O carte nouă a apărut în 2020 la Editura Crigarux, având ca autor pe domnul Gheorghe Bondar. Acesta a dedicat lucrarea „Fetelor mele, Paula, Nicoleta, Luiza și nepoților Andreea și Vladimir”. De regulă, o monografie este citită de câțiva locuitori sau de unii cercetători ce au nevoie de unele date geografice și/sau istorice legate de acea zonă. Aici nu e cazul.
Gheorghe Bondar s-a născut la 10 februarie 1945 în comuna Borca, județul Neamț. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Bacău, promoția 1967. A fost profesor și director la Școlile Mădei și Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca. 40 de ani a răspuns onorific de biblioteca școlii, sporindu-i fondul de carte. Alături de soție, Ana Bondar s-a ocupat de Muzeul etnografic „Strămoșii”. A publicat articole și în „Monitorul de Neamț”.
Cuvântul înainte scris de preotul N. Cojocaru este plin de pilde și de multe semne de întrebare pe care noi și mai ales voi tinerii ar trebui să vi le puneți. Am să citez un singur fragment, care face cât o predică. „Am așteptat să-mi vină sufletul din urmă… Voi alergați în grabă spre nicăieri. Timpul pare să nu vă ajungă. Dar asta duce la stress, stress-ul la nevroză, iar nevroza la depresie, boala lumii de azi. Iar depresia e boala lipsei de sens. Nu puteți fugi de voi înșivă. Trecutul vine după voi. Și sufletul…”
Geografic, Mădeiul e așezat „într-una din cele mai frumoase poieni de pe Valea Bistriței, în dreapta râului. La o sută de kilometri de Piatra Neamț și la aceeași distanță de Suceava. De veți ajunge aici, veți dori să vă întoarceți!”
Despre localnici ce să mai zicem? Sunt dintre cei pomeniţi de Mihail Sadoveanu: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferință ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii… plăcându-le dragostea și beția și datinile de la începutul lumii… mai cu seamă ei stau înaintea soarelui c-o lumină ca din el ruptă”.
Legendele spun că pe la 1500 un anumit călugăr, Matei, ar fi venit din Ardeal și s-a stabilit la izvoarele unui pârâu care astăzi îi poartă numele. Treptat poiana de pe malul Bistriței a fost curățată de plopi, răchite, arini și s-au construit primele case – bordeie, cu talpa pe cioatele copacilor tăiați.
După 1700 populația de pe Valea Bistriței crește prin venirea masivă a românilor de peste munți, a ungurenilor! Citind cartea veți afla etimologia numelui și vă veți putea căuta strămoșii!
După așezare oamenii au profitat de ce le-a oferit Dumnezeu: „lemne de casă, lemne de foc, vânat, izvoare cu apă limpede, poieni cu pajiști, ascunzători în vremuri grele, casă pentru haiduci”.
Ocupațiile străvechi au fost creșterea vitelor și munca la pădure. A urmat plutăritul pe Bistrița. O dată cu deschiderea complexelor miniere de la Barnar și Crucea mulți localnici și-au schimbat meseria devenind mineri, mecanici, electricieni, instalatori, pirotehniști, șoferi de autobuze, atrași de salariile mai mari și de alte facilități.
În localitate existau la un moment dat 18 fierăstraie (gatere) ce tăiau lemn pentru SOVROMLEMN, 18 mori, pive, iar munții erau înțesați de stâne. Cu mic cu mare se muncea pentru o masă îndestulată. „Omul care nu avea o casă de copii era socotit un om de nimic”.
În sat erau și câteva crâșme, unde în zilele de sărbătoare oamenii se îndestulau cu vin adus de la Focșani cu căruțele, iar muzicanții Zupavel și Lența și Țâlică Ciocan aveau grijă să întrețină atmosfera. Nu lipseau nici fierarii, pentru că erau cai, constructorii de case și fântâni, tâmplarii, dulgherii precum și cojocarii.
În capitolul „Sihăstria lui Matei, Daniil și Chiriac” autorul menționează că acești trei călugări cu metania la Mănăstirea Slatina s-au retras pe Valea Bistriței pe la începutul secolului al XVII-lea stabilindu-se pe aceste locuri. Legat de călugărul Matei a rămas locul „La Chilii” pe care orice mădeian îl știe. Aceștia au avut ucenici ce au ajutat pe românii veniți din Ardeal sau au trecut dincolo pentru a propovădui religia ortodoxă. În sat exista o biserică din lemn care a ars. Se spune că era singura biserică de pe Valea Bistriței dintre Călugăreni și Crucea. În 1864 s-a zidit din piatră biserica existentă, lucrările fiind conduse de un boier-administrator Condurache. Dacă veți trece pragul acestei clădiri de cult veți găsi Una Cazanie din 1768, pe coperta căreia este scris numele lui Alexandru Scarlat Ghica, Una Evanghelie, pe coperta căreia este scris numele Mariei Tereza, Una Cazanie, din 1801, din vremea lui Al. Constantin Moruzi, Mare Voevod.
Un prim-ninistru a dăruit pe la 1865 unui preot ilustru un ceas de aur pentru „darul vorbirii, înțelepciunii și aplecării spre cele sfinte. Acel preot adunase pe lângă biserica din Mădei, într-o chilie vreo 10-15 învățăcei. Alexandru Baloș (Alecu) cel ce a înființat una dintre primele școli din țară la Broșteni în 1840.Trebuie pomenit și numele primului învățător, Nicolai Nanu, „vestit pentru priceperea și dăruirea lui”.
Au urmat reformele lui Cuza. Primul învățător cu adevărat la Mădei a fost preotul Simion Cârjă, fiind apreciat în mod deosebit de Mihail Kogălniceanu, prim-ministru în acea vreme. Se păstrează sigiliul școlii din 1880 pe care scrie: „Școala Rurală a Comunei Mădeiu, Plasa Muntelui – România, Județul Suceava, 1880”. Au urmat învățători și profesori cu mare har, cu dragoste de localitate ce sunt pomeniți în lucrare. De la bătrâni a adunat autorul texte folclorice, strigături, doine, balade, descântece, obiceiuri peste care s-ar fi adunat praful pentru totdeauna.
Capitolul V este închinat Bistriței, cea care a făcut posibilă viețuirea pe malul ei a multor români, iar următorul vorbește și pomenește, cu respect, pe cei care și-au lăsat gospodăriile și traiul tihnit pentru a da obolul de jertfă țării.
Lucrarea domnului profesor Bondar nu este doar o monografie, căci este scrisă cu atâta dragoste față de ținuturile natale, cu un autentic talent literar, încât e ușor să o parcurgi, având impresia că te afli cu adevărat „Pe plaiul lui Matei”.
Ilie ALEXANDRU
