„E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte/
cu toate că mult mai puţin o să pară”
(La cumpăna apelor, Lucian Blaga)
Privită ca întreg, poezia lui Mihai Niculiță pare un răspuns și o rememorare, totodată, pe care poetul le formulează din perspectiva omului matur, trecut (și asumându-și această tragică condiție) de prima jumătate a existenței sale. Descendent, pe linie maternă, din italienii Pesamosca, descălecați în Sabasa și nu numai, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca meșteri fãurari în ale construcțiilor de drumuri și poduri, Mihai Niculiță se naște pe 8 noiembrie, 1951, în comuna Borca. A absolvit liceul din localitate şi Facultatea de Construcţii Civile şi Arhitectură a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi (1994), a obţinut titlul de doctor (2007) şi este atestat, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi al Patrimoniului Cultural Naţional, ca specialist în domeniul restaurării structurilor istorice de patrimoniu, realizând diverse lucrări de consolidare, reabilitare şi restaurare.
Anul 2009 îl consacră ca poet, marcându-i debutul cu primul volum de poezie, Fereastra zidită. Urmează altele trei, astfel: Cerul fluid (2009), Pomul din curte (2010) și Poza de nuntă(2013), volume sintetice, cu poeme care dezvoltă, cu o mare sensibilitate, metafora-titlu.
Poezia lui Mihai Niculiță nu e o simplă reîntoarcere la spațiul pur al copilăriei, în ciuda faptului că eroii care populează acest univers imaginar sunt reafirmări ale trecutului, ci pare mai degrabă o construcție personală, un spațiu compensativ în care, din când în când, poetul fuge de-acasă…acasă. Universul poeziei oferă posibilitate mai multor consubstanțialități, așadar e o lume în care trecutul și prezentul coexistă, granița dintre viață și moarte este reversibilă (ca în poemul Onomastică: Bunicii mei venea desculți/pe gheața dintre lumi), iar realitatea și amintirea sunt totuna. Nu ar fi greșit să spunem că Mihai Niculiță este restauratorul propriei copilării, parcurge un drum în căutarea timpului pierdut, cu speranța, poate, de a înțelege prezentul și de a se înțelege.
Odată cu el, cititorul, în oglindă, învață că drumul de reîntoarcere nu e unul singur, că trecutul oferă ocazia de a inventa mereu biografii (Denunț), că ficțiunea, înțeleasă ca posibilitate de a construi lumi, e printre puținele drepturi de care omul încă se bucură complet. Caii din poezia lui Mihai Niculiță Noaptea rup hamurile realului și fug (Cavalcadă), un alter-ego al autorului, care¨- prin scris, reabilitează o realitate ieșită din matcă:
TURME CELESTE
Mă persecută şi acum privirea tragicilor miei,
Duşi spre tăiere, se uită cu speranţă-n ochii mei.
Ascunde-i Doamne, în ieslea cea cu paie,
Să nu-i găsească ucigaşii, să îi taie.
Du-i Doamne, la păscut prin cerul nesfârşit,
Și scapă pe vecie, fragila turmă, de cuţit.
Hristoase, smulge-le din mâini cuţitul, fă minune!
Și turmele de miei, tăiate, să se întoarcă pe păşune.
Și pentru că mieii nu ştiu să spere în Înviere,
Opreşte Doamne, mieii cei duşi la înjunghiere.
(Cerul fluid, 2009)
FEREASTA ZIDITĂ
Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag
Nu poți să faci o ușă fără prag
Nu poți zidi la nesfârșit
Fără să-ngropi în zid, tot ce-ai iubit
Să nu te-aștepți ca zidul terminat odată
Toți cei din jur se vor grăbi la plată
Căci plata ce-o primești pentru acele ziduri
E părul alb și-un chip brăzdat de riduri
Scările-ți vor fi luate fără milă
Și aripi îți vor da din îndoielnică șindrilă
Refuză zborul lor cu acele aripi boante
E o cădere ce te duce-n moarte
Locul căderii nu va fi fântână
Ci groapă îți va fi în veșnică țărână
Dărâmă-n grabă ce-ai zidit
Pereții să-ți restituie tot ce-ai iubit
(Fereastra zidită, 2009)
Ecaterina CARAZĂ
