Ceahlăul este cel mai cântat munte românesc, de la Asachi şi Alecsandri până la Păunescu sau Ioan Alexandru. Este ceea ce remarca Lucian Strochi în erudita sa „Antologie a Muntelui”. Nu ne vom concentra asupra poeziei lui Coşbuc, ce a scris despre „un uriaş cu fruntea-n soare”, sau asupra Ceahlăului lui Goga, „ce n-a rămas la duşmani” sau asupra Ceahlăului locul „unde Soarele sărută pe frunte Planeta” (A. Păunescu). Ci asupra unui poem scris de-un învăţător de la poale de Ceahlău, ce a trăit puţin şi nu a scris prea mult. Dar poeziile sale despre Ceahlău sunt foarte importante pentru noi, iar aceasta considerăm că e o cuprinzătoare, necesară, firească şi binevenită descriere a muntelui şi a oamenilor săi.
Poemul Ceahlăului
Sub soarele-n amiază se-nalţă-n slăvi Ceahlăul
Un uriaş de piatră cu fruntea pân-la cer;
El pare o cetate zidită de când hăul,
Cu turle de aramă şi temelii de fier.
În faptul dimineţii, când aurora-nvie
Sau în amurguri calme cu rumene văpăi,
Ceahlăul îşi îmbracă hlamida purpurie,
Splendoarea-i oglindind-o în apele din văi.
Pe culmile-i de piatră stau vulturii de pază,
Căci numai ei se-ncumet atât de sus în zbor.
Ei doar şi câteodată şi nourii cutează
Să-şi mai opreasc-aicea hălăduirea lor.
Prin strâmtele văioage, ca fulgul de uşoare
Se caţără grăbite fugind de vânător
Turme de capre negre cu aripi la picioare
Prăpăstii şi coclauri sărindu-le în zbor.
Pe poliţe de stâncă în mândre bucheţele
Cresc florile de munte cu cupe de argint
În care roua nopţii ce picură din stele
Le umple pe-ndelete cu stropi de mărgărint.
Din steiurile sterpe, ce stau să se prăvale,
Izvoare reci şi limpezi ca sticla de cristal,
Se smulg înspumegate şi se aruncă-n vale,
Sărind peste cascade în huet pluvial.
De-aici pornesc în lume o sută de izvoare
Şi-aici îşi au izvorul legendele stăvechi…
Din fiecare stâncă, văioagă sau strâmtoare
Ecoul multor veacuri îţi stăruie-n urechi.
Sub zidurile sure se-nşiruie pe coaste
Cu vârfuri legănânde păduri de brad şi fag
Şi prin poieni, oierii, purtându-şi alba oaste
De oi, din bucium sună de dor un cântec drag.
Şi văile răsună de-o sfântă melodie
Ce stăruie-n ureche cu miticu-i ecou.
Mânat în jos pe vale de Bistriţa zglobie
Ecoul se repetă din depărtări din nou.
Aici răsună cornul şi ăuie talanga
Din vremile pierdute în negura de ani;
Ş-aici sub brazii falnici, ce-n vânt foşnescu-şi creanga
Trăiesc din veac muntenii: plutaşi, dulgheri, ciobani…
Aceste versuri au fost scrise de CONSTANTIN ANDRAŞ, născut în anul 1935 şi decedat în 1966. A copilărit la poale de Ceahlău, lângă Piatra Teiului, a făcut clasele primare în satul natal, a absolvit cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ şi a fost repartizat ca învăţător la Şcoala Bistricioara, comuna Ceahlău. În scurta-i viaţă (31 de ani) a mai creat încă două superbe legende în versuri, „Panaghia” şi „Dochia”, mai multe fabule, poezii, traduceri din limba germană (din operele lui Schiller, von Platten, Gundhardt). Unele au fost publicate, altele încă nu au văzut lumina tiparului. Poate fiul dânsului, Constantin Andraş (Titeluş), care păzeşte de rele, ca un Cerber, Ceahlăul (a fost şi director al D.A.P.N.C) ne va sprijini să le facem pe toate cunoscute publicului larg.
Daniel DIEACONU
