Dacă ar trebui să vorbim despre Boboieşti, atunci este firesc să ne oprim asupra marii personalităţi a acestui sătuc de munte: scriitorul Dumitru Vacariu.
S-a născut la 21 septembrie 1931, în comuna Pipirig, judeţul Neamţ, din părinţii Dumitru şi Maria Vacariu. A urmat şcoala primară în satul natal, Boboieşti, Pipirig, apoi Liceul Pedagogic din Piatra-Neamţ, iar după absolvirea acestuia, în perioada 1953-1957, Facultatea de Filologie-Istorie din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi.
După absolvirea facultăţii, timp de 6 luni (1957-1958), a funcţionat ca profesor la Liceul nr. 2 din Vaslui şi director al Casei Raionale de Cultură din aceeaşi localitate. În perioada 1958-1964 a fost deţinut politic fiind acuzat că în anul 1957, împreună cu alţi colegi, au organizat sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Reîntors din detenţie, a fost mai multe luni şomer, apoi a fost angajat la Staţiunea de Maşini şi Tractoare Vaslui. În perioada 1964-1969 a funcţionat în cadrul Centrului de Librării din Iaşi, iar între anii 1969-1992 a organizat şi condus obiectivele Muzeului Literaturii Române din Iaşi (Casa Dosoftei, Casele memoriale Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Casa Pogor sau Muzeul Teatrului).
A debutat în poezie în anul 1954, în revista „Viaţa studenţească”. Activitatea literară a început-o cu piese de teatru pentru copii şi tineret: Aventuri în pădurea vrăjită, Bing-bang-bing, Comoara, Cele trei domniţe, puse în scenă la peste 10 teatre de profil din ţară. Proza lui Dumitru Vacariu se hrăneşte din istorie şi autobiografie, structurând un spaţiu filtrat prin sensibilitatea (amintirile, vederile, viziunile, visele, coşmarurile) unui personaj-narator pe care oricine are tentaţia de a-l identifica pe coperta întâi a cărţilor, fie că e vorba de o autobiografie explicită, cum e cazul în „Ochii viperei”, o povestire de demult, ca în „Vornicul Ţării de Sus” sau ca în „Casa cu iederă”, o carte de povestiri.
Firul autobiografic este şi în miezul prozei „Cocorul rătăcit”, unde personajul marcat de o patimă neoromantică, venind dinspre Sadoveanu, îşi caută propria copilărie: „rătăcită în adâncuri de pădure”.
O altă carte, Porumbeii albaştri, se subintitulează, într-o semnificativă paranteză, „Spovedania unui adolescent din veacul tristeţii”. Scriitorul denunţă acest pact al adevărului: „De când mă ţin eu minte, oamenii au învăţat să nu mai fie oameni. Cred că aşa le stă mai bine… Dar, ştiu eu? Poate greşesc. Poate nu-i adevărat ceea ce gândesc eu… Poate ceilalţi sunt aşa cum îi văd eu… numai eu sunt aşa cum sunt… Doamne, Doamne, parcă dacă n-aş fi aşa cum sunt ar fi mai bine? Cine poate şti? Oare de-a lungul întregii vieţi a lumii, a reuşit cineva să fie întru totul sincer?… Dacă numai o părticică din sufletul meu ar fi şi în alţii, precis nu pot fi sinceri! Aşa cum nu pot fi nici eu. Deşi mă străduiesc grozav de mult, în primul rând din dorinţa de a fi crezut de toţi…”
În romanul Fiul meu (parabola apocalipsei roşii) scriitorul reiterează, din diverse unghiuri, „personajele, tragediile, faptele” unor cumplite vremi, trăite sau doar percepute de autor. El ne avertizează – conform uzanţelor – că nici această carte nu este o naraţiune autobiografică, dar cititorul avizat distinge elementele reale de cele „închipuite” sau se întreabă mereu dacă e chiar aşa. Ţinta sa este foarte explicită: „Închin această carte tuturor celor torturaţi, moral şi fizic, de fosta inchiziţie securistă, tuturor victimelor unui regim draconic şi viclean, tuturor celor şantajaţi, amăgiţi, fortaţi să devină altii, tuturor celor alungaţi din ţară, furaţi de adevărata lor identitate, tuturor celor ucişi fără vină, tuturor celor nedreptăţiţi şi forţaţi să-şi vândă sufletele diavolului, tuturor victimelor unui regim barbar şi primitiv, tuturor… tuturor… tuturor…”
În Fiul Meu, ca şi în Ochii viperei, Dumitru Vacariu scrie un document al memoriei colective, un avertisment şi o spovedanie care trebuie să răspundă la o sumă de întrebări, ale autorului şi lumii căreia i se adresează „Doamne, putea-vor, oare, vreodată oamenii să judece acele vremuri aşa cum au fost? Şi vor putea să le-nţeleagă? Să pătrundă atâtea umilinţe, atîtea tragedii de minţi de analfabeţi diabolici?” şi „Totdeauna am fost adeptul înfrăţirii dintre oameni…, dar dintre oamenii întregi la minte, cu suflete curate, cu idealuri luminoase şi nu i-am putut suporta pe ticăloşii de pe treapta cea mai de jos a omenescului, care au încercat să pună în aplicare ideile comuniste la noi după ce au ucis toată floarea intelectualităţii noastre şi pe cei mai capabili, mai muncitori şi mai cinstiţi gospodari ai satelor”.
Valentina POPA
