Între știrile ce dau năvală peste noi, la care media ne supune astăzi, m-am aplecat asupra uneia, nebăgată în seamă. Zice-se că, mai zilele trecute, un grup de tineri sportivi occidentali, la care timpul înseamnă bani – zeii acestei lumi- și-au propus ca, într-un timp relativ scurt, să urce cât or putea, Himalaya.
În criza de timp, sub zodia căreia a intrat, ca atâtea alte crize, omenirea, tinerii urmau să urce muntele cât mai repede. Și-au luat ca ghid un om al locului, cu siguranță rămas de pe vremea poveștilor, bun cunoscător al tainelor și cărărilor muntelui. Numai că, după vreo trei zile de urcat în forță, băștinașul s-a așezat pe o piatră și, cuprinzându-și capul în mâini, n-a mai vrut să urce. Părea plecat într-o altă lume, de dincolo de zări. După vreo două ore de negocieri și rugăminți, ghidul s-a înduplecat și au reînceput urcușul. Întrebat de către tinerii neliniștiți și grăbiți, răspunsul său a fost simplu și surprinzător:
-Am așteptat să-mi vină sufletul din urmă! Și adăugă: Voi alergați mereu în grabă spre nicăieri. Timpul pare să nu vă ajungă. Dar asta duce la stres, stresul la nevroză, iar nevroza la depresie, boala lumii de azi. Iar depresia e boala lipsei de sens. Nu puteți fugi de voi înșivă. Trecutul vine după voi. Și sufletul…
Cu siguranță că acest lucru și-a propus, în urcușul său spre cunoaștere, autorul acestei documentate cărți, profesorul Gheorghe Bondar, aflat acum pe ”piatra filosofală din capul unghiului”, a înțelepciunii ce ți-o dă din belșug buchea cărții și trecerea vremurilor: să ne tragem oleacă sufletul, să ne revenim întru sine, să stăm la o stare de vorbă cu noi înșine, cu Dumnezeu; să aflăm de unde venim, cine suntem, încotro urcăm.
Plecând de la unul dintre primii ce-au descălecat în cetatea Mădeiului, călugărul și preotul ortodox MATEIU, ce-a dat numele cetății și al cărții , autorul vorbește despre istoria, oamenii și frumusețile locului, localitatea Mădei, așezată de Dumnezeu – Drăguțu pe malurile Bistriței mijlocii, ce-și caută rădăcinile și rosturile Domnului Profesor, ne îndeamnă, în fapt, la un mare recurs de memorie.
Întrebat odată ce este neamul, Părintele profesor Dumitru Stăniloaie afirma că ”Neamul este privirea tainică dintre generații”. Când nepotul privește în ochii bunicului își vede trecutul, când bunelul privește în ochii nepotului își vede viitorul. Așa că, bunelul-profesor, când privește în ochii înaintașilor și ai tatălui său, Vasile, își vede trecutul, iar când privește în ochi foștilor învățăcei și ai nepoților Andreea și Vladimir își vede viitorul, își descoperă în fapt Neamul.
Praful de stele de deasupra Mădeiului, luna, soarele, munții, orizontul întreg, brazii, paserile, florile, fluturii, luncile cu ierburi înrourate cosite cu coasa de la Facerea lumilor, toate vorbesc despre Gura de Rai în care fericele autor a văzut lumina dintâi a Creației. A văzut-o și a păstrat-o în mintea și în inima sa.
Desigur n-a uitat nici oamenii, pe cei dintru începuturi, înrădăcinați în țărâna locului cu viața și întâmplările lor, cu bucuriile și tristețile lor, oameni înveșmântați în credința Învierii, în rugăciune, în doine, în hore, în doruri, în ie, în istoria tricoloră frământată a locului.
Astfel spus, a omului frumos plin de lumina dintre începuturi, care stă de veghe la ordinea morală a lumii, a omului românesc, sinteză ființială dintre Eminescu și Creangă.
Îl regăsim în chipul învățătorului, al preotului, al primarului, al oricărui gospodar, țăran al muntelui, chipuri ca niște făpturi de mirare și dezmierdați în cântec de prietenie. Citiți cartea și îi veți descoperi cu siguranță. Ei au transfigurat istoria înveșnicind clipa, când cu mintea și brațele lor au frământat pământul cu istoria locului.
Familia, Biserica, Școala, toate chemate să alcătuiască omul aflat în căutarea eternității, sunt prezente cu acrivie în gândul și slova profesorului cercetător cu ochi de istoric, lingvist, arheolog, plugar al Cerului și al Pământului.
Cartea, bine structurată pe capitole distincte fiecare cu tematica lui, este un prinos de admirație și respect adus ”omului vechi”, în sensul etern și patriarhal al cuvântului, care supără pe adepții globalizării, ce duce la sărăcirea spiritului, a diluării sau chiar a pierderii identității, a rădăcinilor.
Acestor provocări ale timpului nostru trebuie să le răspundă prezent un popor, nu o populație. Un popor care are memorie nu dispare din istorie. Iar la Mădei viețuiește un popor, ne asigură autorul.
Și cartea este, în fond, un răspuns la aceste provocări. Acesta este și îndemnul subsumat care străbate această creație de suflet a domnului profesor, pentru care limba română ”parohia lui” și a Neamului Întreg, a fost și este veșnica lui Patrie.
Cartea, scormonind în pietrele, tainele și măruntaiele Cetății Mădeiului, este un răspuns la nevoia de neuitare a trecutului datorat prezentului, adeseori buimac, căruia, pare-se, i-a fost furată sau trădată memoria.
Să luăm aminte!
Preot N. Cojocaru, Borca, Ianuarie 2020.
N.R.: Am prezentat prefaţa lucrării profesorului Gheorghe Bondar din Mădei, despre care am mai scris în revista noastră scrisă de preotul N. COJOCARU, fiindcă am considerat-o deosebită.
