau pe lângă cuiburi sau filoane de uraniu, dar erau într-o stare latentă ce nu depăşea limitele admise (aşa declarau cei de la securitate sub jurisdicţia cărora se aflau prospecţiunile). De altfel erau oameni calificaţi ce zilnic măsurau nivelul radiaţiilor.
O să vă spun o poveste adevărată. Începuse o galerie din Grinţieşul Mare şi una din Bradu. Era o distanţă de câţiva km pe sub munte şi trebuiau „să străpungă”, adică să se întâlnească. Inginer topograf era Costică Asăvoae. Erau prezenţi şefi de la Bucureşti, era înainte de 1989. S-au dat găuri, s-a armat, s-a puşcat, dar cele două galerii nu s-au întâlnit. Toată lumea era consternată, vinovatul, căutat cu privirea de toţi. Şefii au mers, au împins cu mâna pământul şi cele două galerii au devenit doar una. Era o diferenţă de vreo trei centimetri la orizontală şi de vreo zece centimetri între galerii. Gândiţi, de câtă matematică aveţi nevoie pentru a vă întâlni cu prietenul/prietena pe sub munte la o distanţă de câţiva km. Iar asta e o meserie. Dar şi şcoală, matematică.
S-a început săpatul unei galerii şi pe Pintec. Minerii erau bucuroşi pentru că pământul era moale şi înaintau mai repede ca în alte părţi. La un moment dat galeria a fost inundată de apă. Dar nu orice fel de apă, ci de borcut, apă minerală ce e des întâlnită în zonă. Dar nu asta e surpriza mare: După „o puşcă”, galeria a fost inundată de apă. Nu atât de multă ca să pună în pericol vieţile minerilor, dar mult mai multă decât de obicei. Au mers acolo unde se aşteptau să scoată sterilul, dar acesta lipsea. În faţa lor era un lac. Un lac limpede jos şi un hău imens sus. Spun minerii ce lucrau acolo că au îndreptat lămpile electrice, dar nu au văzut partea de sus a grotei. Au aruncat pietre în lac şi au auzit ecoul produs de căderea acestora la câteva minute.
Tot inginerul Costică Asăvoae a mers cu o cameră de maşină pe acest lac, ce avea o oarecare scurgere, până într-un loc unde tavanul s-a unit cu apa. Galeria a fost închisă de oficialităţi şi cred că acum acea cavernă misterioasă vă aşteaptă să o exploraţi. Succes, viitori speologi!
Ilie ALEXANDRU
