Se spune că odată ce deprinzi anumite obiceiuri, nu te mai lași de ele. În special când îți aduc valoare și rulează în același timp cu evoluția pe care o ai de-a lungul vieții. Așa s-a întâmplat și la mine acum mulți ani (pe care dacă îi număr pot să mă sperie), când am pășit în biblioteca comunală cu gândul să scriu articole pentru revista școlii. Era începutul unei povești care urma să mă acompanieze mulți ani și în fiecare zi.
Îmi amintesc și acum când ieșeam de la ore, în singura zi din săptămână când terminam la 13:00, și mă îndreptam spre bibliotecă, împreună cu alți doi colegi. Era singura activitate altfel pe care o puteam face în perimetrul comunei, sau cel puțin așa o vedeam, fata care mereu și-a dorit să facă ceva prin scris. În camerele încărcate de cărți și povești care dăinuiau de ani, am învățat prima dată ce înseamnă să scrii un articol, cum să îl editezi, iar mai apoi să mă citesc în rândurile revistei școlii. Îmi citeam poveștile alături de cei care au îndrăznit să creadă în mine, dar cel mai important, care mi-au scris o poveste pe care urma să o dezvolt mai târziu, de îndată ce îmi venise timpul să iau viața în propriile mâini.
Nu știam în acel moment ce îmi doresc, dar un lucru era cert: aveam o pasiune mult prea mare pentru tot ce însemna scris, literatură și povești. Astfel, alegerea de a urma facultatea de Litere a venit de la sine, firesc, chiar dacă în fundal auzeam voci că „pot mai mult”. Nu știam ce pot, dar știam că vreau să îmi duc o viață prin cuvinte. Poate suna a fantezie să îți dorești să trăiești prin lucrurile în care unii nu pun accent. Doar că odată ce te naști cu un dar, simți că trebuie să îl duci mai departe indiferent de cât de greu poate fi, cu valuri interioare și exterioare.
Chiar din primul an de facultate m-am înrolat într-o asociație de voluntariat unde creștea o revistă. Am intrat în departamentul de redacție și am continuat să șlefuiesc ce începusem din liceu: plăcerea pentru scris. Au urmat câțiva ani buni unde am scris și am rescris povești, despre lume sau despre alții. De la un simplu redactor ajunsesem redactor șef și am coordonat o echipă de oameni, cu sfaturi pe care, la rândul meu, le-am învățat de la cei mai buni.
După ce am terminat facultatea de Litere, am ales să fac masteratul în comunicare, mai exact în Publicitate. Îmi doream să cunosc și alte forme ale scrisului, cum e să fii copywriter sau să scrii texte pentru campaniile publicitare, cele pe care le vezi la TV. În cei doi ani de master am învățat o altă formă a scrisului: trebuie să ai talentul, dar să îl divizezi pentru mai multe platforme și audiențe. Mai apoi am învățat că nu funcționează pe același ritm „îmi place să scriu” și „știu cum să scriu”.
Pentru că, plăcerea de a scrie, prinde valențe în funcție de vocile pe care i le dai. Tu, însă ești același, chiar dacă scrii un interviu, un text publicitar, sau un articol în zona de content marketing. În tot acest proces de a încerca să mă dezvolt și să-mi perfecționez pasiunea care, ulterior, s-a transformat în profesie, am observat că m-au educat și cuvintele. Orice făceam era dirijat de ele, ceea ce îmi hrănea credința de a face pentru tot restul vieții ce am învățat de mică.
Am terminat și masteratul în 2021 și simțeam că e momentul să îmi găsesc un drum mai bine sedimentat. Am încheiat, firesc, colaborarea cu revista unde scriam în acel moment, fiindcă simțeam că nu mai am ce învăța. Îmi dedicasem timp pentru programul de muncă, dar după câteva luni, simțeam că îmi lipsește ceva. Nu mai scriam din pasiune, doar câteva rânduri când mă lovea inspirația.
Tot firesc a venit și colaborarea cu revista unde sunt editor acum, Jurnalul de sâmbătă, în paralel cu locul de muncă actual. Cu toate că îmi câștig existența prin scris – sunt content writer într-o agenție de marketing – mi-am dorit să nu uit cum e să scrii din pasiune. Tocmai de aceea jonglez în mai multe locuri, toate având legătură cu scrisul.
Ce mai voiam să spun, după întreaga poveste scrisă, este că pasiunea care m-a condus de-a lungul anilor, a pornit undeva în liceu, în biblioteca comunală. Acum, după ani, sunt mândră că mi s-a născut pasiunea fix în acel loc pe care mi-l amintesc și acum, de parcă nu au trecut aproape 10 ani. Și mai mândră sunt că am continuat să o duc cu mine, să o numesc job și să nu îmi văd viața altfel decât prin scris.
Rădăcinile nu se uită, mai ales când le nutrești cu pasiune. Ele îți vor fi ecou mulți ani când le conduci în acest ritm. Exact cum au fost și pentru mine orele de jurnalism, aripile care m-au învățat să zbor. Încă le mai cresc să pot zbura mai mult, pentru că mai am multe de învățat, dar nu o să uit niciodată de unde le-am proiectat.
Iustina Cârjă – content writer & editor
