Cartea a apărut la Editura „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca în 2023 și este un dialog monografic între tată și fiu. Nu mică mi-a fost mirarea când, ajungând la finalul cărții, am constatat că am citit un roman de istorie literară și de epocă. Este o carte inițiatică, o carte despre trăire întru poezie, despre cărți, biblioteci despre scris („scrisul este o religie”), relații dintre oameni, întâmplări aproape neverosimile pe care tatăl le-a trăit într-o tinerețe zbuciumată și plină de privațiuni, despre dictatura comunistă, despre iubire, despre prietenie, despre cum nu se poate ierta mediocritatea, despre sensibilitate și bunătate, despre patriotism și credință. Numele lui Aurel Dumitrașcu apare foarte des, atât în întrebări, cât și în răspunsuri. Prietenia lor a continuat și după moartea lui Aurel Dumitrașcu, Adrian Alui Gheorghe buchisind pe textele celui dintâi cu o migală care nu a fost înțeleasă și apreciată de mulți. Editarea operei lui Aurel Dumitrașcu s-a făcut cu un efort supraomenesc. Adrian Alui Gheorghe spune că scrisul este un act de disimulare, de păcălire a asperităților vieții, de îmbogățire a sensurilor.
Despre copilărie spune că nu a avut copilărie. Copiilor nu li se dădea voie să fie copii, pentru că se nășteau vinovați și triști. Vinovăția se transmitea genealogic. Comunismul a fost o revanșă a mediocrității și a prostiei împotriva lumii normale aflate în plin proces de evoluție. Este oripilat de modul cum s-au purtat congenerii români cu Eminescu, Noica, Țuțea și constată că pentru nația noastră geniul este mai mult o pedeapsă decât un dar.
Despre mamă vorbește cu pietate, ei îi datorează aspirația spre transcendent. La izbânzile sau eșecurile fiului său a văzut un răspuns hristic la existența lui pe pământ. Un răspuns amuzant la întrebarea despre importanța armatei în comunism este că propaganda comunistă vorbea despre un dușman permanent care era „blocul NATO”. Toți soldații voiau un război cu NATO, ca să ne scape de comunism. Dar NATO nu își bătea capul cu noi. Ceaușescu este amintit ca fiind o ființă sinistră a istoriei, sumă a trăsăturilor epocii lui, un exemplu de cum evoluează o lume în care sunt abolite criteriile de valorizare. Clasa muncitoare era clasa conducătoare, iar „intelighenția” era o pătură socială tolerată, urmărită, marginalizată. În vremea lui Ceaușescu am trăit așa cum am fost tratați, ca vitele în țarc.
Adrian Alui Gheorghe nu a dorit niciodată să plece din țară, pentru că limba română îl ține prizonier și este singura care îi oferă posibilitatea de a se simți liber. Este patriot, în măsura în care patriotismul nu înseamnă să se bată monedă pe valorile trecutului, ci să se facă un prezent care să conteze în lume. I se pare toxică promovarea nulităților literare în mediul educațional, în școli, ca autori adevărați, ca modele, iar mințile neformate ale copiilor primesc prostia ca etichetă de valoare. Titlul cărții, „Mușcătura de măr” mă duce cu gândul la începuturile lumii, la păcatul originar. Adrian Alui Gheorghe spune că nu este un păcat de nevindecat, de neiertat ademenirea Evei cu un măr, „ci este pofta de a trăi”. La final, o întrebare și un răspuns care mi-au plăcut: Vlad Alui Gheorghe: „Ce ai pierdut decisiv în viața asta?”. Adrian Alui Gheorghe: „Singurul lucru pe care îl pierzi definitiv și decisiv, cum spui, este timpul”. 418 pagini de memorie afectivă, de tandrețe și de iubire, în care tatăl și fiul au redescoperit calea spre ei înșiși, am redescoperit calea spre mine însămi. Recunosc, a fost o lectură plină de emoție, pentru că prin întâmplările din prima jumătate a cărții, atunci poznașe, acum, după aproape 50 de ani, de o mare gravitate, am trecut împreună cu Aurel Dumitrașcu. La bună lectură !
