Este cunoscut faptul că în perioada când Ardealul a fost sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, mulți români, și-au luat lumea în cap, din motive diferite, și au trecut munții în Regat. Locuri erau destule, mănoase și de cele mai multe ori frații lor moldoveni i-au primit cu inima deschisă.
Printre aceștia se numără și bunicul și bunica mea din partea tatălui. Erau de pe undeva de pe la Gura Asodului, Tulgheș. Bunicul s-a născut pe la 1873-1874 cu numele Șandor Ilieș, iar bunica cu doi ani mai târziu, având numele Ilona.
Nu mi-au spus care au fost motivele pentru care au trecut Prisecaniul, granița Imperiului cu Regatul, dar s-au stabilit undeva pe la Bradu, Grințieș. Primul copil a fost Dumitru. Notarul de atunci (și el cu vreo trei-patru clase) i-a propus să-i zică Sandu, că sună mai românește. Bunicul n-a avut nimic împotrivă și s-a bucurat de un nou nume.
Au urmat ca și copii: Ion, Neculai, Gheorghe, Ana, Lucreția, Raveica, Susana, Varvara. Ordinea nașterii e aleatorie. Un alt notar, cu șapte clase, i-a propus să-i zică Alexandru, că sună și mai românește. Ce putea să zică bunicul? Șandor tot Alexandru ieșea. Și așa am avut verișori ce au decedat (Dumnezeu să-i ierte!), nepoți ce au numele de Sandu, iar eu sunt Alexandru.
Bunicul a participat doar la primul război mondial, la cel de-al doilea fiind lăsat ca întreținător de familie. Au fost în schimb feciorii și s-au întors toți. Din păcate Dumitru Sandu, primul copil, s-a îmbolnăvit imediat de tifos și a decedat. Au rămas doi copii: Pachița și Vasile, ambii trecuți la cele veșnice.
Bunica a murit la 42 de ani, bădia Ilie rămânând în acele vremi de restriște singur cu nouă copii. Nu cred că i-a fost ușor, dar el zicea că nici greu nu i-a fost. „Măi băiete, iarna tăiam lemne, le fasonam, le corhăneam, făceam plute și le duceam la Piatra. Luam bani frumoși. Vara mergeam la stână. Acolo țineam niște porci, chiar și găini. Acasă nu aveam mult teren, dar copcilili îl munceau și aveam niște barabule și popușoi. Mai adăugam și câte o barbânță, două de brănză. Spre primăvară, când se mai răcorea hrana, luam lifoșerul și tot găseam eu un godăcel sau un urs trezit din somn pentru ceva afumătură”.
Așa au crescut copiii și așa s-au crescut unii pe alții. Au ajuns cu toate acestea oameni maturi s-au căsătorit și au avut urmași. Singura Lucreția ce a considerat că e mai bine să fie singură. Ion – 1 copil, Ana – doi, Susana – doi, Varvara – 0 (dar un copil adoptat), Dumitru – doi, Raveica – 0 (a avut o fată ce a decedat de mică, dar sunt eu pe locul unde ea a trudit), Necolai – 2, Ana – doi, Gheorghe – unu.
Greutățile și singurătatea se pare că l-au întărit și l-au făcut să rămână ca o stâncă printre furtuni. O sută și doi ani a adunat bunicul în chimirul lui. N-a mai apucat pe cel de-al treilea. În vara în care împlinise venerabila vârstă mergea la pește. Lega cârligul și băga râma în cârlig fără ochelari. De două sau trei ori pe săptămână mergea la bufet. Se îmbrăca cu cămașă albă, fustă, cioareci, o flanea de lână vopsită cu frunză de nuc și ceapă, pălărie neagră. Servea un șpriț, două de vin, fuma una două țigări, Mărășești sau Naționale, și se întorcea acasă. Se întorcea acasă, se așeza pe pat și gemea ușor: „Îl dureau toate cele – ciolanele”.
A decedat în ianuarie 1976. Era singur acasă, a ieșit să aducă niște lemne, a alunecat, nu s-a putut ridica, iar mătușa Lucreția (cu care locuia) l-a găsit aproape înghețat. Dumnezeu să-l odihnească!
Ilie ALEXANDRU
